ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2434/105 din 21 mai 2009 la Tribunalul Prahova, secția comerciala, reclamanta SC C.F.P. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință de 647.033 lei, pentru perioada 12 septembrie 2006 - 30 martie 2009 a terenului de 10.757,70 mp, situat în Breaza, județul Prahova, teren pe care se află amplasată construcția aparținând pârâtei, obligarea acesteia din urmă să perfecteze un contract de închiriere în vederea ocupării terenului începând cu 21 martie 2009 și, pe viitor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în baza Dispoziției din 2003 s-a restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 numitului D.R., terenul în litigiu de 10.757,70 mp, teren asupra căruia pârâta deținea un contract de concesiune din 1992 încheiat cu Primăria orașului Breaza, contract care la data restituirii a încetat iar în urma înstrăinării de către numitul D.R. a terenului în litigiu în favoarea reclamantei, aceasta din urma s-a subrogat în drepturile fostului proprietar, motiv pentru care pârâta avea dreptul să încheie un nou contract de concesiune cu actualul proprietar cu privire la folosirea terenului,cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, obligații pe care pârâta nu și le-a îndeplinit, ocupând fără drept terenul și datorând contra valoarea lipsei de folosință a acestuia.

Prin încheierea din 21 octombrie 2009, a secției comerciale, a Tribunalului Prahova, s-a dispus transpunerea cauzei la secția civilă, a Tribunalului Prahova, motivându-se că pretențiile formulate de reclamantă au un caracter strict civil, datorită faptului că acestea au derivat din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1357 sin 21 iunie 2011 Tribunalul Prahova, a respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată; a admis acțiunea precizată, în parte și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 715.387,05 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în Breaza, compus din teren de 10.757,70 mp și să încheie contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul în litigiu începând cu data rămânerii definitive a sentinței.

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâtă, prin Decizia nr. 189 din 6 decembrie 2011, a admis calea de atac, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care imobilul restituit în urma procedurilor administrative prevăzute de aceasta lege, sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii”.

Acest articol instituie o formă specială de subrogație reală cu titlu particular în privința calității de concedent cu privire la terenul restituit în baza procedurilor prevăzute de acest act normativ. Prin urmare, contractul de concesiune din 1992 prin care Primăria orașului Breaza a concesionat apelantei-pârâte terenul în litigiu continuă să existe, numai că reclamanta s-a subrogat în drepturile Primăriei Breaza, având dreptul să renegocieze celelalte clauze ale contractului de concesiune. De altfel chiar intimata-reclamantă a recunoscut în întâmpinarea formulată existența și opozabilitatea contractului de concesiune, care atrage subrogarea sa în drepturile primăriei Breaza, însă a considerat că această subrogare trebuia să îmbrace forma juridică a unui contract de închiriere.

Această susținere a intimatei care a fost îmbrățișată de instanța de fond, nu este întemeiată întrucât contractul de concesiune nu a fost desființat, deși reclamanta avea posibilitatea de a solicita rezilierea contractului de concesiune, cu daune interese în cazul în care pârâta nu îndeplinea obligația de renegociere. În cauză nu pot fi reținute nici prevederile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, atâta timp cât există contractul de concesiune care angrenează răspunderea contractuală. Totodată nu s-a putut reține susținerea intimatei-reclamante potrivit căreia calitatea de concedent poate aparține numai unei persoane juridice de drept public, întrucât art. 14 din Legea nr. 10/2001 instituie, așa cum s-a menționat mai sus, o formă specială de subrogație reală cu titlu particular în privința calității de concedent.

Modalitatea instanței de fond de a calcula prejudiciul corespunzător lipsei de folosință a terenului, altfel decât prin raportare la redevența contractuală, a determinat o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei care ar obține o sumă egală cu prețul de achiziționare al imobilului. Cu privire la obligarea pârâtei de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul în litigiu, Curtea a constatat că prin soluția adoptată instanța de fond a încălcat principiul obligativității efectelor contractului, al irevocabilității efectelor contractului și principiul libertății contractuale. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. solicitând, în esență menținerea hotărârii primei instanțe. Prin dezvoltarea motivelor de recurs este criticată decizia pentru motivele de mai jos. Concluzia instanței în sensul că art. 14 Legea nr. 10/2001 ar institui o formă specială de subrogație reală cu titlu particular în privința calității de concedent este un caz vădit de aplicare și interpretare greșita. Astfel, textul articolului menționat este clar în sensul că cel îndreptățit la restituire se subrogă în drepturile unității deținătoare, nu și în toate calitățile acesteia și nu preia obligațiile acesteia. Contractele de concesiune vizau, conform H.G. nr. 1228/1990 modificată prin H.G. nr. 859/1991, în vigoare la 07 martie 1992 (data contractului de concesiune al pârâtei-apelante) terenuri proprietate publică, iar acest teren este în proprietatea privată a recurentei, conform actului autentificat din 12 septembrie 2006 de B.N.P.

