ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2863/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 163 din 26 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității apelului reclamanților, excepție invocată de apelanta-pârâtă R.I.M.A. Au fost admise apelul declarat de reclamanții I.C.S., în nume propriu și în calitate de procurator pentru G.E. și D.N. și apelul formulat pârâta R.I.M.A., împotriva sentinței civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul orașul Breaza, prin Primar, dispunându- se desființarea sentinței civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009 și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova, ca primă instanță.

La pronunțarea acestei decizii, Curtea de apel a reținut cele ce urmează: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 11561/2003, reclamanții G.A., G.E., D.N. și I.C.S. au chemat în judecată pe pârâții orașul Breaza, prin Primar, și R.l.M.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 5.000 m.p. și casă de locuit, situat în Breaza, fosta proprietate a autorului lor, P.A.A., care a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului. În motivarea acțiunii, reclamanții au învederat că prin sentința civilă nr. 3154/1994 a Judecătoriei Câmpina a fost admisă acțiunea formulată de R.l.M.A.

în contradictoriu cu Consiliul Local Breaza și Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, pârâții fiind obligați să-i lase numitei R.l.M.A. în deplină proprietate și posesie imobilul din Breaza, compus din casă de locuit cu 6 încăperi și terenul aferent. Urmare a admiterii unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia 2526 din 11 iunie 2003 a casat sentința civilă nr. 3132/2000 (prin care fusese respinsă cererea de revizuire formulată împotriva sentinței nr. 3154/1994) precum și decizia nr. 384/2001 a Tribunalului Prahova și nr. 1900/2001 a Curții de Apel Ploiești (pronunțate în faza apelului și recursului împotriva hotărârii din revizuire), a anulat sentința Judecătoriei Câmpina nr. 3154/1994, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe pentru soluționarea acțiunii în revendicare.

Reclamanții din cauza de față au mai menționat că, în dosarul respectiv, care în prezent are nr. 2735/RCSJ/2003, au formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii imobilului, iar reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât nu este în măsură să facă dovada unui titlu valabil al autoarei ei asupra bunului. În continuare, reclamanții au precizat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil (motiv pentru care consideră că titlul lor nu a fost niciodată desființat), însă nu și-l pot exercita, deși au îndeplinit toate procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât Primăria Breaza refuză să-l restituie pe cale administrativă, motivând împrejurarea că pe rolul Judecătoriei Câmpina se află acțiunea în revendicare având ca obiect acest bun, promovată de R.I.M.A.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 1270 din 19 decembrie 2003, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând în esență, că reclamanții, care au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu au declanșat căile de atac împotriva dispoziției de respingere a notificării și fără a epuiza această procedură, s-au adresat instanței de judecată cu acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanții, iar Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 1420 din 03 mai 2004, a respins calea de atac, reținând că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunile în revendicarea imobilelor la care acest act normativ se referă, nu mai sunt admisibile, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi, este condiționată de parcurgerea prealabilă a procedurii administrative obligatorii.

Reclamanții au declarat recurs împotriva celor două hotărâri judecătorești pe care le-au criticat pentru nelegalitate, iar prin decizia nr. 6241 din 02 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, a casat decizia pronunțată în apel și sentința nr. 1270 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal. S-a reținut de instanța de casare, că reclamanții au inițiat procedura prevăzută prin dispozițiile art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001 și au notificat unitatea deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Breaza, compus din casă de locuit și teren aferent în suprafață de 4.860 m.p., depunând în acest sens și actele doveditoare ale calității lor de persoane îndreptățite.

Cererea de restituire în natură a imobilului, nu a fost însă soluționată de entitatea învestită prin emiterea unei dispoziții motivate, persoanelor îndreptățite fiindu-le trimise mai multe adrese, fără relevanță juridică sub aspectul finalizării procedurii administrative, iar prin adresa nr. 14382 din 06 octombrie 2003, li se comunică explicit refuzul soluționării notificării, motivat de existența pe rolul instanțelor a unei acțiuni în revendicare formulată de către o altă persoană. Cert este că, după comunicarea acestei adrese, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au inițiat demersul judiciar întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, învederând instanței parcurgerea procedurii administrative și refuzul persoanei deținătoare de a stabili măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

În aceste condiții, instanța de recurs a concluzionat că, în speță, cadrul procesual nu putea fi decât cel stabilit prin Legea nr. 10/2001, iar demersul judiciar al persoanelor îndreptățite, trebuia să aibă ca finalitate, soluționarea pretențiilor formulate pe calea notificării.

În considerentele deciziei de trimitere, s-a menționat, totodată, că se va avea în vedere cu prilejul rejudecării și faptul că într-un alt litigiu, prin decizia civilă nr. 2526 din 11 iunie 2003, instanța supremă a admis cererea de revizuire formulată de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, a anulat sentința civilă nr. 3154 din 17 iunie 1994 a ; Judecătoriei Câmpina prin care se admisese acțiunea în revendicare formulată de R.I.M.A., în legătură cu același imobil, și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, reținând ca din înscrisul doveditor descoperit ulterior pronunțării hotărârii, respectiv certificatul din 06 iunie 2000 al Arhivelor Naționale, rezultă că imobilul din Breaza a fost proprietatea lui P.A.

