ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8001/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1385 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestația formulată de contestatorii N.R.F., P.D.D.Z. și P.C.A. în contradictoriu cu intimata SC E. SA Ploiești, a anulat decizia nr. 7028 din 30 decembrie 2005, emisă de intimată și a obligat-o să restituie în natură parterul imobilului situat în Ploiești, identificat potrivit rapoartelor de expertiză întocmite de mg. M.P. și expert P.D. Intimata a fost obligată să plătească contestatorilor 800 lei (RON) cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut în esență că, prin decizia nr. 7028 din 30 decembrie 2005, intimata a respins cererea contestatorilor pentru restituirea în natură a imobilului parter, situat în Ploiești, jud. Prahova, cu motivarea că restituirea în natură nu este posibilă în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate și pentru că imobilul în cauză se afla în patrimoniul societății emitente - societate comercială privatizată integral. S-a mai reținut că, potrivit actului dotai încheiat la 28 decembrie 1942, autoarea contestatorilor E.N., căsătorită cu E.V. a primit cu titlul de dotă imobilul, situat în Ploiești, compus din brutărie și fabrică de pâine, împreună cu toate instalațiile existente la parter și . etaj, apartament de locuit, dota fiindu-i făcută de tatăl său F.N.

Acesta, la rândul său a dobândit imobilul prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3521/1935 și transcris la nr. 5412/1935 la Tribunalul Prahova . Prin certificatul de moștenitor suplimentar nr. 131 din 19 iulie 2000 și nr. 246 din 15 octombrie 2001, contestatorii au făcut dovada calității de moștenitori ai defunctei E.V. și a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Ploiești, cu actul dotal autentificat sub nr. 4221/1942, transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 3985/1942.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, iar prin sentința civilă nr. 12818/1998 a Judecătoriei Ploiești - irevocabilă, au fost restituite în deplină proprietate și pașnică posesie încăperile - apartamentele de locuit, situate la etajele 1 și 2. Legea nr. 247/2005 a modificat prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul ca imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sunt considerate a fi preluate în mod abuziv, fără a se mai face distincția între naționalizare cu titlu valabil și fără titlu valabil. Î n aceste condiții, susținerea intimatei că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil nu a putut fi reținută față de modificările aduse art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Chiar dacă ar subzista distincția titlu valabil și titlu nevalabil, preluarea s-a făcut fără un titlu valabil, avându-se în vedere că nu s-a dovedit respectarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948 privind acordarea despăgubirilor. Așadar, s-a reținut că, preluarea imobilului a fost abuzivă și față de prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 s-a ajuns la soluția deja arătată. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 204 din 24 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul formulat de SC E. SA Ploiești și a obligat-o la plata sumei de 2380 lei cheltuieli de judecată către intimații contestatori. Instanța de apel a reținut că, potrivit certificatelor de moștenitori nr. 155 din 9 august 2000 și nr. 131 din 9 iulie 2001, numita V.E.

a decedat la 14 aprilie 2000 și întreaga avere succesorală rămasă de pe urma ei a revenit moștenitorilor N.A. în calitate de frate și N.C.A. în calitate de nepot de frate predecedat. Ulterior, a decedat și N.A., de pe urma căruia au rămas ca moștenitori contestatorii N.F.R. și P.D.D.Z. , așa cum s-a dovedit cu certificatul de moștenitor nr. 246 din 15 octombrie 2001. Defuncta V.E. a fost proprietara imobilului situat în Ploiești, pe care 1-a dobândit în baza actului dotal nr. 4221/1942 și transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 3985/1942. Ca efect al Legii nr. 119/1948 de naționalizare, imobilul menționat mai sus a trecut în proprietatea statului și, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarele apreciind că a fost preluat ilegal au procedat la notificarea unității deținătoare, care a refuzat să se conformeze dispozițiilor prevăzute de această lege, în sensul de a emite decizie prin care să răspundă la notificare.

Urmare a acestei situații, prin sentința civilă nr. 10631/2004 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă prin decizia nr. 624 din 12 octombrie 2005 a Tribunalului Prahova, SC E. SA Ploiești a fost obligată să emită o decizie motivată privind restituirea imobilului, cât și la plata daunelor cominatorii. Pe baza acestei hotărâri, s-a emis decizia prin care s-a respins cererea contestatorilor cu motivarea că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului. Tribunalul Prahova, prin hotărârea pronunțată a admis contestația, reținând că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Apelanta din cauză a pretins că prin hotărârea instanței de fond i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea probei cu interogatoriul intimaților contestatori, dar în mod corect a procedat instanța de fond, proba nefîind utilă și pertinentă cauzei în raport de celelalte probe administrate.