V.S.P. transmis intimatei-pârâte anterior și înscris în cartea funciară. O asemenea subrogare nu poate fi deplină, relațiile dintre reclamantă și pârâtă, trebuind să îmbrace forma juridică a unui contract de închiriere. Dacă s-ar achiesa la interpretarea instanței de apel ar trebui să se regăsească în textul art. 14 din Legea nr. 10/2001 pe lângă prevederea cu privire la subrogarea în drepturile unității administrativ-teritoriale și prevederea renegocierii celorlalte clauze contractuale cu excepția celor care stabilesc natura contractului (locație de gestiune, închiriere, concesiune, etc.). Concluzia instanței de apel în sensul că subrogația înseamnă preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor autorității publice din contractul de concesiune este nelegală.

Aceasta pentru că subrogația este definită la art. 1106-1109 C. civ. de la 1864 aplicabil raporturilor dintre părți ca substituirea în drepturile unui creditor. Preluarea obligațiilor cuiva este străină subrogației. Preluarea unor obligații se poate face doar prin novație, ce este o altă instituție de drept civil și despre care art. 14 din Legea nr. 10/2001 nu face vorbire. Dispunând asupra subrogației în drepturi, legiuitorul a eliminat posibilitatea novării sau cesionării contractului, regula de interpretare aplicabilă textului legal fiind excepția este de strictă interpretare. Cum situația reglementată, subrogația, este o regulă excepțională, menită a proteja interesele celor ce ocupă bunurile restituite în temeiul Legii nr. 10/2001, dar și drepturile proprietarilor cărora asemenea bunuri li s-au restituit, interpretarea extensivă a normei, statuată de instanța de apel nu poate fi considerată temeinică și legală.

Mai mult, în raport de O.U.G. nr. 34/2006 care are caracterul unei legi speciale față de Legea nr. 10/2001 care este legea generală. Or, legea generală nu poate institui derogări de la specială, instituind un caz special de subrogație prin care să se transmită și calitatea de concedent a Primăriei Breaza. O.U. nr. 34/2006, ce reglementează atribuirea contractelor de concesiune, menționează autoritatea contractantă drept concedent și concesionar sau candidatul ca fiind oricare operator economic care a depus candidatura în caz unei proceduri de licitație restrânsă, negociere sau dialog competitiv. Per a contrario, nefiind autoritate contractantă, nu se poate prelua calitatea de concedent, deoarece recurenta este o societate comercială cu capital privat.

Legea nr. 10/2001 nu poate institui nicio formă de subrogație care să deroge de la imperativele normei speciale în materie de concesiuni, cu atât mai puțin prin cuprinderea oricărei persoane în categoria concedenților, câtă vreme această lege specială limitează la autoritățile contractante personale ce pot avea calitatea de concedent. Ideea că s-ar fi putut solicita rezilierea contractului cu daune pentru neîndeplinire-obligației de renegociere de către intimata-pârâta este revoltătoare. Ea nu ține seama de dreptul de dispoziție al creditorului care are alegerea între a cere executarea obligației, obligarea la perfectarea contractului de închirie sau rezilierea cu daune interese. Rezilierea fiind o opțiune a recurentei, nu are relevanță pentru instanță că s-ar fi putut cere, având relevanță doar că s-a solicitat îndeplinirea obligației, conform art. 1020 C. civ.

