ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2434/105

din 21 mai 2009 la Tribunalul Prahova, secția comerciala, reclamanta SC C.F.P.

SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata lipsei de

folosință de 647.033 lei, pentru perioada 12 septembrie 2006 - 30 martie 2009 a

terenului de 10.757,70 mp, situat în Breaza, județul Prahova, teren pe care se

află amplasată construcția aparținând pârâtei, obligarea acesteia din urmă să

perfecteze un contract de închiriere în vederea ocupării terenului începând cu

21 martie 2009 și, pe viitor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în baza Dispoziției din 2003 s-a restituit în

temeiul Legii nr. 10/2001 numitului D.R., terenul în litigiu de 10.757,70 mp,

teren asupra căruia pârâta deținea un contract de concesiune din 1992 încheiat

cu Primăria orașului Breaza, contract care la data restituirii a încetat iar în

urma înstrăinării de către numitul D.R. a terenului în litigiu în favoarea

reclamantei, aceasta din urma s-a subrogat în drepturile fostului proprietar,

motiv pentru care pârâta avea dreptul să încheie un nou contract de concesiune

cu actualul proprietar cu privire la folosirea terenului,cu renegocierea celorlalte

clauze ale contractului, obligații pe care pârâta nu și le-a îndeplinit,

ocupând fără drept terenul și datorând contra valoarea lipsei de folosință a acestuia.

Prin încheierea din

21 octombrie 2009, a secției comerciale, a Tribunalului Prahova, s-a dispus

transpunerea cauzei la secția civilă, a Tribunalului Prahova, motivându-se că

pretențiile formulate de reclamantă au un caracter strict civil, datorită

faptului că acestea au derivat din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

1357 sin 21 iunie 2011 Tribunalul Prahova, a respins cererea de restituire a

taxei judiciare de timbru formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta,

ca neîntemeiată; a admis acțiunea precizată, în parte și a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 715.387,05 lei reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință a imobilului situat în Breaza, compus din teren de 10.757,70 mp și

să încheie contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul în litigiu

începând cu data rămânerii definitive a sentinței.

Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de

pârâtă, prin Decizia nr. 189 din 6 decembrie 2011, a admis calea de atac, a

schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea pentru considerentele

ce urmează.

Potrivit art. 14 din

Legea nr. 10/2001, „în cazul în care imobilul restituit în urma procedurilor

administrative prevăzute de aceasta lege, sau prin hotărâre judecătorească face

obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau

asociere în participațiune, noul proprietar se va subroga în drepturile

statului sau ale persoanei juridice deținătoare cu renegocierea celorlalte

clauze ale contractului dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit

legii”.

Acest articol

instituie o formă specială de subrogație reală cu titlu particular în privința

calității de concedent cu privire la terenul restituit în baza procedurilor

prevăzute de acest act normativ. Prin urmare, contractul de concesiune din 1992

prin care Primăria orașului Breaza a concesionat apelantei-pârâte terenul în

litigiu continuă să existe, numai că reclamanta s-a subrogat în drepturile

Primăriei Breaza, având dreptul să renegocieze celelalte clauze ale

contractului de concesiune.

De altfel chiar intimata-reclamantă

a recunoscut în întâmpinarea formulată existența și opozabilitatea contractului

de concesiune, care atrage subrogarea sa în drepturile primăriei Breaza, însă a

considerat că această subrogare trebuia să îmbrace forma juridică a unui contract

de închiriere.

Această susținere a

intimatei care a fost îmbrățișată de instanța de fond, nu este întemeiată

întrucât contractul de concesiune nu a fost desființat, deși reclamanta avea

posibilitatea de a solicita rezilierea contractului de concesiune, cu daune

interese în cazul în care pârâta nu îndeplinea obligația de renegociere.

În cauză nu pot fi

reținute nici prevederile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea

civilă delictuală, atâta timp cât există contractul de concesiune care angrenează

răspunderea contractuală.