Sub un alt aspect, apelanta a apreciat că hotărârea apelată s-a dat cu aplicarea greșită a Legilor nr. 15/1990 și nr. 10/2001, cât și a legislației existente în domeniul privatizării. S-a reținut că toate aceste critici sunt nefondate, întrucât nu s-au produs dovezi în sensul susținerilor, apelanta interpretând greșit situația de fapt dedusă judecății și dispozițiile legale menționate anterior, în raport cu întregul material probator. Mai mult decât atât, parte din imobilul în litigiu, respectiv apartamentele de locuit de la etajele 1 și 2, au fost restituite contestatorilor prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Societatea apelantă a fost parte în litigiul privind acțiunea în revendicare formulată de V.E.

cu privire la cele două apartamente și niciodată nu a contestat calitatea intimaților din această cauză și actele anexate la dosar. De asemenea, din conținutul tuturor actelor depuse în speță, s-a reținut că preluarea imobilului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948, statul nedeținându-1 în baza unui titlu valabil și că era proprietatea altei persoane decât cea prevăzută în actul de preluare, respectiv V.E., soțul autoarei contestatorilor, deși era proprietatea lui V.E., potrivit actului de înzestrare la momentul încheierii căsătoriei. Potrivit actului dotai, imobilului îi era aplicat regimul juridic instituit prin art. 1223 și urm. C. civ., potrivit căruia bunul rămânea în proprietatea exclusivă a femeii înzestrate, iar soțului acesteia, potrivit art. 1243 C. civ.

dobândea numai calitatea de uzufructuar. Fiecare dintre soți își păstra administrarea, folosința și libera dispoziție asupra bunurilor personale, și bunurile dotale erau inalienabile. Fiind uzufructuar asupra bunurilor pe care soția le aducea ca dotă în căsătorie, soțul le putea administra, dar nu dobândea un drept de proprietate, astfel că bunul din litigiu este cert că a fost proprietatea lui V.E. și nu a soțului său, V.E., cum s-a specificat în actul de naționalizare. Legea nr. 119/1948 era un act normativ inapt să producă transferul dreptului de proprietate asupra imobilului și viza numai naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, considerate a fi principalele mijloace de producție, dar în cauza de față, preluarea s-a realizat, deși proprietarii erau persoane fizice, ce nu cădeau sub incidența acestei legi.

De asemenea nu s-a dovedit respectarea Legii nr. 119/1948 privind acordarea despăgubirilor aferente, ceea ce a dus la concluzia că preluarea a fost făcută fără titlu valabil. Deoarece statul nu a dobândit proprietatea cu titlu valabil, nu putea nici să o transmită unei societăți comerciale în baza Legii nr. 15/1990, act normativ de care s-a prevalat apelanta în apărare. Prin criticile formulate, apelanta a arătat că în cauză se poate reține uzucapiunea de scurtă durată, susținere înlăturată de instanța de fond nemotivată. Critica s-a apreciat ca fiind nefondată, deoarece nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru uzucapiunea de scurtă durată, uzucapiunea fiind un mod de naștere a dreptului de proprietate, ori a altui drept real asupra unui imobil prin posesia lui de către o persoană, în condițiile și termenul prevăzut de lege.

Este și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care, dând dovadă de neglijență l-a lăsat timp îndelungat în posesia altei persoane, permițându-i prin pasivitate să se comporte în mod public ca proprietar sau titular al unui drept real. Astfel, scopul acestei instituții este acela de a clarifica anumite situații juridice, în sensul de a da naștere dreptului de proprietate sau a altui drept real în favoarea posesorului și de a sancționa adevăratul proprietar care a dat dovadă de neglijență. Or, pornind de la această finalitate a instituției, uzucapiunea nu putea fi invocată în cauză, deoarece nu poate fi pusă în discuție o neglijență din partea adevăratului proprietar.

Autoarea contestatorilor a fost deposedată în mod forțat de imobilul deținut în proprietate și în urma tuturor demersurilor făcute nici până la această dată nu i s-a restituit. Fiind o pierdere abuzivă a posesiei și folosinței, ca urmare a aplicării eronate a Legii nr. 119/1948, nu se poate pune probleme neglijenței din partea autoarei contestatorilor care să fie sancționată cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului. Î n aceste condiții, deși apelanta a avut posesia asupra imobilului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 495 din 31 august 1995, respectiv nr. 250 din 15 iunie 1995, nu a putut dobândi dreptul de proprietate ca efect al prescripției achizitive.

Î mpotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta SC E. SA Ploiești și a invocat motivele prev. de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Î n dezvoltarea criticilor sale, se arată în primul rând, că instanța de apel a trecut cu ușurință peste motivele invocate, rezumându-se la a reține că, imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat și că s-a făcut dovada de către contestatori a calității de moștenitori ai defunctului, fost proprietar al imobilului din litigiu, sub acest aspect hotărârea cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a fost dezvoltat și nici recurenta nu 1-a mai susținut. O a doua critică se referă la faptul că, prin hotărârea recurată s-au aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 15/1990, Legii nr. 10/2001 și a celorlalte dispoziții legale în domeniul privatizării.