1864. Rezilierea nu era deloc o soluție, construcția intimatei-pârâte rămânând chiar și în caz de reziliere pe terenul recurentei, așa încât situația de fapt litigioasă ar fi rămas aceeași, ocuparea fără plată a unui teren. Singura soluție legală este cea propusă de recurentă, și anume obligarea pârâtei-intimate la perfectarea unui contract de închiriere. Neglijența pârâtei-intimate manifestată față de solicitările recurentei este o atitudine obișnuită a acesteia și, în lipsa unei constrângeri la perfectarea contractului de închiriere, nu va face decât să încurajeze comportamentul său. Pârâta-intimată a depășit termenul de 12 luni din autorizația de construire, nu a finalizat construcția, nu și-a prelungit durata de valabilitate a autorizației și a lăsat imobilul construcție într-o asemenea stare încât acesta a început să se degradeze și să constituie pericol public.

Dreptul de proprietate al recurentei este opozabil pârâtei-intimate, încălcarea obligațiilor generice de a nu face nimic care să tulbure pe titularul dreptului de proprietate ce revine oricărui subiect de drept, altul decât titularul dreptului de proprietate, permit solicitarea de dezdăunări, art. 1075 C. civ., apelanta-intimata fiind de drept în întârziere, art. 1078 C. civ. Instanța mai reține că în cauză nu pot fi reținute prevederile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, atâta timp cât există contractul de concesiune care angrenează răspunderea contractuală. Din contractul de concesiune au supraviețuit doar drepturile proprietarului, celelalte clauze fiind supuse cerinței renegocierii.

Așadar. pârâta nu poate invoca drepturi, pentru că textul Legii nr. 10/2001 - art. 14 - nu-i conservă acesteia niciun drept. Pretențiile recurentei au fost modeste, anume acelea de a se aplica chiria minimală prevăzută de H.G. nr. 1886/2006. Contractul de concesiune a fost perfectat în anul 1992, la valori oricum sub valoarea pieței chiar și de la acel moment, pentru că intimata-pârâta și-a asumat față de Primăria Breaza o obligație suplimentară, pe care nu și-o poate menține față de recurentă, și anume ca baza de recuperare cardio-vasculară să presteze servicii în aceleași condiții pentru locuitorii orașului Breaza ca și pentru cei cazați în bază (art. 12). Așadar, comunitatea locală urma să aibă acces la facilitățile oferite de baza de recuperare a pârâtei-intimate a prețurile modice stabilite pentru angajații SC C. SA.

Se pune astfel problema lipsei de proporționalitate a prestațiilor, din culpa exclusivă a pârâtei-intimate, dacă s-ar avea în vedere numai valoarea contractului de concesiune. Părțile au stabilit prin contractul de concesiune și au confirmat prin actul adițional, necesitatea renegocierii redevenței la fiecare 5 ani și indexarea anuală. Se consideră că transmiterea de către intimata-pârâtă și pe parcursul procesului derulat în fața instanței de fond a unor sume mai mari decât valoarea taxei de concesiune reprezintă o recunoaștere extrajudiciară a împrejurării că valoarea contractului de concesiune nu este una de actualitate. Această recunoaștere extra-judiciară contrazice concluzia instanței de apel care reține că despăgubirea cu altă valoare decât cea corespunzătoare taxei de concesiune ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.

Se apreciază că se poate aplica o prezumție simplă în sensul că intimata-pârâtă a recunoscut justețea afirmațiilor recurentei cu privire la refuzul de a încasa o sumă nenegociată, mai mică decât pretențiile formulate în cauză. Cu privire la notificările intimatei-pârâte și actul de consemnare a unor sume de bani, una dintre acestea fiind reținută de executorul judecătoresc ca fiind acoperitoare a datoriei, prin procesul verbal din 13 decembrie 2010, având în vedere prevederile art. 1115 pct. 3 C. civ. și art. 1116 pct. 2 C. civ., precum și art. 586-590 C. proc. civ., se solicită pe cale incidentală, să fie desconsiderate și din prisma faptului că sumele oferite și depuse nu corespund pretențiilor.

Refuzul primirii sumei a fost de fiecare dată justificat în fapt, lipsa raporturilor contractuale și în drept art. 1101 C. civ., debitorul nefiind în drept să impună creditorului primirea unei plăți parțiale, așa încât nu poate fi, în niciun caz, calificat drept abuz de drept așa cum se pretinde de către apelanta-pârâtă. Prin consemnarea sumelor nu se poate considera că intimata-pârâta a făcut vreo plată întrucât nu au fost respectate prescripțiile art. 1115 C. civ. și nu a fost validată plata printr-o hotărâre judecătorească, în condițiile art. 1119 C. civ. Nefiind încheiat un contract între părți, sumele nu au putut fi contabilizate, conform cerințelor legislației. Se menționează că H.G. nr. 1886/2006 ce a reglementat limitarea chiriilor plătite proprietarilor ale căror imobile au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 și care sunt ocupate la data restituirii de anumite instituții a fost ulterior modificată.