Totodată nu s-a putut

reține susținerea intimatei-reclamante potrivit căreia calitatea de concedent

poate aparține numai unei persoane juridice de drept public, întrucât art. 14

din Legea nr. 10/2001 instituie, așa cum s-a menționat mai sus, o formă

specială de subrogație reală cu titlu particular în privința calității de

concedent.

Modalitatea instanței

de fond de a calcula prejudiciul corespunzător lipsei de folosință a terenului,

altfel decât prin raportare la redevența contractuală, a determinat o

îmbogățire fără justă cauză a reclamantei care ar obține o sumă egală cu prețul

de achiziționare al imobilului.

Cu privire la

obligarea pârâtei de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta pentru

imobilul în litigiu, Curtea a constatat că prin soluția adoptată instanța de

fond a încălcat principiul obligativității efectelor contractului, al

irevocabilității efectelor contractului și principiul libertății contractuale.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. solicitând, în esență menținerea hotărârii primei instanțe.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs este criticată decizia pentru motivele de mai jos.

Concluzia instanței

în sensul că art. 14 Legea nr. 10/2001 ar institui o formă specială de

subrogație reală cu titlu particular în privința calității de concedent este un

caz vădit de aplicare și interpretare greșita.

Astfel, textul

articolului menționat este clar în sensul că cel îndreptățit la restituire se

subrogă în drepturile unității deținătoare, nu și în toate calitățile acesteia

și nu preia obligațiile acesteia.

Contractele de

concesiune vizau, conform H.G. nr. 1228/1990 modificată prin H.G. nr. 859/1991,

în vigoare la 07 martie 1992 (data contractului de concesiune al pârâtei-apelante)

terenuri proprietate publică, iar acest teren este în proprietatea privată a recurentei,

conform actului autentificat din 12 septembrie 2006 de B.N.P. V.S.P. transmis intimatei-pârâte

anterior și înscris în cartea funciară.

O asemenea subrogare

nu poate fi deplină, relațiile dintre reclamantă și pârâtă, trebuind să îmbrace

forma juridică a unui contract de închiriere.

Dacă s-ar achiesa la

interpretarea instanței de apel ar trebui să se regăsească în textul art. 14

din Legea nr. 10/2001 pe lângă prevederea cu privire la subrogarea în

drepturile unității administrativ-teritoriale și prevederea renegocierii

celorlalte clauze contractuale cu excepția celor care stabilesc natura

contractului (locație de gestiune, închiriere, concesiune, etc.).

Concluzia instanței

de apel în sensul că subrogația înseamnă preluarea tuturor drepturilor și

obligațiilor autorității publice din contractul de concesiune este nelegală.

Aceasta pentru că

subrogația este definită la art. 1106-1109 C. civ. de la 1864 aplicabil

raporturilor dintre părți ca substituirea în drepturile unui creditor.

Preluarea

obligațiilor cuiva este străină subrogației. Preluarea unor obligații se poate

face doar prin novație, ce este o altă instituție de drept civil și despre

care art. 14 din Legea nr. 10/2001 nu face vorbire.

Dispunând asupra

subrogației în drepturi, legiuitorul a eliminat posibilitatea novării sau

cesionării contractului, regula de interpretare aplicabilă textului legal fiind

excepția este de strictă interpretare. Cum situația reglementată, subrogația,

este o regulă excepțională, menită a proteja interesele celor ce ocupă bunurile

restituite în temeiul Legii nr. 10/2001, dar și drepturile proprietarilor

cărora asemenea bunuri li s-au restituit, interpretarea extensivă a normei,

statuată de instanța de apel nu poate fi considerată temeinică și legală.

Mai mult, în raport

de O.U.G. nr. 34/2006 care are caracterul unei legi speciale față de Legea nr. 10/2001

care este legea generală. Or, legea generală nu poate institui derogări de la

specială, instituind un caz special de subrogație prin care să se transmită și calitatea

de concedent a Primăriei Breaza.