- autorul reclamanților din prezentul litigiu, de la care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, prin completarea listelor-anexă. După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 293/105/2008, iar la data de 27 aprilie 2008 a decedat numita G.A., de pe urma căreia a rămas ca moștenitor reclamanta din prezenta cauză, D . N., așa cum rezultă din certificatul de legatar nr. 224 din 9 mai 2008. La termenul din 27 mai 2008, în temeiul art. 132 C. proc. civ., reprezentantul reclamanților a precizat acțiunea (fața de mențiunile expertului în sensul că pe teren a identificat o ruină), solicitând obligarea pârâtelor la plata contravalorii construcției pierite, calculată la data preluării de către stat.

Ulterior, prin nota depusă la data de 24 iunie 2008, s-a învederat că precizarea acțiunii constă în faptul că se solicită obligarea pârâtelor să le achite contravaloarea lucrului pierit (situație care vizează exclusiv construcția), dar în ceea ce privește terenul, se impune în continuare restituirea acestuia în natură. În urma administrării probatoriilor, prin sentința civilă nr. 231 din 27 ianuarie 2009, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul Orașul Breaza, prin Primar, să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului compus din casă de locuit și teren în suprafață de 4.860 m.p., situat în orașul Breaza, județul Prahova, sau, în situația imposibilității restituirii în natură, să emită dispoziție privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au solicitat prin notificarea adresată unității deținătoare, orașul Breaza, prin Primar, restituirea în natură a imobilului situat în Breaza, compus din casă de locuit și teren aferent, în suprafață de 4.860 m.p., însă aceasta nu a soluționat cererea lor printr-o dispoziție sau decizie motivată emisă în baza prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, deși era obligată să procedeze în acest sens. Prin actele de stare civilă depuse la dosar, s-a stabilit că P.A.A. - decedat la 27 noiembrie 1981, a avut ca moștenitori pe reclamanții din prezenta cauză, certificatul din 06 iunie 2000 al Arhivelor Naționale, confirmând împrejurarea că imobilul din Breaza, a fost proprietatea autorului reclamanților din prezentul litigiu, de la care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, prin completarea listelor-anexă.

Prima instanță, constatând că unitatea deținătoare nu a emis o dispoziție de restituire a imobilului, astfel cum reclamanții au solicitat, cu toate că potrivit prevederilor din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare avea această obligație, a admis acțiunea.

Pe cale de consecință, s-a dispus obligarea orașului Breaza, prin Primar, să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului compus din casă de locuit și teren în suprafață de 4.860 m.p., situat în Breaza, iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului, sau, după caz, entitatea învestită potrivit dispozițiilor prezentei legi cu soluționarea notificării, să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Ulterior, prin încheierea din 5 mai 2009, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de reclamanții G.E., D.N., I.C.S. și a dispus lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009, în sensul că s-a admis acțiunea formulată de reclamanții C.A. (decedată pe parcursul procesului), I.C.S., D.N., în contradictoriu cu pârâții R.I.M.A. și orașul Breaza, prin Primar, precizându-se adresa corectă a imobilului, data când a avut loc ședința publică de judecată, numele moștenitorilor lui P.A.A. și numărul corect al adresei nr. 1282, în loc de 282/1991.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta R.I.M.A., în cuprinsul căruia a învederat că instanța, în mod greșit a apreciat că există identitate între cele două imobile, deși reclamanții nu cunosc suprafața de teren solicitată în cadrul acțiunii în revendicare și nici amplasarea acesteia; totodată, s-a învederat că decizia a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană necunoscută în dosar, R.M.A. S-a menționat că, Tribunalul Prahova, cu ocazia rejudecării, nu putea pune în discuție dreptul său de proprietate anterior recunoscut, întrucât bunul în litigiu i-a fost retrocedat conform legii, în baza unei hotărâri care are putere de lucru judecat în pricina de față (decizia civilă nr. 3263/1998).

Pe de altă parte, instanța de fond în mod eronat a stabilit că există identitate între P.A.A. și P.A. (presupusul autor al reclamanților) și nici nu i-a obligat pe aceștia să depună certificate pentru dovedirea dreptului asupra bunului revendicat; apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului și desființarea sentinței atacate. La rândul lor, reclamanții G.E., D.N. și I.C.S. au formulat apel împotriva aceleiași sentințe, precizând că instanța de fond a ignorat cadrul procesual în care se află, generat de refuzul explicit al entității învestite cu soluționarea notificării și a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, lăsând în continuare nefinalizat demersul lor.

