ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8278/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 3622/118/2008, reclamanta V.S., calitate

procesuală transmisă către B.C., a chemat în judecată pe pârâta Primăria

municipiului Mangalia, prin primar și municipiul Mangalia, prin primar, pentru

ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină

proprietate și posesie imobilul format din casă de locuit compusă din 4 camere

și dependințe și teren aferent în suprafață de 1522 mp, situat în municipiul

Mangalia, B-dul. P.F., lot cadastral 315.

În motivare s-a

arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea socrului reclamantei, V.C.,

căsătorit cu R., tatăl defunctului său soț V.B.T. V.C. s-a numit inițial

C.I.C., iar schimbarea numelui patronimic s-a făcut prin Decizia Consiliului de

Miniștri publicată în M. Of. al României sub nr. 904 din 18 iunie 1935.

A mai susținut

reclamanta că I.C., bunicul defunctului său soț, a cumpărat imobilul revendicat

prin act autentic de vânzare-cumpărare la 15 septembrie 1908, de la numitul

G.T.. În actul de înstrăinare imobilul este descris ca fiind compus din patru

camere construite din piatră și învelite în olane, o fântână, o ogradă și o

grădină, toate situate pe un teren în suprafață de 1522 mp de pe B-dul. P.F.,

poziționat la nr. 315 din planul cadastral al orașului Mangalia. Imobilul a

fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și apare în anexa la acest

decret.

Prin Sentința civilă

nr. 1436 din 16 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca

nefondată.

Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 2

din 12 ianuarie 2011, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru

considerentele de mai jos:

Prin acțiunea

formulată la 22 mai 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

reclamanta inițială a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate

asupra imobilului situat în Mangalia, B-dul. P.F. lot cadastral 315 - compus

din construcție și teren - și a pretins, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.,

recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a

bunului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Un demers procesual

anterior, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun sau pe cele ale Legii nr.

10/2001 nu a fost formulat de titulara cererii, iar în raport de această

împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea

normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la

principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre

legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul

suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul

prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a

celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a

imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Problema concursului

dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în

considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept

exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr.

10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele

preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Nu este întemeiată

susținerea referitoare la existența unor mecanisme procedurale diferite în

cazul reglementat de art. 480 C. civ. și cel prevăzut de art. 21 și urm. din

Legea nr. 10/2001 - care nu se pot confunda și care vizează, în cazul

revendicării, compararea titlurilor exhibate de părți și a originii acestora -

pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan

procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată

să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului

pretins.

Potrivit Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare

pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii

speciale, numai în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul

Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al

Convenției”.

Așa încât, instanța

de fond în mod corect a apreciat că titulara acțiunii nu s-a prevalat de un bun

în contextul arătat și că acțiunea sa în revendicare este fondată pe simpla

valorificare a unui titlu al antecesorului său.

În egală măsură,

reclamantul nu are nicio „speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea

dreptului său pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în

care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor

naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior

dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție

jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de

principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr.

10/2001 (Cauza Păduraru c. României, 2005).

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul C.B.C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., invocând nelegalitatea acestuia cu referire la art. 480 C. civ.,

Legea nr. 10/2001, art. 1 la Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se arată că reclamantul are un „bun” și o speranță legitimă în

obținerea acestuia, că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat și, față de

dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite acțiunea nu este

inadmisibilă. Recurentul arată că prevederile Convenției au prioritate față de

dreptul intern, acestea conferind liberul acces la justiție.

Municipiul Mangalia

și Primăria municipiului Mangalia, prin întâmpinarea formulată în temeiul

dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului

ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a dispozițiilor incidente cauzei, reține caracterul nefondat al

recursului pentru argumentele ce succed:

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri și nu impune statelor

contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili

domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a

bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de

proprietate persoanelor deposedate (Von der Mussele împotriva Belgiei, Slisenko

împotriva Lituaniei).

Tot din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că atenuarea încălcărilor din

trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate (Pincova și Pinc împotriva

Republicii Cehe, Raicu contra României).

Înalta Curte de

Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, a stabilit prin Decizia nr. 33/2009 că în concursul dintre

legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

Legea specială

adoptată cu privire la bunurile preluate abuziv este Legea nr. 10/2001 care

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabilă ce

este declanșată prin formularea unei notificări conform art. 26 din lege.

Recurentul invocă că

instanțele de fond au aplicat necorespunzător legea întrucât are un „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

având și o speranță legitimă pentru recunoașterea pretențiilor sale.

Așa cum reține și

instanța superioară de fond, noțiunea de „bun” se circumscrie sferei

drepturilor recunoscute reclamantului, anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, ori

de confirmare a modalității de preluare abuzive a imobilului, prin

recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate (Cauza Păduraru

contra României).

Reclamantul, osebit

de faptul că nu a urmat procedura stabilită de legea specială de reparație, nu

s-a prevalat de un bun în sensul arătat, acțiunea sa fiind formulată doar pe un

titlu al antecesorului său.

De asemenea,

reclamantul nu are nicio „speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea

dreptului său față de conținutul Deciziei nr. 33/2008 mai sus arătat, în sensul

că în conflictul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală

(art. 480 C. civ.) acesta se rezolvă în favoarea legii speciale.

Recurentul invocă

prevalența blocului de convenționalitate în mod generic, fără a arăta în

concret de ce soluția instanței superioare de fond încalcă principiul

constituțional al priorității Convenției Europene a Drepturilor Omului față de

dreptul intern.

Față de cele mai sus

expuse, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o

procedură specială de restituire a imobilelor preluate de stat abuziv ce nu

contravine dispozițiilor Convenției, câtă vreme se recunoaște dreptul exclusiv

al statului de stabilire în concret modul de ocrotire juridică a drepturilor

particularilor.

Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente

în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.B.C. împotriva Deciziei nr. 2/C

din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2011.