O.U. nr. 34/2006, ce

reglementează atribuirea contractelor de concesiune, menționează autoritatea

contractantă drept concedent și concesionar sau candidatul ca fiind oricare

operator economic care a depus candidatura în caz unei proceduri de licitație

restrânsă, negociere sau dialog competitiv.

Per a contrario,

nefiind autoritate contractantă, nu se poate prelua calitatea de concedent, deoarece

recurenta este o societate comercială cu capital privat.

Legea nr. 10/2001 nu

poate institui nicio formă de subrogație care să deroge de la imperativele

normei speciale în materie de concesiuni, cu atât mai puțin prin cuprinderea

oricărei persoane în categoria concedenților, câtă vreme această lege

specială limitează la autoritățile contractante personale ce pot avea calitatea

de concedent.

Ideea că s-ar fi

putut solicita rezilierea contractului cu daune pentru neîndeplinire-obligației

de renegociere de către intimata-pârâta este revoltătoare. Ea nu ține seama de

dreptul de dispoziție al creditorului care are alegerea între a cere executarea

obligației, obligarea la perfectarea contractului de închirie sau rezilierea cu

daune interese.

Rezilierea fiind o

opțiune a recurentei, nu are relevanță pentru instanță că s-ar fi putut cere, având

relevanță doar că s-a solicitat îndeplinirea obligației, conform art. 1020 C.

civ. 1864.

Rezilierea nu era

deloc o soluție, construcția intimatei-pârâte rămânând chiar și în caz de

reziliere pe terenul recurentei, așa încât situația de fapt litigioasă ar fi

rămas aceeași, ocuparea fără plată a unui teren.

Singura soluție

legală este cea propusă de recurentă, și anume obligarea pârâtei-intimate la

perfectarea unui contract de închiriere.

Neglijența

pârâtei-intimate manifestată față de solicitările recurentei este o atitudine

obișnuită a acesteia și, în lipsa unei constrângeri la perfectarea contractului

de închiriere, nu va face decât să încurajeze comportamentul său.

Pârâta-intimată a depășit termenul de 12 luni din autorizația de construire, nu

a finalizat construcția, nu și-a prelungit durata de valabilitate a

autorizației și a lăsat imobilul construcție într-o asemenea stare încât acesta

a început să se degradeze și să constituie pericol public.

Dreptul de

proprietate al recurentei este opozabil pârâtei-intimate, încălcarea obligațiilor

generice de a nu face nimic care să tulbure pe titularul dreptului de

proprietate ce revine oricărui subiect de drept, altul decât titularul

dreptului de proprietate, permit solicitarea de dezdăunări, art. 1075 C. civ.,

apelanta-intimata fiind de drept în întârziere, art. 1078 C. civ.

Instanța mai reține

că în cauză nu pot fi reținute prevederile art. 998-999 C. civ. care

reglementează răspunderea civilă delictuală, atâta timp cât există contractul

de concesiune care angrenează răspunderea contractuală.

Din contractul de

concesiune au supraviețuit doar drepturile proprietarului, celelalte clauze

fiind supuse cerinței renegocierii. Așadar. pârâta nu poate invoca drepturi,

pentru că textul Legii nr. 10/2001 - art. 14 - nu-i conservă acesteia niciun

drept.

Pretențiile recurentei

au fost modeste, anume acelea de a se aplica chiria minimală prevăzută de H.G. nr.

1886/2006.

Contractul de

concesiune a fost perfectat în anul 1992, la valori oricum sub valoarea pieței

chiar și de la acel moment, pentru că intimata-pârâta și-a asumat față de

Primăria Breaza o obligație suplimentară, pe care nu și-o poate menține față de

recurentă, și anume ca baza de recuperare cardio-vasculară să presteze servicii

în aceleași condiții pentru locuitorii orașului Breaza ca și pentru cei cazați

în bază (art. 12). Așadar, comunitatea locală urma să aibă acces la

facilitățile oferite de baza de recuperare a pârâtei-intimate a prețurile

modice stabilite pentru angajații SC C. SA.

