ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8001/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8001/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1385 din 14

noiembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis

contestația

formulată de contestatorii N.R.F., P.D.D.Z.

și P.C.A. în contradictoriu

cu intimata

SC E. SA Ploiești, a

anulat decizia nr. 7028 din 30 decembrie 2005, emisă de intimată și a obligat-o

să restituie în natură parterul imobilului situat în Ploiești,

identificat potrivit rapoartelor de expertiză

întocmite de mg. M.P. și expert P.D.

Intimata a fost obligată să plătească contestatorilor 800 lei (RON)

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a

reținut în esență că, prin

decizia nr. 7028 din 30 decembrie 2005, intimata a

respins cererea contestatorilor pentru

restituirea în natură a imobilului parter, situat

în Ploiești, jud. Prahova, cu motivarea că restituirea în natură nu este

posibilă în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate și pentru că

imobilul în cauză se afla în

patrimoniul societății emitente - societate comercială

privatizată integral.

S-a mai reținut că, potrivit actului dotai încheiat

la 28 decembrie 1942, autoarea

contestatorilor E.N., căsătorită cu E.V. a primit cu

titlul de

dotă

imobilul, situat în Ploiești, compus din brutărie și

fabrică de pâine, împreună cu toate instalațiile

existente la parter și . etaj,

apartament de

locuit, dota fiindu-i făcută de tatăl său F.N. Acesta, la

rândul său a dobândit imobilul prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub

nr.

3521/1935 și transcris la nr. 5412/1935 la Tribunalul Prahova

.

Prin certificatul de moștenitor suplimentar nr.

131 din 19 iulie 2000 și nr. 246

din

15 octombrie 2001, contestatorii au făcut dovada calității de moștenitori ai

defunctei E.V. și a dreptului de proprietate

asupra imobilului situat în

Ploiești,

cu actul dotal

autentificat sub nr.

4221/1942, transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 3985/1942.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

Legii nr. 119/1948, iar prin

sentința

civilă nr. 12818/1998 a Judecătoriei Ploiești - irevocabilă, au fost

restituite în deplină proprietate și pașnică

posesie încăperile - apartamentele de

locuit, situate la etajele 1 și 2.

Legea nr. 247/2005 a modificat prevederile art. 2

lit. a) din Legea nr. 10/2001,

în sensul ca imobilele naționalizate prin Legea nr.

119/1948 sunt considerate a fi preluate în mod abuziv, fără a se mai face

distincția între naționalizare cu titlu

valabil și fără titlu valabil.

Î

n aceste condiții, susținerea intimatei că

preluarea imobilului s-a făcut cu

titlu valabil nu a putut fi reținută față de

modificările aduse art. 2 lit. a) din Legea

nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Chiar dacă ar subzista distincția titlu valabil și

titlu nevalabil, preluarea s-a

făcut fără un titlu valabil, avându-se în vedere că nu

s-a dovedit respectarea

dispozițiilor Legii nr. 119/1948 privind acordarea

despăgubirilor.

Așadar, s-a reținut că, preluarea imobilului

a fost abuzivă și față de

prevederile art.

2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005

s-a

ajuns la soluția deja arătată.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia nr. 204 din 24 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul

formulat de SC E. SA Ploiești și a obligat-o la

plata sumei de 2380

lei cheltuieli de judecată către intimații

contestatori.

Instanța de apel a reținut că, potrivit

certificatelor de moștenitori nr. 155 din

9 august 2000 și nr. 131 din 9 iulie 2001, numita

V.E. a decedat la

14 aprilie 2000 și

întreaga avere succesorală rămasă de pe urma ei a revenit

moștenitorilor N.A. în calitate de frate și N.C.A.

în calitate de nepot de frate predecedat.

Ulterior, a decedat și N.A., de pe urma căruia au rămas ca

moștenitori contestatorii N.F.R. și P.D.D.Z.

, așa cum s-a dovedit cu certificatul de

moștenitor nr. 246 din 15 octombrie 2001.

Defuncta V.E. a fost proprietara imobilului situat

în Ploiești,

pe

care 1-a dobândit în baza

actului dotal nr. 4221/1942 și transcris la Tribunalul

Prahova sub nr. 3985/1942.