Pe parcursul judecății H.G. nr. 343/2007 a fost anulată prin două sentințe și anume sentința civilă nr. 838/2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și sentința civilă nr. 1603/2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios-administrativ și fiscal, publicate în M. Of. și opozabile și terților în temeiul art. 3 din Legea nr. 554/2004. Mai mult, aceeași hotărâre de guvern a fost anulată parțial și prin sentința nr. 1603/2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ce nu a fost însă publicată. Așadar, singurul act normativ rămas în vigoare. H.G. nr. 1886/2006 și-a recâștigat puterea de reglementare anterioară emiterii H.G, nr. 343/2007, iar în acesta, pentru suprafețe de teren mai mari de 10.000 m.p.

se prevede o chirie de 2 lei per 1 mp lunar pentru terenuri din localități de rangul III, cum este orașul Breaza conform anexei II pct. 5.6. poziția 31 din Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, secțiunea a IV-a, rețeaua de localități. Aprecierea expertului și a pârâtei-intimate, reținute de instanța de apel, în sensul că valoarea minimă a chiriei stabilită de acest act normativ nu ar fi aplicabilă speței, urmează a fi înlăturată întrucât nu revine experților de a se pronunța pe chestiuni de drept și pentru că intimata-pârâta nu a propus și dovedit că un alt criteriu de calcul ar fi mai reprezentativ sau preferabil. Simpla critică fără dovadă contrară urmează a fi înlăturată.

Intimata-pârâta, în susținerea aplicării drept criteriu a valorii taxei de concesiune nu a solicit administrarea unei expertize contabile pentru indexarea sumelor din contractul de concesiunea ce trebuiau reactualizate la fiecare 5 ani. Instanța mai reține că referitor la obligarea pârâtei de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul în litigiu, că instanța de fond a încălcat principiul obligativității efectelor contractului, al irevocabilității efectelor contractului și principiul libertății contractuale. Cu privire la posibilitatea instanței de a se substitui voinței părților (când una dintre cestea în mod abuziv și nejustificat refuză să-și îndeplinească obligațiile legale) intimata-pârâtă și-a manifestat nedumerirea însă această atitudine, însușită și de instanța de apel, este nejustificată și în privința termenului contractului de închiriere, C. civ.

de la 1864 aplicabil raporturilor dintre părți, născute sub puterea lui, face referire la încetarea contractului de închiriere fără termen și anume: art. 1436 C. civ. Locațiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie trebuință de o prealabilă înștiințare. Dacă contractul a fost fără termen, concediul trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului. Dată fiind situația de fapt, existența construcției pe teren, un asemenea contract de închiriere va dura, câtă vreme va exista construcția. Instanța de fond nu a încălcat principiile enumerate de instanța de fond câtă vreme potrivit art. 14 din Legea 10/2001 părțile trebuiau să negocieze celelalte clauze contractuale, iar încercările de a perfecta un contract de închiriere s-au lovit de tergiversările repetate al intimatei-pârâte.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Prioritar, Înalta Curte învederează că își însușește în totalitate considerentele avute în vedere de instanța superioară de fond la data pronunțării deciziei recurate. Legea nr. 219/2005 ce a abrogat dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, art. 1-17, art. 25 și anexele nr. 1-5 din H.G. nr. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii privind regimul concesiunilor, abrogată prin O.U.G.

nr. 34/2006, în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 266/2003 de restituire în natură a terenului concesionat, constituia, contrar opiniei recurentei, legea generală (dreptul comun) în materia reglementării și organizării atribuirii concesiunii de activități, servicii și bunuri, astfel cum rezultă din art. 1 al actului normativ. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instituie la art. 14 dispoziții derogatorii în materia concesionării bunurilor proprietate publică ori privată în sensul că „noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.