Apelanții au învederat că instanța nu a înțeles să dea eficiență plenitudinii de jurisdicție acordată de lege, în sensul că, deși au solicitat obligarea pârâților, atât a persoanei juridice, cât și a persoanei fizice, să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Breaza, s-a dispus obligarea Primăriei orașului Breaza, prin Primar, să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului compus din construcție și teren de 4.860 m.p., iar în situația imposibilității restituirii în natură, să emită dispoziție privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale, lăsând astfel nesoluționată pretenția lor în raport cu persoana fizică.

În continuare, apelanții-reclamanți au arătat, deși s-a constatat calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și încălcarea dreptului lor de proprietate, Tribunalul Prahova nu a eliminat consecințele acestei încălcări, în sensul de a acorda măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu. Totodată, apelul formulat de aceștia a vizat încheierile din 17 noiembrie 2008 și 8 decembrie 2008, prin care s-au respins cererile de recuzare formulate de ei, încheierea din 11 noiembrie 2009 prin care s-au respins obiecțiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză, precum și încheierea din 20 ianuarie 2009. În raport de motivele invocate, s-a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la 9 octombrie 2009, apelanții-reclamanți au solicitat respingerea apelului pârâtei, întrucât erorile materiale strecurate în cuprinsul sentinței atacate, au fost deja îndreptate, urmare a unei cereri formulate de ei la data de 5 mai 2009; în raport de criticile vizând dispozitivul deciziei prin care pârâta nu a fost obligată să dea, să facă sau să nu facă ceva, au susținut că aceasta nu are interes în promovarea căii de atac. În plus, s-a precizat că motivele invocate de apelanta-pârâtă vizează chestiuni care au fost deja soluționate cu autoritate de lucru judecat ori constituie limite ale casării, iar în atare situație, având în vedere că la dosar se află acte de stare civilă care dovedesc calitatea lor de moștenitori legali ai defunctului P.A.A., precum și înscrisuri care dovedesc dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, se impune respingerea apelului acesteia.

La rândul său, pârâta R.I.M.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamanților ca inadmisibil, precizând că prin decizia civilă nr. 3263/1998 s-a stabilit legal că imobilul în litigiu îi aparține. Prin decizia civilă nr. 163 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității apelului reclamanților, a admis ambele apeluri și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de fond. Pentru a decide astfel, instanța de apel, având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității apelului reclamanților, invocată de pârâta R.I.M.A.

Astfel, s-a reținut că, potrivit prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, normă legală care stabilește obiectul apelului, dar și instanța competentă să se pronunțe asupra căii de atac. S-a apreciat că, deși pe planul dreptului procesual civil, inadmisibilitatea nu este reglementată ca o veritabilă excepție, ea poate interveni numai în situația în care dreptul nu este recunoscut de lege sau condițiile de admisibilitate pentru exercitarea unei căi de atac, nu sunt îndeplinite în raport de reglementarea legală existentă. În condițiile în care hotărârea atacată de reclamanți a fost pronunțată în primă instanță de Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Ploiești a apreciat ca neîntemeiată excepția analizată, motiv pentru care aceasta a fost respinsă.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța l-a găsit fondat, pentru argumentele ce se vor arăta. Prin calea de atac exercitată, reclamanții și-au exprimat nemulțumirea în sensul că prima instanță a acordat altceva decât au solicitat prin cererea de chemare în judecată precizată, lăsând astfel nefinalizat demersul lor judiciar. Analizând actele dosarului, instanța de apel a constatat că prin acțiunea inițială, cu care reclamanții au învestit instanța la data de 6 noiembrie 2003, aceștia au solicitat obligarea pârâților R.I.M.A. și orașul Breaza, prin Primar, să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Breaza, compus din casă de locuit și terenul aferent de circa 5.000 m.p., invocându-se ca temei de drept prevederile Legii nr. 10/2001 și ale art. 480 C. civ.

După ce pricina a parcurs un prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 6241 din 2 octombrie 2007 a reținut, în ceea ce îi privește pe reclamanți, că aceștia au inițiat prezenta acțiune; întemeiată în mod explicit pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar cererea lor de restituire a imobilului nu a fost soluționată de către entitatea învestită prin emiterea unei dispoziții motivate, situație în care a casat hotărârile pronunțate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța pe fondul pretențiilor formulate de reclamanți, în temeiul prevederilor speciale ale actului normativ menționat anterior.

Prin cererea formulată în fond după casare, la data de 24 iunie 2008, coroborată cu precizările orale realizate de procuratorul acestora la termenul din 27 mai 2008, a rezultat că reclamanții au învederat că solicită restituirea în natură a terenului situat în Breaza și plata contravalorii construcției situate pe teren, motivat de împrejurarea că aceasta nu mai există. Curtea de apel a apreciat că, în virtutea rolului activ reglementat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanța are obligația de a judeca pricina în cadrul legal corespunzător pretențiilor formulate, având în vedere natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție.