Ca efect al Legii nr. 119/1948 de naționalizare,

imobilul menționat mai sus

a trecut în proprietatea statului și, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

contestatoarele

apreciind că a fost preluat ilegal au procedat la notificarea

unității deținătoare, care a refuzat să se

conformeze dispozițiilor prevăzute de

această

lege, în sensul de a emite decizie prin care să răspundă la notificare.

Urmare a acestei situații, prin sentința civilă

nr. 10631/2004 a Judecătoriei

Ploiești, rămasă definitivă prin decizia nr. 624 din 12

octombrie 2005 a Tribunalului

Prahova,

SC E. SA Ploiești a fost obligată să emită o decizie

motivată privind restituirea imobilului, cât și la plata daunelor

cominatorii.

Pe baza acestei hotărâri, s-a emis decizia prin

care s-a respins cererea contestatorilor cu motivarea că nu s-a dovedit dreptul

de proprietate asupra

imobilului.

Tribunalul Prahova, prin hotărârea pronunțată a

admis contestația, reținând

că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

Apelanta din cauză a pretins că prin hotărârea instanței de fond i s-a

încălcat dreptul la apărare prin respingerea

probei cu interogatoriul intimaților

contestatori,

dar în mod corect a procedat instanța de fond, proba nefîind utilă și

pertinentă

cauzei în raport de celelalte probe administrate.

Sub un alt aspect, apelanta a apreciat că hotărârea apelată s-a dat cu

aplicarea greșită a Legilor nr. 15/1990 și nr.

10/2001, cât și a legislației existente

în domeniul privatizării.

S-a

reținut că toate aceste critici sunt nefondate, întrucât nu s-au produs

dovezi în sensul susținerilor, apelanta

interpretând greșit situația de fapt dedusă judecății și dispozițiile legale

menționate anterior, în raport cu întregul material

probator.

Mai mult decât atât, parte din imobilul în litigiu, respectiv

apartamentele

de locuit de la etajele 1 și

2, au fost restituite contestatorilor prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Societatea

apelantă a fost parte în litigiul privind acțiunea în revendicare formulată de

V.E. cu privire la cele două apartamente și niciodată nu

a contestat calitatea intimaților din această cauză

și actele anexate la dosar.

De asemenea, din conținutul tuturor actelor depuse

în speță, s-a reținut că

preluarea

imobilului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948, statul

nedeținându-1 în baza unui titlu valabil și că era proprietatea altei persoane

decât cea prevăzută în actul de preluare, respectiv V.E.,

soțul autoarei contestatorilor, deși era

proprietatea lui V.E., potrivit

actului de înzestrare la momentul

încheierii căsătoriei.

Potrivit actului dotai, imobilului îi era aplicat

regimul juridic instituit prin art. 1223 și urm. C. civ., potrivit căruia bunul

rămânea în proprietatea exclusivă a femeii înzestrate, iar soțului acesteia,

potrivit art. 1243 C. civ.

dobândea

numai calitatea de uzufructuar. Fiecare dintre soți își păstra administrarea,

folosința și libera dispoziție asupra bunurilor personale, și

bunurile dotale erau inalienabile.

Fiind uzufructuar asupra bunurilor pe care

soția le aducea ca dotă în

căsătorie, soțul

le putea administra, dar nu dobândea un drept de proprietate,

astfel că bunul din litigiu este cert că a fost

proprietatea lui V.E. și nu

a

soțului său, V.E., cum s-a specificat în actul de naționalizare.

Legea nr. 119/1948 era un act normativ inapt

să producă transferul dreptului de proprietate asupra imobilului și viza numai

naționalizarea

întreprinderilor industriale,

bancare, de asigurări, miniere și de transporturi,

considerate a fi

principalele mijloace de producție, dar în cauza de față,

preluarea s-a realizat, deși proprietarii erau

persoane fizice, ce nu cădeau sub

incidența acestei legi. De asemenea nu

s-a dovedit respectarea Legii nr. 119/1948 privind acordarea despăgubirilor

aferente, ceea ce a dus la

concluzia că

preluarea a fost făcută fără titlu valabil.

Deoarece statul nu a

dobândit proprietatea cu titlu valabil, nu putea nici să

o transmită unei societăți

comerciale în baza Legii nr. 15/1990, act normativ de

care s-a prevalat apelanta în apărare.

Prin criticile formulate, apelanta a arătat

că în cauză se poate reține uzucapiunea de scurtă durată, susținere înlăturată

de instanța de fond nemotivată.