Și această critică este nefondată, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente: Intimații contestatori și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite prin anexarea celor două certificate de moștenitor, a actului de proprietate al autoarei lor V.E., cât și al autorului acesteia, complinite cu copia de pe Monitorul Oficial prin care s-a dovedit modalitatea în care s-a efectuat naționalizarea. Apartamentele de locuit de la etajul 1 și 2 din imobil (parte din imobil) au fost restituite contestatorilor prin sentința civilă nr. 12818/1998 a Judecătoriei Ploiești, rămasă irevocabilă. Recurenta a fost parte în litigiul privind acțiunea în revendicare formulată de V.E.

cu privire la cele două apartamente, litigiul în care s-au depus actele în susținerea acțiunii ce au fost avute în vedere de către instanță, fără a se comenta aspecte legate de calitatea în care reclamanta a revendicat bunul sau cu privire la drepturile sale, hotărârea având autoritate de lucru judecat în ceea ce privește respectivele aspecte. Se reține că nici pe parcursul soluționării acțiunii prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei în baza Legii nr. 10/2001, recurenta nu a ridicat obiecțiuni cu privire la calitatea reclamanților și a actelor anexate cauzei. Așa cum s-a arătat, imobilul situat în Ploiești, a fost proprietatea autoarei intimaților contestatori - V.E., dovedit cu actul dotai încheiat la 28 decembrie 1942, fiind bunul cu care a fost înzestrată la căsătoria cu V.E.

Potrivit Legii nr. 119/1948, naționalizarea s-a făcut de la ing. V.E. , soțul autoarei contestatorilor, deci de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, astfel că statul 1-a deținut fără titlu valabil. De fapt, naționalizarea s-a făcut și fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948 privitor la acordarea despăgubirilor. Caracterul abuziv al naționalizărilor efectuate în baza Legii nr. 119/1948 și necesitatea restituirii imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 119/1948 sunt constate și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Î n speță, fiind vorba despre o trecere abuzivă în proprietatea statului, fără titlu valabil, nu pot fi aplicate dispozițiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, așa cum pretinde recurenta.

Î n cazul preluării abuzive, fără titlu valabil a imobilelor, persoanele foste proprietare își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire pentru imobile preluate abuziv, dar cu titlu valabil se prevăd variate măsuri reparatorii, ca regulă fiind restituirea în natură. Prin urmare, pentru a se aplica art. 27 din Legea nr. 10/2001, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: preluarea proprietății cu titlu valabil și evidențierea în patrimoniul unei societăți privatizate a imobilului cu respectarea dispozițiilor legale.

În cazul în care se constată că numai una dintre aceste condiții a fost îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispozițiile art. 20 din lege, deoarece art. 27 este de strictă interpretare Î n cazul dedus judecății, fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil nu se pot aplica dispozițiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001. De fapt, acest aspect a fost invocat în fața instanței de fond, când s-a solicitat introducerea în cauză a A.V.A.S., cererea fiind respinsă, dar pârâta nu a formulat motiv de apel privind această împrejurare, aspect invocat pentru prima dată în recurs și care nu poate fi primit. Recurenta a mai invocat împrejurarea că deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate, ce nu a fost anulat, astfel că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.

Mai mult decât atât, actul de care se prevalează se referă numai la terenuri, nu și la construcții, iar imobilul din litigiu este format din teren cu construcții. Potrivit legii cu caracter reparatoriu, nu interesează dacă societatea deținătoare are sau un titlu de proprietate, regula fiind aceea a restituirii în natură a bunului de care a fost deposedat fostul proprietar. Indiferent dacă există sau nu un titlu de proprietate în favoarea societății deținătoare, aceasta este obligată să restituie în natură imobilul preluat fără titlu. Actul invocat a fost emis în condițiile în care recurenta fusese parte în procesul de revendicare, prin care s-au restituit contestatorilor apartamentele de la etajele 1 și 2 din imobil și când li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite.

In aceste condiții, actul este lovit de nulitate absolută parțială cu privire la suprafața de teren ce face obiectul litigiului de față, iar critica fiind formulată pentru prima dată în recurs urmează să fie respinsă. Pentru considerentele expuse, se reține legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile formulate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins. Intimații au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată avansate în cauză, în cuantum de 9996 lei reprezentând onorariul apărător, conform chitanței anexate la dosar. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Ca urmare a respingerii recursului, recurenta urmează să suporte cheltuielile de judecată avansate în cauză de către intimați. Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul cu onorariile minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Față de complexitatea cauzei, de valoarea pricinii și munca îndeplinită de apărătorul intimaților, suma pretinsă cu titlul de cheltuieli de judecată se apreciază a fi nepotrivit de mare, urmând să fie micșorată la 5000 lei, astfel că cheltuielile de judecată vor fi acordate parțial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 204 din 24 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Obligă recurenta să plătească intimaților 5000 lei cheltuieli de judecată parțiale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.