În speța dedusă judecății, deși reclamanții au învederat cu exactitate care sunt solicitările lor, prima instanță, prin sentința apelată, admițând acțiunea acestora, a obligat pârâtul orașul Breaza, prin Primar, să emită dispoziția de restituire în natură a imobilului compus din casă de locuit și teren în suprafață de 4.860 m.p., situat în Breaza, sau, în situația imposibilității restituirii în natură, să emită dispoziție privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale. Din moment ce entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv orașul Breaza, prin Primar, nu a emis nicio dispoziție cu privire la notificarea reclamanților, o atare situație echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz care nu poate rămâne necenzurat, deoarece nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței.

Plecând de la îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare, referitor la soluționarea pe fond a cauzei în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că Tribunalul Prahova trebuia să judece pricina în aceste limite, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, putând să dispună ea însăși restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri pentru construcția ce face obiectul litigiului, în situația în care aprecia că solicitarea părții este întemeiată. Se impunea o atare modalitate de soluționare pentru a da satisfacție drepturilor recunoscute persoanelor îndreptățite, fără a mai fi nevoie de parcurgerea altor proceduri, menite să întârzie punerea în aplicare a dispozițiilor legale și să afecteze grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire.

În raport de considerentele expuse anterior, este evident că prima instanță, prin sentința apelată a încălcat principiul disponibilității, întrucât nu s-a pronunțat asupra pretențiilor reclamanților, acordând altceva decât s-a solicitat. Având în vedere că prin soluționarea speței în acest fel, prima instanța a rezolvat procesul fără a intra practic în cercetarea obiectului cauzei, în scopul de a asigura respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, în temeiul art. 297 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul reclamanților, desființând hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea de apel a mai stabilit că, în rejudecare, instanța urmează a se pronunța concret în limitele învestirii asupra obiectului determinat al pricinii stabilit de reclamanți, pe baza probatoriilor de care părțile înțeleg să se folosească, ținând conttotodată de îndrumările cuprinse în decizia de trimitere nr. 6241/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În condițiile în care criticile reclamanților cu privire la sentința instanței de fond au fost găsite întemeiate potrivit celor arătate, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea criticilor formulate împotriva încheierile de ședință din 17 noiembrie 2008, 11 noiembrie 2008, 8 decembrie 2008 și 20 ianuarie 2009. În ceea ce privește apelul pârâtei, instanța de apel a observat că, deși prin hotărârea atacată nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina sa, aceasta avea interesul de a promova calea de atac a apelului, câtă vreme se pretinde proprietar al bunului în litigiu ce i-a fost restituit anterior în baza unei hotărâri judecătorești, în prezent anulată prin decizia civilă nr. 2526 din 11 iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Criticile pârâtei vizând redactarea greșită a numelui său (R.A. în loc de R.) și a datei dezbaterilor (22 ianuarie 2009, în loc de 20 ianuarie 2009) au fost apreciate de instanța de apel ca referindu-se la erori materiale ce puteau fi îndreptate prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., iar susținerile privind nesemnarea sentinței de către judecător și grefier sunt infirmate de actele dosarului. În ce privește restul nemulțumirilor apelantei-pârâte, raportat la soluția dată apelului reclamanților, instanța de apel a stabilit că vor fi, de asemenea, analizate de tribunal cu ocazia rejudecării, situație față de care, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a admis și apelul pârâtei. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. Recurenții au învederat că au formulat apel atât împotriva sentinței civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, cât și împotriva unor încheierilor de ședință din 17 noiembrie 2008, din 8 decembrie 2008 și a încheierii de la data de 11 noiembrie 2008, iar în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel nu a analizat deloc motivele de apel formulate împotriva acestor încheieri, apreciind că acest lucru „nu se mai impune, în actuala fază procesuală”.

Se susține de către recurenți că, în realitate, instanța de apel era datoare să se pronunțe asupra și asupra apelului declarat de aceștia împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2008 și din 08 decembrie 2008 prin care s-au respins cererile de recuzare formulate, față de dispozițiile art. 99 din Regulamentul de ordine interioară instanțelor judecătorești din 2005. Astfel, potrivit alin. (6) din textul menționat al egulamentului „cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare, revin la completul inițial învestit”. Față de aceste dispoziții regulamentare, este evident așadar, că instanța de apel era datoare să verifice legalitatea și temeinicia încheierilor prin care s-au respins cererile de recuzare formulate de reclamanți.

În lipsa acestei analize, dosarul ar urma să se întoarcă la Tribunalul Prahova la același judecător, recuzat în două rânduri. Nejudecarea apelului declarat și sub acest aspect reprezintă o eroare a instanței de apel, cu consecințe dramatice pentru situația reclamanților, mai arată aceștia, în contextul în care chestiunea parțialității ori imparțialității judecătorului fondului nu este tranșată, motiv care, prin el însuși, justifică admiterea recursului formulat de reclamanți. Pe de altă parte, recurenții au învederat că au declarat apel și împotriva încheierii din 11 noiembrie 2008 prin care s-au respins obiecțiunile pe care le-au formulat, la raportul de expertiză. În condițiile în care, instanța de apel a opinat pentru o soluție de admitere a apelurilor și de trimitere a cauzei spre rejudecare, era imperios necesar să se pronunțe și asupra criticilor concrete formulate și împotriva acestei încheieri.