Critica s-a apreciat ca

fiind nefondată, deoarece nu s-a dovedit îndeplinirea

condițiilor pentru uzucapiunea

de scurtă durată, uzucapiunea fiind un mod de

naștere a dreptului de

proprietate, ori a altui drept real asupra unui imobil prin

posesia lui de către o

persoană, în condițiile și termenul prevăzut de lege. Este

și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva

fostului proprietar al imobilului care, dând dovadă de neglijență l-a lăsat

timp îndelungat în posesia altei persoane, permițându-i prin pasivitate să se

comporte în mod public ca proprietar sau titular al unui drept real.

Astfel, scopul acestei

instituții este acela de a clarifica anumite situații juridice, în sensul de a

da naștere dreptului de proprietate sau a altui drept real

în favoarea posesorului

și de a sancționa adevăratul proprietar care a dat dovadă

de neglijență.

Or, pornind de la

această finalitate a instituției, uzucapiunea nu putea fi invocată în cauză,

deoarece nu poate fi pusă în discuție o neglijență din partea

adevăratului proprietar.

Autoarea contestatorilor a fost deposedată în mod forțat

de imobilul deținut în proprietate și în urma tuturor

demersurilor făcute nici până la această dată nu i s-a restituit.

Fiind o pierdere abuzivă a posesiei și

folosinței, ca urmare a aplicării

eronate a

Legii nr. 119/1948, nu se poate pune probleme neglijenței din partea

autoarei

contestatorilor care să fie sancționată cu pierderea dreptului de proprietate

asupra imobilului.

Î

n aceste condiții, deși

apelanta a avut posesia asupra imobilului de la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 495 din 31 august 1995, respectiv

nr. 250 din 15 iunie 1995, nu a

putut dobândi dreptul de proprietate ca efect al

prescripției achizitive.

Î

mpotriva acestei ultime

decizii a declarat recurs pârâta SC E.

SA Ploiești și a invocat motivele prev. de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Î

n dezvoltarea criticilor sale, se arată în primul rând,

că instanța de apel a

trecut cu ușurință peste motivele invocate, rezumându-se la a reține

că, imobilul

a fost preluat în

mod abuziv de către stat și că s-a făcut dovada de către

contestatori a calității de moștenitori ai

defunctului, fost proprietar al imobilului

din litigiu, sub acest aspect

hotărârea cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., nu a fost dezvoltat și

nici recurenta nu 1-a mai susținut.

O a doua critică se referă la faptul că, prin

hotărârea recurată s-au aplicat

greșit dispozițiile Legii nr. 15/1990, Legii nr. 10/2001

și a celorlalte dispoziții

legale

în domeniul privatizării.

Și această critică este nefondată, în raport de

prevederile art. 304 pct. 9

C.

proc. civ. pentru următoarele considerente:

Intimații

contestatori și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite prin

anexarea celor două certificate de moștenitor, a

actului de proprietate al autoarei

lor V.E., cât și al autorului

acesteia, complinite cu copia de pe Monitorul Oficial prin care s-a dovedit

modalitatea în care s-a efectuat naționalizarea.

Apartamentele de locuit de la etajul 1 și 2 din

imobil (parte din imobil) au

fost restituite contestatorilor prin sentința civilă nr.

12818/1998 a Judecătoriei

Ploiești,

rămasă irevocabilă.

Recurenta a fost parte în litigiul privind acțiunea

în revendicare formulată

de V.E. cu privire la cele două apartamente, litigiul în

care s-au depus actele în susținerea acțiunii ce au fost avute în vedere de

către instanță, fără a se

comenta aspecte legate de calitatea în care reclamanta a

revendicat bunul sau cu

privire la drepturile sale, hotărârea având autoritate de

lucru judecat în ceea ce

privește

respectivele aspecte.

Se

reține că nici pe parcursul soluționării acțiunii prin care s-a solicitat

obligarea pârâtei la emiterea deciziei în baza Legii nr. 10/2001, recurenta nu

a

ridicat obiecțiuni cu privire la

calitatea reclamanților și a actelor anexate cauzei.

Așa cum s-a arătat, imobilul situat în Ploiești, a fost

proprietatea autoarei intimaților contestatori -

V.E., dovedit cu actul dotai încheiat la 28 decembrie 1942, fiind bunul cu care

a fost înzestrată la căsătoria cu

V.E.

Potrivit Legii nr. 119/1948, naționalizarea s-a făcut de la ing. V.E.

