ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8278/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 3622/118/2008, reclamanta V.S., calitate procesuală transmisă către B.C., a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Mangalia, prin primar și municipiul Mangalia, prin primar, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul format din casă de locuit compusă din 4 camere și dependințe și teren aferent în suprafață de 1522 mp, situat în municipiul Mangalia, B-dul. P.F., lot cadastral 315. În motivare s-a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea socrului reclamantei, V.C., căsătorit cu R., tatăl defunctului său soț V.B.T.

V.C. s-a numit inițial C.I.C., iar schimbarea numelui patronimic s-a făcut prin Decizia Consiliului de Miniștri publicată în M. Of. al României sub nr. 904 din 18 iunie 1935. A mai susținut reclamanta că I.C., bunicul defunctului său soț, a cumpărat imobilul revendicat prin act autentic de vânzare-cumpărare la 15 septembrie 1908, de la numitul G.T.. În actul de înstrăinare imobilul este descris ca fiind compus din patru camere construite din piatră și învelite în olane, o fântână, o ogradă și o grădină, toate situate pe un teren în suprafață de 1522 mp de pe B-dul. P.F., poziționat la nr. 315 din planul cadastral al orașului Mangalia. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și apare în anexa la acest decret.

Prin Sentința civilă nr. 1436 din 16 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 2 din 12 ianuarie 2011, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele de mai jos: Prin acțiunea formulată la 22 mai 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta inițială a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Mangalia, B-dul. P.F.

lot cadastral 315 - compus din construcție și teren - și a pretins, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Un demers procesual anterior, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun sau pe cele ale Legii nr. 10/2001 nu a fost formulat de titulara cererii, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată). Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Nu este întemeiată susținerea referitoare la existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. și cel prevăzut de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 - care nu se pot confunda și care vizează, în cazul revendicării, compararea titlurilor exhibate de părți și a originii acestora - pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției”. Așa încât, instanța de fond în mod corect a apreciat că titulara acțiunii nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

În egală măsură, reclamantul nu are nicio „speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. României, 2005). Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul C.B.C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocând nelegalitatea acestuia cu referire la art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001, art. 1 la Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că reclamantul are un „bun” și o speranță legitimă în obținerea acestuia, că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat și, față de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite acțiunea nu este inadmisibilă. Recurentul arată că prevederile Convenției au prioritate față de dreptul intern, acestea conferind liberul acces la justiție. Municipiul Mangalia și Primăria municipiului Mangalia, prin întâmpinarea formulată în temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., solicită respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed: Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri și nu impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Von der Mussele împotriva Belgiei, Slisenko împotriva Lituaniei). Tot din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate (Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, Raicu contra României).

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a stabilit prin Decizia nr. 33/2009 că în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Legea specială adoptată cu privire la bunurile preluate abuziv este Legea nr. 10/2001 care prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabilă ce este declanșată prin formularea unei notificări conform art. 26 din lege.

Recurentul invocă că instanțele de fond au aplicat necorespunzător legea întrucât are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, având și o speranță legitimă pentru recunoașterea pretențiilor sale. Așa cum reține și instanța superioară de fond, noțiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, ori de confirmare a modalității de preluare abuzive a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate (Cauza Păduraru contra României). Reclamantul, osebit de faptul că nu a urmat procedura stabilită de legea specială de reparație, nu s-a prevalat de un bun în sensul arătat, acțiunea sa fiind formulată doar pe un titlu al antecesorului său.

De asemenea, reclamantul nu are nicio „speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său față de conținutul Deciziei nr. 33/2008 mai sus arătat, în sensul că în conflictul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (art. 480 C. civ.) acesta se rezolvă în favoarea legii speciale. Recurentul invocă prevalența blocului de convenționalitate în mod generic, fără a arăta în concret de ce soluția instanței superioare de fond încalcă principiul constituțional al priorității Convenției Europene a Drepturilor Omului față de dreptul intern. Față de cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o procedură specială de restituire a imobilelor preluate de stat abuziv ce nu contravine dispozițiilor Convenției, câtă vreme se recunoaște dreptul exclusiv al statului de stabilire în concret modul de ocrotire juridică a drepturilor particularilor.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.B.C. împotriva Deciziei nr. 2/C din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2011.