Or, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței fondului, tocmai în considerarea faptului că prima instanță a acordat altceva decât s-a cerut, situație în care rezultă cu evidență că instanța fondului nu a analizat cererea precizatoare formulată de reclamanți, cerere pe care a refuzat s-o soluționeze cu argumentul că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat (...) să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Argumentele invocate de reclamanți pentru admiterea apelului declarat împotriva acestei încheieri, se dovedesc a fi întemeiate față de motivarea instanței de apel potrivit căreia: „Tribunalul Prahova trebuia să judece pricina în aceste limite (ale casării în primul ciclu procesual, astfel cum au fost stabilite prin decizia Î.C.C.J. pronunțată în cauză), în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, putând să dispună ea însăși restituirea în natură terenului și acordarea de despăgubiri pentru construcția ce face obiectul prezentului litigiu, în situația în care se va aprecia că solicitarea părții este întemeiată.” Soluția adoptată de instanța de apel de admitere atât a apelului declarat de reclamanți, cât și a apelului declarat de pârâta R.I.M.A.

este profund nelegală, mai arată recurenții. Prin întâmpinarea formulată la motivele de apel ale pârâtei, aceștia au invocat excepția lipsei de interes a acesteia în promovarea căii de atac; soluția de respinge a lipsei de interes nu figurează în dispozitivul deciziei, după cum instanța de apel nici nu a arătat calea de atac ce poate fi exercitată împotriva soluției date excepției; aceste neregularități, în opinia recurenților, atrag nulitatea deciziei instanței de apel, în temeiul art. 262 pct. 6 și 7 coroborate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - vătămarea ce le-a fost cauzată, fiind prezumată în acest caz. Astfel, presupusele critici formulate de apelanta pârâtă R.I.M.A., trebuie analizate de instanță prin prisma faptului că din cuprinsul dispozitivului sentinței apelate nu rezultă că aceasta ar fi fost obligată de instanța să dea, să facă sau să nu facă ceva, împrejurare care face ca apelul acesteia să fie lipsit de un interes legitim.

Excepția lipsei de interes a fost respinsă de instanța de apel, reținându-se că „pârâta se pretinde proprietar al bunului în litigiu ce i s-a restituit anterior, în baza unei hotărâri judecătorești, în prezent anulată prin decizia nr. 2526/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție”. O asemenea argumentare ignoră situația de fapt și de drept dovedită de reclamanți prin probele cauzei, întrucât hotărârea anterioară a cărei beneficiară este pârâta a fost anulată, însă, cu prilejul rejudecării cererii de revendicare formulată de aceasta, acțiunea a fost respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuala activă - prin sentința civilă nr. 160 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin respingerea apelului potrivit deciziei nr. 1597 din 17 mai 2004 a Tribunalului Prahova, iar judecata recursului aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești este suspendată până la soluționarea irevocabilă a prezentului dosar.

În consecință, în prezent, pârâta nu are nicio justificare legală care i-ar permite să se pretindă proprietar asupra imobilului, iar instanța de apel în mod greșit a dat eficiență acestei susțineri și nelegal, excepția lipsei de interes a fost respinsă. Recurenții mai susțin, totodată, că instanța de apel le-a creat o situație mai grea în propria cale de atac prin desființarea în totalitate a hotărârii atacate, câtă vreme soluția primei instanțe a fost de admitere a cererii de chemare în judecată. În plus, aceștia au criticat această hotărâre exclusiv prin prisma faptului că instanța de fond a acordat altceva decât s-a cerut, iar din considerentele deciziei recurate, reiese cu claritate că apelul declarat de reclamanți a fost găsit întemeiat tocmai din acest motiv, situație în care instanța de apel nu putea desființa în niciun caz în tot sentința de fond, soluția adoptată reprezentând o încălcare a prevederilor imperative ale art. 296 teza finală C. proc.

civ., ci sancțiunea aplicabilă într-o astfel de situație, ar fi fost nulitatea hotărârii, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea constând în aceea că ar urma reluarea judecății la prima instanță, deși soluția desființată le era favorabilă. Recurenții susuțin, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art 297 C. proc. civ., întrucât instanța de apel în mod greșit a considerat că prin sentința Tribunalului s-a dat o rezolvare procesului fără a se intra în cercetarea obiectului cauzei. În acest caz, prin soluția adoptată, Curtea de apel a refuzat să rejudece fondul cauzei, deși scopul apelului, cale de atac devolutivă, este reformarea hotărârii atacate, astfel încât recurenții apreciază că nu se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel având obligația legală să rejudece cauza sub aspectele invocate prin motivele de apel, în virtutea art. 296 C. proc.

civ. În situația în care instanța va găsi întemeiat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenții solicită anularea deciziei recurate, iar în temeiul art. 313 C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului unei instanțe de același grad, alta decât Curtea de Apel Ploiești, întrucât dintre cei peste 40 de judecători prahoveni de la Judecătoria Câmpina, Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești, care s-au pronunțat timp de 16 ani asupra imobilului în litigiu, niciunul nu a pronunțat vreodată o hotărâre care să le fie favorabilă recurenților, fie că este vorba de încheieri, sentințe sau decizii.