, soțul autoarei contestatorilor, deci de la o

altă persoană decât adevăratul

proprietar, astfel că statul 1-a deținut

fără titlu valabil.

De fapt, naționalizarea s-a făcut și fără respectarea dispozițiilor

Legii nr. 119/1948 privitor la acordarea despăgubirilor.

Caracterul abuziv al naționalizărilor efectuate în

baza Legii nr. 119/1948 și

necesitatea

restituirii imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 119/1948 sunt

constate și de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Î

n speță, fiind vorba despre o trecere abuzivă în

proprietatea statului, fără

titlu valabil, nu pot fi aplicate dispozițiile art. 29

(fost art. 27) din Legea nr. 10/2001,

așa cum pretinde recurenta.

Î

n cazul preluării abuzive, fără titlu valabil a

imobilelor, persoanele foste

proprietare își păstrează calitatea de proprietari avută

la data preluării, pe care o

exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire pentru

imobile preluate abuziv, dar cu titlu valabil se

prevăd variate măsuri reparatorii,

ca regulă fiind restituirea în natură.

Prin urmare, pentru a se aplica art. 27 din Legea nr. 10/2001, trebuie

îndeplinite cumulativ două condiții: preluarea proprietății cu titlu valabil și

evidențierea în patrimoniul unei societăți

privatizate a imobilului cu respectarea

dispozițiilor legale.

În cazul în care se constată că

numai una dintre aceste condiții a fost îndeplinită, procedura aplicării

măsurilor reparatorii este guvernată de

dispozițiile

art. 20 din lege, deoarece art. 27 este de strictă interpretare

Î

n cazul dedus judecății, fiind vorba despre

un imobil preluat fără titlu

valabil nu se

pot aplica dispozițiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001.

De fapt, acest aspect a fost invocat în fața

instanței de fond, când s-a

solicitat

introducerea în cauză a A.V.A.S., cererea fiind respinsă, dar pârâta nu a

formulat motiv de apel privind această

împrejurare, aspect invocat pentru prima

dată în recurs și care nu poate

fi primit.

Recurenta a mai invocat împrejurarea că deține un

certificat de atestare a

dreptului de proprietate, ce nu a fost anulat, astfel că

restituirea în natură a

imobilului

nu este posibilă.

Mai mult decât atât, actul de care se prevalează

se referă numai la terenuri, nu și la construcții, iar imobilul din litigiu

este format din teren cu construcții.

Potrivit legii cu caracter reparatoriu, nu interesează dacă societatea

deținătoare are sau un titlu de proprietate, regula fiind aceea a restituirii

în

natură a bunului de care a fost deposedat

fostul proprietar. Indiferent dacă există

sau nu un titlu de proprietate în favoarea societății deținătoare,

aceasta este

obligată să restituie în natură imobilul preluat fără

titlu.

Actul invocat a fost emis în condițiile în care recurenta fusese parte

în

procesul de revendicare, prin care s-au

restituit contestatorilor apartamentele de

la etajele 1 și 2 din imobil

și când li s-a recunoscut calitatea de persoane

îndreptățite. In aceste condiții, actul este lovit de nulitate absolută

parțială cu

privire la suprafața de

teren ce face obiectul litigiului de față, iar critica fiind formulată pentru

prima dată în recurs urmează să fie respinsă.

Pentru considerentele expuse, se reține legalitatea hotărârii recurate

în

raport de criticile formulate și în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins.

Intimații au solicitat obligarea recurentei la

plata cheltuielilor de judecată

avansate

în cauză, în cuantum de 9996 lei reprezentând onorariul apărător, conform

chitanței anexate la dosar.

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

partea care cade în pretenții va

fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Ca urmare a respingerii recursului, recurenta urmează să suporte

cheltuielile de judecată avansate în cauză de către intimați.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul cu

onorariile minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de

mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Față de complexitatea cauzei, de valoarea pricinii

și munca îndeplinită de

apărătorul

intimaților, suma pretinsă cu titlul de cheltuieli de judecată se

apreciază a fi nepotrivit de mare, urmând să fie

micșorată la 5000 lei, astfel că

cheltuielile de judecată vor fi

acordate parțial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC

E. SA Ploiești împotriva

deciziei nr. 204 din 24 mai 2007, pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă.

Obligă

recurenta să plătească intimaților 5000 lei cheltuieli de judecată

parțiale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.