ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând asupra cauzei de față,
constată următoarele:
La data de 28 februarie 2006 a fost înregistrată
pe rolul Tribunalului Constanța contestația formulată de reclamanta P.O. împotriva
comunicării nr. 27612 din 07 decembrie 2005 a Primăriei Municipiului Mangalia
prin care i s-a respins solicitarea de restituie în natură terenului și
construcției proprietatea sa.
La termenul de judecată din data de 15
mai 2007, reclamanta a precizat obiectul acțiunii ca fiind o contestație la
comunicarea 27612 din 07 decembrie 2005 întemeiată pe dispozițiile art. 20
alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, modificat prin pct. 46-48 din Legea nr.
247/2005 și a indicat cadrul procesual pasiv ca fiind alcătuit din pârâții
Primarul Municipiului Mangalia, Municipiul Mangalia prin Primar și Consiliul
Local al Municipiului Mangalia.
Prin sentința civilă nr. 1159 din 19
iunie 2007, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității și a respins
contestația formulată de reclamanta P.O. în contradictoriu cu pârâții Primarul
Municipiului Mangalia, Municipiul Mangalia prin Primar și Consiliul Local al
Municipiului Mangalia, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre,
instanța a reținut că reclamanta nu a respectat termenul de un an prevăzut de
art. 22 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării,
ceea ce atrage pierderea dreptului la a solicita măsuri reparatorii conform
legii speciale.
Prin decizia nr. 79 C din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat de
reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1159 din 19 iunie 2007 a Tribunalului
Constanța.
Instanța de apel a avut în vedere
următoarele considerente:
La data de 19 iunie 2005 reclamanta
a solicitat Primăriei Municipiului Mangalia restituirea în natură a unui imobil
compus din teren în suprafață de 570 mp și construcția „Vila A.” ce a aparținut
autorilor săi.
Cu adresa nr. 27612 din 7 decembrie 2005,
pârâta Primăria Municipiului Mangalia a comunicat reclamantei că cererea nu
poate fi soluționată întrucât a fost formulată după expirarea termenului de
depunere a notificării, iar Legea nr. 247/2005 nu prevede un nou termen pentru
formularea unei noi notificări.
Curtea de Apel a apreciat că prima
instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 22 din Legea
10/2001. Solicitând măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta P.O.
era obligată să parcurgă procedura prealabilă cu caracter obligatoriu prevăzută
de lege, care cuprinde, ca prim element, sesizarea persoanei juridice
deținătoare sau a entității obligată la soluționarea notificării, printr-o cerere
formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, în cauză, reclamanta a formulat
cerere către unitatea deținătoare în septembrie 2005, după expirarea termenului
prevăzut de lege.
Împotriva acestei decizii, în termen
legal a declarat și motivat recurs reclamanta P.O.
Prin motivele de recurs se
formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art.
304 pct. 9 C. proc. civ.:
Solicitarea reclamantei de
restituire a imobilului situat în Mangalia, imobil compus din casă de locuit și
teren aferent de 570 mp., nu poate fi considerată ca tardiv formulată deoarece au
fost efectuate mai multe demersuri pentru restituirea acestor bunuri, primul
dintre acestea fiind efectuat de mama reclamantei, în anul 1991, prin cererea
nr. 2432 din 19 martie 1991.
Ulterior, recurenta a depus mai
multe cereri autorităților locale, ultima fiind înregistrată sub nr. 27612 din 19
septembrie 2005, la care a primit ca răspuns adresa nr. 27612 din 7 decembrie 2005
prin care i se comunică că cererea nu poate fi soluționată deoarece solicitarea
de restituire a fost formulată după expirarea termenului legal.
Recurenta susține că, date fiind
demersurile anterior efectuate, nu se poate considera ca fiind tardiv formulată
cererea soluționată prin adresa contestată.
Analizând decizia recurată în limita
criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul
nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 22 din Legea 10/2001,
persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în
vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură
a imobilului.
Termenul de 6 luni a fost prelungit
succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la data
de 14 februarie 2002.
Nerespectarea acestui termen atrage,
potrivit alin. (5) al aceluiași articol, pierderea dreptului de a solicita în
justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În cauză, reclamanta nu a dovedit că
a formulat, în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, o notificare
prin care să declanșeze procedura reglementată de acest act normativ pentru
restituirea imobilelor ce au aparținut autorilor săi.
Demersurile efectuate anterior
intrării în vigoare a Legii 10/2001 nu pot fi asimilate unei notificări
formulate în temeiul acestei legii, iar cererea cu nr. 27612 este înregistrată
la data de 19 septembrie 2005, după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de
art. 22 din Legea 10/2001.
Pe de altă parte, Legea 247/2005 nu a
dispus o prelungire a termenului legal menționat.
Art. III din Legea 247/2005 prevede
că „persoanele fizice și persoanele pot formula cereri de reconstituire a
dreptului de proprietate pentru diferențele de suprafață ce pot fi restituite
conform prezentei legi în termen de 60 de zile de la intrarea acesteia în
vigoare.”
Însă art. III face parte din Titlul
VI al Legii 247/2005, titlu care vizează „modificarea și completarea Legii
1/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole și celor forestiere, solicitat potrivit prevederilor Legii fondului
funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997”, iar în lipsa unei prevederi
contrare exprese, aceste dispoziții vizând reconstituirea dreptului de
proprietate în cazul unor anumite categorii de imobile nu pot fi extinse prin
analogie și în ceea ce privește imobilele supuse reglementărilor cuprinse în
Legea 10/2001.
În consecință, apreciind pentru
considerentele expuse ca fiind legală decizia pronunțată de instanța de apel,
în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul
declarat.
Înalta Curte reține totodată că,
deși prin motivele de recurs sunt indicate și dispozițiile art. 304 pct. 7 C.
proc. civ., niciuna din criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui
caz de modificare a deciziei recurate, astfel încât controlul judiciar de
nelegalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui motiv de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
reclamanta P.O. împotriva deciziei nr. 79 C din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări
sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28
ianuarie 2011.