În finalul motivelor de recurs, recurenții fac o trecere în revistă în amănunt a hotărârilor pronunțate care i-a condus la solicitarea anterioară, ceea ce explică și faptul că în această lungă perioada de 16 ani de „așa-zisă” soluționare a cauzei, din cei patru moștenitori care au început acest proces, doi au și decedat – G.M. și G.A., iar în considerarea acestor aspecte, pentru a se evita tergiversarea soluționării procesului (prin formularea altor cereri de recuzare) și pentru o mai bună administrare a justiției, în temeiul art. 313 C. proc. civ., se solicită trimiterea cauzei la o instanță de același grad. Recurenții au anexat la dosar dovada respingerii cererii de strămutare a judecării apelului aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, cerere care, prin încheierea nr. 8187 din 12 oct.

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă. Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs. Recursul formulat este nefondat. Analizând probele cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și verificând, în baza acestora, legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele presupuse de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 sau 9 C. proc. civ. Necercetarea de către instanța de apel (și) a motivelor invocate împotriva încheierilor din 11 noiembrie 2008, 8 decembrie 2008 (de respingere la prima instanță a unor cereri de recuzare) ca și împotriva încheierii din 11 noiembrie 2009 (de respingere a obiecțiunilor reclamanților la raportul de expertiză), este încadrată de recurenți în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancțiunea nulității, dar și în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Formele de procedură sunt condiții imperativ stabilite de lege atât cu privire la activitatea instanței de judecată și a auxiliarilor ei, cât și cu privire la raporturile dintre părți și aceste organe, iar pe de altă parte, forma de procedură este ceea ce legea prescrie, în timp ce actul de procedură reprezintă forma adusă la îndeplinire. Necercetarea unui motiv de apel reprezintă într-adevăr, o încălcare a formelor de procedură - cu referire la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nulitatea fiind una virtuală, determinată de încălcarea unei norme imperative, ceea ce, în contextul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., presupune vătămarea părții până la dovada contrarie, vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului viciat; dacă însă dovada contrarie este făcută, sancțiunea nulității este înlăturată; dacă actul de procedură este chiar decizia recurată, anularea actului de procedură se realizează prin casarea acesteia și reluarea judecății cu respectarea formelor de proceduă nesocotite. Când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină devin incidente și dispozițiile art. 304 pct. 7 (teza inițială) C. proc. civ., însă, în măsura în care instanța de recurs constată întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag casarea, iar altele modificarea, se va casa în întregime hotărârea atacată, pentru a se asigura o judecată unitară, astfel cum prevede art. 312 alin. (3) teza finală C. proc.

civ. Pentru cele anterior redate, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., critica pe acest temei, din perspectiva susținută de recurenți, suprapunându-se, în acest caz, ipotezei de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În plus, se impune precizarea că neanalizarea unor critici cu privire la o încheiere din derularea procedurii în fața primei instanțe, echivalează cu necercetarea unui motiv de apel, iar nu cu nepronunțarea asupra unui apel distinct, dat fiind regimul de drept comun al căilor de atac declarate împotriva încheierilor premergătoare, regim stabilit prin dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., care prescriu caracterul subsecvent al apelului împotriva acestora, raportat la hotărârea prin care instanța s-a desesizat.

Totodată, C. proc. civ. conține dispoziții speciale relative la anumite încheieri, cum sunt și cele prevăzute de art. 34, așa cu se va arăta. Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a omis să se pronunțe asupra criticilor privind cele trei încheieri, ci, constatând prioritară necercetarea obiectului cererii de chemare în judecată de către prima instanță, a apreciat că nu mai este necesară verificarea lor, întrucât aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. impunea soluția desființării cu trimitere spre rejudecarea cauzei la prima instanță. Ca atare, analiza acestor motive de recurs doar pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este insuficientă, întrucât ea ar presupune doar constatarea a observării acestor critici de către instanța de apel, constatare suficientă prin ea însăși pentru înlăturarea ipotezei reglementate de art. 304 pct. 5 (și 7, așa cum s-a arătat anterior) C. proc.

civ.; aceasta ar echivala însă cu o judecată formală a recursului și încălcarea dreptului păților la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Ca atare, Înalta Curte constată că ceea ce în realitate se critică este concluzia instanței de apel și aplicarea legii, în construirea raținonamanetului cu privire la prevalența aplicării dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce a avut consecința deducerii de către instanță a inutilității analizării celorlalte critici (împotriva celor trei încheieri), astfel că, este necesară evaluarea acestui motiv de recurs și din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., încadrare realizată în aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. final C. proc. civ. Nepronunțarea primei instanțe asupra obiectului cauzei (sau că s-a acordat altceva decât s-a cerut), reprezintă un aspect necontestat chiar de recurenții înșiși, aceștia susținând însă că, și în aceste condiții, instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului (chiar dacă altul decât cel dedus judecății), susținându-se că, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu erau aplicabile, iar instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, trebuia să reformeze sentința, iar nu să o desființeze.