Se pune astfel

problema lipsei de proporționalitate a prestațiilor, din culpa exclusivă a

pârâtei-intimate, dacă s-ar avea în vedere numai valoarea contractului de

concesiune.

Părțile au stabilit

prin contractul de concesiune și au confirmat prin actul adițional, necesitatea

renegocierii redevenței la fiecare 5 ani și indexarea anuală.

Se consideră că

transmiterea de către intimata-pârâtă și pe parcursul procesului derulat în

fața instanței de fond a unor sume mai mari decât valoarea taxei de concesiune reprezintă

o recunoaștere extrajudiciară a împrejurării că valoarea contractului de

concesiune nu este una de actualitate. Această recunoaștere extra-judiciară

contrazice concluzia instanței de apel care reține că despăgubirea cu altă

valoare decât cea corespunzătoare taxei de concesiune ar reprezenta o

îmbogățire fără justă cauză.

Se apreciază că se

poate aplica o prezumție simplă în sensul că intimata-pârâtă a recunoscut

justețea afirmațiilor recurentei cu privire la refuzul de a încasa o sumă

nenegociată, mai mică decât pretențiile formulate în cauză. Cu privire la

notificările intimatei-pârâte și actul de consemnare a unor sume de bani, una

dintre acestea fiind reținută de executorul judecătoresc ca fiind acoperitoare

a datoriei, prin procesul verbal din 13 decembrie 2010, având în vedere

prevederile art. 1115 pct. 3 C. civ. și art. 1116 pct. 2 C. civ., precum și art.

586-590 C. proc. civ., se solicită pe cale incidentală, să fie desconsiderate

și din prisma faptului că sumele oferite și depuse nu corespund pretențiilor.

Refuzul primirii sumei a fost de fiecare dată justificat în fapt, lipsa

raporturilor contractuale și în drept art. 1101 C. civ., debitorul nefiind în

drept să impună creditorului primirea unei plăți parțiale, așa încât nu poate

fi, în niciun caz, calificat drept abuz de drept așa cum se pretinde de către

apelanta-pârâtă.

Prin consemnarea

sumelor nu se poate considera că intimata-pârâta a făcut vreo plată întrucât nu

au fost respectate prescripțiile art. 1115 C. civ. și nu a fost validată plata

printr-o hotărâre judecătorească, în condițiile art. 1119 C. civ. Nefiind

încheiat un contract între părți, sumele nu au putut fi contabilizate, conform

cerințelor legislației.

Se menționează că

H.G. nr. 1886/2006 ce a reglementat limitarea chiriilor plătite proprietarilor

ale căror imobile au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 și care sunt

ocupate la data restituirii de anumite instituții a fost ulterior modificată.

Pe parcursul

judecății H.G. nr. 343/2007 a fost anulată prin două sentințe și anume sentința

civilă nr. 838/2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, și sentința civilă nr. 1603/2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios-administrativ și fiscal, publicate în M.

Of. și opozabile și terților în temeiul art. 3 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, aceeași

hotărâre de guvern a fost anulată parțial și prin sentința nr. 1603/2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ce nu a fost însă publicată.

Așadar, singurul act

normativ rămas în vigoare. H.G. nr. 1886/2006 și-a recâștigat puterea de

reglementare anterioară emiterii H.G, nr. 343/2007, iar în acesta, pentru suprafețe

de teren mai mari de 10.000 m.p. se prevede o chirie de 2 lei per 1 mp lunar

pentru terenuri din localități de rangul III, cum este orașul Breaza conform

anexei II pct. 5.6. poziția 31 din Legea nr. 351/2001 privind aprobarea

Planului de amenajare a teritoriului național, secțiunea a IV-a, rețeaua de

localități.