Cu alte cuvinte, chiar dacă imobilul-teren a fost restituit prin procedurile administrative prevăzute de lege, contractul de concesiune din 1992 se menține prin voința legiuitorului. Așa cum a reținut și instanța de apel, prin art. 14 s-a instituit o dispoziție specială de subrogație reală cu titlu particular în privința calității de concedent. Astfel, contractul de concesiune este pe deplin opozabil recurentei, care are poziția procesuală de concedent. Rezultă astfel că toate criticile referitoare la modalitatea greșită de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel cu referire la art. 1106-1069 C. civ. precum și la faptul că la art. 14 nu face referire la dispozițiile art. 1128 C. civ.1864 privind novația sunt vădit nefondate față de principiul specialia generalibus derogant.

Acest principiu juridic implică faptul că norma specială, fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori există o situație de fapt ce intră sub incidența prevederilor sale, ca în cauza de față. Pentru aceleași considerente, vor fi înlăturate și argumentele întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, act normativ ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2006. De precizat că norma specială se aplică prioritar față de norma generală chiar și atunci când norma specială este mai veche de norma generală.

- Subrogându-se unității administrativ-teritoriale în calitatea de concedent, noul proprietar are dreptul de a renegocia celelalte clauze contractuale, cum ar fi termenul contractual ori clauza privind prețul contractului. Este real ceea ce susține recurenta în sensul că, față de dreptul de dispoziție, creditorul are alegerea între a cere executarea obligației sau rezilierea cu daune interese. Numai că în cauza de față, dat fiind raporturile contractuale existente între părți în temeiul art. 14 din Legea nr. 10/2001, executarea obligației semnifică plata redevenței stabilite prin contractul de concesiune, clauză contractuală renegociată și nu schimbarea naturii juridice a contractului din contract de concesiune în contract de închiriere.

Așadar, reținerea e către instanța de apel a opțiunii recurentei de a solicita în temeiul art. 1020 C. civ. 1864 rezilierea contractului cu acordarea de daune interese față de susținerile acesteia în sensul că intimata nu-și achită obligațiile contractuale este corectă. Cât privește solicitările recurentei ca în temeiul dispozițiilor art. 1115 alin. (1) pct. 3 C. civ. 1864 și art. 1116 alin. (1) pct. 2 C. civ. 1864 cu referire și la art. 580-590 C. proc. civ. să se constate că sumele transmise de intimată nu corespund pretențiilor deduse judecății instanța constată că astfel de cereri exced căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc.

civ. Sunt lipsite de relevanță juridică arătările privind valoarea mică a redevenței, câtă vreme recurenta avea posibilitatea renegocierii cuantumului acesteia. Totodată, recurenta solicită să se constate că, practic, intimata a recunoscut pretențiile recurentei deoarece a transmis sume mai mari decât valoarea taxei de concesiune și, de asemenea, că sumele nu puteau fi primite în absența unor raporturi contractuale între părți. Recurenta solicită, în fapt, reevaluarea probatoriului cu referire la notificările și actul de concesiune a unor sume de bani către intimată, cerere ce nu poate fi primită în recurs urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Nefondată este și susținerea referitoare la absența raporturilor contractuale existente între părți față de efectele subrogației reale cu titlu particular cu privire la terenul restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 intervenite în baza art. 14 din lege. Instanța superioară de fond a aplicat corect legea atunci când a statuat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală câtă vreme contractul de cesiune își produce efectele și determină, în caz de neexecutare, răspunderea contractuală. Recurenta apreciază că între părți ar trebui încheiat un contract de închiriere, numai că, așa cum s-a reținut și în decizia recurată, s-ar încălca principiul obligativității contractului de concesiune, al irevocabilității efectelor aceluiași contract precum și principiul liberalității contractuale.

Dat fiind cele mai sus arătate, criticile referitoare la modul de calcul al chiriei datorate de intimată est lipsit de relevanță. Cu toate că recurenta invocă și motivul de modificare prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., se constată că a fost indicat formal întrucât în niciunul dintre considerente nu se invocă nemotivarea deciziei ori existența în corpul ei a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. Dat fiind poziția de parte câștigătoare în proces a intimatei, instanța va obliga recurenta la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. La pronunțarea acestei soluții, instanța a avut în vedere proporționalitatea onorariului cu amplitudinea și complexitatea activității depuse în etapa procesuală a recursului, concretizat în susținerea orală a concluziilor scrise depuse în care se reiterează apărările făcute în etapa devolutivă a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.F.P. SRL București împotriva Deciziei nr. 189 din data de 6 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC C. SA Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2013.