Obiectul cererii de chemare în judecată și normele de drept aplicabile soluționării pricinii reprezentau chestiuni dezlegate cu caracter irevocabil prin decizia de casare pronunțată anterior în cauză, respectiv, decizia civilă nr. 6241 din 2 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, sens în care, în acord cu cele statuate în recursul în interesul legii pronunțat prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că instanța de rejudecare este ținută să analizeze pe fond pretențiile reclamanților formulate prin notificarea adresată Primăriei orașului Breaza. Or, cererea dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață de 4.860 m.p.

din Breaza, jud. Prahova și la achitarea contravalorii construcției ce se găsea pe teren, între timp, ruinată. Prima instanță, s-a pronunțat însă, contrar dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul unei obligații de a face, în aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, fără a soluționa fondul pretențiilor deduse judecății și fără a cenzura refuzul nejustificat al autorității administrative de emite dispoziție motivată în soluționarea notificării; în plus, la acestă cerere întemeiată pe aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamanții au alăturat și acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei R.I.M.A. care, la rândul său, pretinde dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil.

În consecință, instanța de apel a constatat concursul a două motive de nulitate: cel decurgând încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și cel presupus de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, așa cum corect s-a constatat, pronunțarea asupra unui alt obiect decât cel dedus judecății este echivalentul necercetării fondului pricinii cu care prima instanță era legal învestită, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aplicație a principiului disponibilității în procesul civil. Înalta Curte constată că în mod legal s-a dat prioritate dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, deși motiv de nulitate, încălcarea doar a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. prin sentința apelată, dar care a soluționat fondul real al pretențiilor formulate de reclamanți, intra sub incidența art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ., ceea ce înseamnă că obliga instanța de apel să anuleze sentința și să rețină cauza spre judecare, cel din urmă text dispunând: „În acest caz (neconpetența primei instanțe), precum și atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, va reține procesul spre judecare.” Se constată a fi nefondată și critica privind agravarea situației reclamanților în propria cale de atac, întrucât respectarea normelor imperative privind desfășurarea procesului civil [cum este și cea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.] sunt reguli edictate pentru asigurarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, al disponibilității și, în general, a dreptului la un proces echitabil, reguli egal opozabile părților și instanțelor de judecată. Totodată, nici regula dublului grad de jurisdicție nu trebuie ignorată, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare [cu referire la art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ.]. De esența normei imperative (în opoziție cu norma dispozitivă) este că exclude dreptul de opțiune al părților, astfel că, reclamanții nu aveau alegerea de a solicita instanței de apel aplicarea dispozițiilor art. 296 sau ale art. 297 alin. (1) ori art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare fiind legală, deci și premisa reținută de instanța de apel pentru neanalizarea criticilor împotriva celor trei încheieri, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit că nu se mai impunea analizarea lor, potrivit celor ce succed. Este necesar a se preciza că analiza acestora presupune delimitarea încheierilor de respingere a cererilor de recuzare (din 17 noiembrie 2008 și din 8 decembrie 2008) de cea de respingere a obiecțiunilor reclamanților la raportul de expertiză (din 11 noiembrie 2008). Astfel, art. 34 alin. (2) C. proc. civ. dispune: încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul, iar alin. (3) prevede: când instanța superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele și dovezile administrate la prima instanță.

Față de aceste norme, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod legal a stabilit că este inutil a se analiza legalitatea și temeinicia soluțiilor date asupra celor două cereri de recuzare, întrucât nu s-ar fi aflat în ipoteza de a putea reface actele și dovezile administrate la prima instanță, pentru cazul în care s-ar fi constatat că cererile de recuzare au fost greșit respinse. Concluzia anterioară se impune pentru aceleași rațiuni ca cele redate pentru concursul cauzelor de nulitate decurgând din dispozițiile art. 297 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ., și acest caz fiind unul de nulitate, ce trebuia valorificat doar în contextul aplicării art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Susținerea acestei critici formulate de recurenți a fost justificată prin invocarea dispozițiilor art. 99 alin. (6) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, modificată, privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești care dispun: „Cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit. Dispozițiile art. 98 se aplică în mod corespunzător în situația existenței unui caz de incompatibilitate.” Înalta Curte apreciază că acesta nu este un argument de natură a conduce la înlăturarea normelor de procedură anterior redate, după cum nici nu intră în conflict cu ele, recurenții având posibilitatea de a reitera aceste critici, dacă interesul lor procesual va fi în acest sens, după rezolvarea de prima instanță a fondului real al pretențiilor deduse judecății.