Aprecierea expertului

și a pârâtei-intimate, reținute de instanța de apel, în sensul că valoarea

minimă a chiriei stabilită de acest act normativ nu ar fi aplicabilă speței,

urmează a fi înlăturată întrucât nu revine experților de a se pronunța pe

chestiuni de drept și pentru că intimata-pârâta nu a propus și dovedit că un

alt criteriu de calcul ar fi mai reprezentativ sau preferabil. Simpla critică

fără dovadă contrară urmează a fi înlăturată. Intimata-pârâta, în susținerea

aplicării drept criteriu a valorii taxei de concesiune nu a solicit

administrarea unei expertize contabile pentru indexarea sumelor din contractul

de concesiunea ce trebuiau reactualizate la fiecare 5 ani.

Instanța mai reține

că referitor la obligarea pârâtei de a încheia un contract de închiriere cu

reclamanta pentru imobilul în litigiu, că instanța de fond a încălcat

principiul obligativității efectelor contractului, al irevocabilității

efectelor contractului și principiul libertății contractuale.

Cu privire la

posibilitatea instanței de a se substitui voinței părților (când una dintre

cestea în mod abuziv și nejustificat refuză să-și îndeplinească obligațiile

legale) intimata-pârâtă și-a manifestat nedumerirea însă această atitudine,

însușită și de instanța de apel, este nejustificată și în privința termenului

contractului de închiriere, C. civ. de la 1864 aplicabil raporturilor dintre

părți, născute sub puterea lui, face referire la încetarea contractului de

închiriere fără termen și anume: art. 1436 C. civ.

Locațiunea făcută

pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să

fie trebuință de o prealabilă înștiințare.

Dacă contractul a

fost fără termen, concediul trebuie să se dea de la o parte la alta,

observându-se termenele defipte de obiceiul locului.

Dată fiind situația

de fapt, existența construcției pe teren, un asemenea contract de închiriere va

dura, câtă vreme va exista construcția.

Instanța de fond nu a

încălcat principiile enumerate de instanța de fond câtă vreme potrivit art. 14

din Legea 10/2001 părțile trebuiau să negocieze celelalte clauze contractuale,

iar încercările de a perfecta un contract de închiriere s-au lovit de

tergiversările repetate al intimatei-pârâte.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta

Curte învederează că își însușește în totalitate considerentele avute în vedere

de instanța superioară de fond la data pronunțării deciziei recurate.

Legea nr. 219/2005 ce

a abrogat dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, art. 1-17,

art. 25 și anexele nr. 1-5 din H.G. nr. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei

concesionării, închirierii și locației gestiunii privind regimul concesiunilor,

abrogată prin O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 266/2003

de restituire în natură a terenului concesionat, constituia, contrar opiniei

recurentei, legea generală (dreptul comun) în materia reglementării și

organizării atribuirii concesiunii de activități, servicii și bunuri, astfel

cum rezultă din art. 1 al actului normativ.

Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, instituie la art. 14 dispoziții derogatorii în

materia concesionării bunurilor proprietate publică ori privată în sensul că

„noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei

juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă

aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.

Cu alte cuvinte,

chiar dacă imobilul-teren a fost restituit prin procedurile administrative

prevăzute de lege, contractul de concesiune din 1992 se menține prin voința

legiuitorului.

Așa cum a reținut și

instanța de apel, prin art. 14 s-a instituit o dispoziție specială de

subrogație reală cu titlu particular în privința calității de concedent. Astfel,

contractul de concesiune este pe deplin opozabil recurentei, care are poziția

procesuală de concedent.

Rezultă astfel că

toate criticile referitoare la modalitatea greșită de interpretare și aplicare

a legii de către instanța de apel cu referire la art. 1106-1069 C. civ. precum

și la faptul că la art. 14 nu face referire la dispozițiile art. 1128 C. civ.1864

privind novația sunt vădit nefondate față de principiul specialia generalibus

derogant.

Acest principiu

juridic implică faptul că norma specială, fiind derogatorie de la norma

generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori există o situație

de fapt ce intră sub incidența prevederilor sale, ca în cauza de față.

Pentru aceleași

considerente, vor fi înlăturate și argumentele întemeiate pe dispozițiile

O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a

contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune

de servicii, act normativ ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2006.