În acest context, deși incidentă pentru situația admiterii recursului, va fi analizată și cea din urmă solicitare a recurenților de a se dispune casarea la o altă instanță de apel, soluție permisă de dispozițiile art. 313 C. proc. civ., atunci când interesele unei bune administrări a justiției o cer. Norma nu este aplicabilă numai urmare a cereri a părții în acest sens, ci, acest caz de prorogare judecătorească de competență este o posibilitate pusă la îndemâna instanței pentru cazul în care se constată anumite circumstanțe obiective care fac imposibilă reluarea judecății la instanța anterioară, cum ar fi desființarea acelei instanțe, sau când reclamantul are la îndemână alegerea de competență, dintre două sau mai multe instanțe competente deopotrivă, conform art. 12 C. proc.

civ. (ipoteza mai multor pârâți chemați în judecată, fiecare domiciliat în circumscripția unor instanțe diferite), cea din urmă posibilitate existând doar în cazul competenței teritoriale alternative; or, în cauză niciuna dintre situațiile menționate nu se verifică în speță. În plus, motivele invocate de recurenți pentru această solicitare sunt apte a fi susținute în formularea une cereri de strămutare a judecării apelului, cerere care, așa cum s-a arătat, a fost însă respinsă prin încheierea nr. 8187 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți. În mod legal instanța de apel a stabilit că nici criticile formulate împotriva încheierii din 11 noiembrie 2008 prin care s-au respins obiecțiunile lor la raportul de expertiză, nu pot fi analizate în contextul aplicării art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât aprecierea acestei probe nu poate avea loc decât cu ocazia evaluării fondului pretențiilor, pentru care devoluțiunea în apel nu a operat, întrucât acesta nu era un aspect asupra căruia prima instanță să se fi pronunțat, fiind aplicabilă regula tantum devolutum quantum judicatum. În ce privește excepția lipsei dezinteres a pârâtei R.I.M.A. în promovarea apelului, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat-o, s-a pronunțat asupra acesteia și i-a dat o corectă dezlegare. Chiar dacă nu s-a menționat soluția asupra excepției în dispozitivul deciziei recurate, analizarea și pronunțarea asupra ei reiese din considerentele hotărârii și, fiind o chestiune supusă dezbaterii contradictorii a părților, care intră în puterea lucrului judecat.

După cercetarea unei excepții, instanța nu este ținută să se pronunțe într-o manieră sacrosanctă, după cum simpla omisiune din dispozitiv a soluției de respingere a acesteia nu reprezintă decât un aspect formal, posibil de acoperit în condițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme ea a fost analizată în conținutul considerentelor după dezbaterea contradictorie a excepției.

Și pe fond această excepție a fost legal soluționată, întrucât pârâta a invocat prin motivele sale de apel anumite neregularități materiale din sentință (soluționate prin încheierea de îndreptare dată de prima instanța din 5 mai 2009), ca și neregularități de procedură, ținând de un dispozitiv insuficient explicitat, întrucât, deși acțiunea a fost admisă în contradictoriu cu ambii pârâți (deci, și cu pârâta apelantă), prima instanță nu a stabilit ce obligație din sentință îi este opozabilă pârâtei R.I.M.A.; în plus, s-a mai reținut de instanța de apel, că apelanta însăși se pretinde titulară a dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, în baza unei hotărâri judecătorești care în prezent este desființată, judecata acțiunii acesteia fiind suspendată până la soluționarea irevocabilă a celei de față.

Nu poate fi reținută nici pretinsa vătămare a recurenților decurgând din nemenționarea în dispozitivul deciziei recurate a căii de atac împotriva acestei excepții, întrucât lipsa de interes în exercitarea apelului de partea adversă este un motiv de ordine publică invocat de reclamanți în etapa apelului, asupra căruia instanța se poate pronunța fie printr-o încheiere pe parcursul soluționării lui, fie prin decizie (ca în speță). Calea de atac împotriva soluției date excepției, nu poate fi alta decât cea prevăzută de lege împotriva deciziei, potrivit principiului accesorium sequitur principale, întrucât legea nu prevede în acest caz o cale de atac separată sau că ea se exercită la alt moment decât al desesizării instanței de apel, conform art. 316 rap.

la art. 282 alin. (2) teza finală C. proc. civ., întrucât prin soluționarea unei excepții nu se întrerupe cursul judecății. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, orice nulitate trebuie analizată în contextul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar vătămarea recurenților ar fi putut consta în necunoașterea posibilității de a ataca soluția dată excepției, ceea ce nu poate fi reținut, de vreme ce recurenții au formulat critici prin prezentul recurs și sub acest aspect care au fost deja analizate, după cum nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.N., G.E. și I.C.S., împotriva deciziei civile nr. 163 din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2010.