De precizat că norma

specială se aplică prioritar față de norma generală chiar și atunci când norma

specială este mai veche de norma generală.

- Subrogându-se

unității administrativ-teritoriale în calitatea de concedent, noul proprietar

are dreptul de a renegocia celelalte clauze contractuale, cum ar fi termenul

contractual ori clauza privind prețul contractului.

Este real ceea ce

susține recurenta în sensul că, față de dreptul de dispoziție, creditorul are

alegerea între a cere executarea obligației sau rezilierea cu daune interese.

Numai că în cauza de

față, dat fiind raporturile contractuale existente între părți în temeiul art. 14

din Legea nr. 10/2001, executarea obligației semnifică plata redevenței

stabilite prin contractul de concesiune, clauză contractuală renegociată și nu

schimbarea naturii juridice a contractului din contract de concesiune în

contract de închiriere.

Așadar, reținerea e

către instanța de apel a opțiunii recurentei de a solicita în temeiul art. 1020

C. civ. 1864 rezilierea contractului cu acordarea de daune interese față de

susținerile acesteia în sensul că intimata nu-și achită obligațiile

contractuale este corectă.

Cât privește

solicitările recurentei ca în temeiul dispozițiilor art. 1115 alin. (1) pct. 3 C.

civ. 1864 și art. 1116 alin. (1) pct. 2 C. civ. 1864 cu referire și la art. 580-590

C. proc. civ. să se constate că sumele transmise de intimată nu corespund

pretențiilor deduse judecății instanța constată că astfel de cereri exced căii

extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 304

alin. (1) C. proc. civ.

Sunt lipsite de

relevanță juridică arătările privind valoarea mică a redevenței, câtă vreme

recurenta avea posibilitatea renegocierii cuantumului acesteia.

Totodată, recurenta

solicită să se constate că, practic, intimata a recunoscut pretențiile

recurentei deoarece a transmis sume mai mari decât valoarea taxei de concesiune

și, de asemenea, că sumele nu puteau fi primite în absența unor raporturi

contractuale între părți.

Recurenta solicită,

în fapt, reevaluarea probatoriului cu referire la notificările și actul de

concesiune a unor sume de bani către intimată, cerere ce nu poate fi primită în

recurs urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000

aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Nefondată este și

susținerea referitoare la absența raporturilor contractuale existente

între părți față de efectele subrogației reale cu titlu particular cu privire

la terenul restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 intervenite în baza art. 14

din lege.

Instanța superioară

de fond a aplicat corect legea atunci când a statuat că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă

delictuală câtă vreme contractul de cesiune își produce efectele și determină,

în caz de neexecutare, răspunderea contractuală.

Recurenta apreciază

că între părți ar trebui încheiat un contract de închiriere, numai că, așa cum

s-a reținut și în decizia recurată, s-ar încălca principiul obligativității

contractului de concesiune, al irevocabilității efectelor aceluiași contract

precum și principiul liberalității contractuale.

Dat fiind cele mai

sus arătate, criticile referitoare la modul de calcul al chiriei datorate de

intimată est lipsit de relevanță.

Cu toate că recurenta

invocă și motivul de modificare prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

se constată că a fost indicat formal întrucât în niciunul dintre considerente

nu se invocă nemotivarea deciziei ori existența în corpul ei a unor motive

contradictorii sau străine de natura pricinii.

Înalta Curte,

reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va respinge

recursul ca nefondat.

Dat fiind poziția de

parte câștigătoare în proces a intimatei, instanța va obliga recurenta la

plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată cu aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

La pronunțarea

acestei soluții, instanța a avut în vedere proporționalitatea onorariului cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse în etapa procesuală a

recursului, concretizat în susținerea orală a concluziilor scrise depuse în

care se reiterează apărările făcute în etapa devolutivă a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.F.P. SRL București împotriva Deciziei

nr. 189 din data de 6 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă recurenta la

plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC

C. SA Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2013.