ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 28 februarie 2006 a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța contestația formulată de reclamanta P.O. împotriva

comunicării nr. 27612 din 07 decembrie 2005 a Primăriei Municipiului Mangalia

prin care i s-a respins solicitarea de restituie în natură terenului și

construcției proprietatea sa.

La termenul de judecată din data de 15

mai 2007, reclamanta a precizat obiectul acțiunii ca fiind o contestație la

comunicarea 27612 din 07 decembrie 2005 întemeiată pe dispozițiile art. 20

alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, modificat prin pct. 46-48 din Legea nr.

247/2005 și a indicat cadrul procesual pasiv ca fiind alcătuit din pârâții

Primarul Municipiului Mangalia, Municipiul Mangalia prin Primar și Consiliul

Local al Municipiului Mangalia.

Prin sentința civilă nr. 1159 din 19

iunie 2007, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității și a respins

contestația formulată de reclamanta P.O. în contradictoriu cu pârâții Primarul

Municipiului Mangalia, Municipiul Mangalia prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Mangalia, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că reclamanta nu a respectat termenul de un an prevăzut de

art. 22 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării,

ceea ce atrage pierderea dreptului la a solicita măsuri reparatorii conform

legii speciale.

Prin decizia nr. 79 C din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1159 din 19 iunie 2007 a Tribunalului

Constanța.

Instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

La data de 19 iunie 2005 reclamanta

a solicitat Primăriei Municipiului Mangalia restituirea în natură a unui imobil

compus din teren în suprafață de 570 mp și construcția „Vila A.” ce a aparținut

autorilor săi.

Cu adresa nr. 27612 din 7 decembrie 2005,

pârâta Primăria Municipiului Mangalia a comunicat reclamantei că cererea nu

poate fi soluționată întrucât a fost formulată după expirarea termenului de

depunere a notificării, iar Legea nr. 247/2005 nu prevede un nou termen pentru

formularea unei noi notificări.

Curtea de Apel a apreciat că prima

instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 22 din Legea

10/2001. Solicitând măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta P.O.

era obligată să parcurgă procedura prealabilă cu caracter obligatoriu prevăzută

de lege, care cuprinde, ca prim element, sesizarea persoanei juridice

deținătoare sau a entității obligată la soluționarea notificării, printr-o cerere

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, în cauză, reclamanta a formulat

cerere către unitatea deținătoare în septembrie 2005, după expirarea termenului

prevăzut de lege.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs reclamanta P.O.

Prin motivele de recurs se

formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

Solicitarea reclamantei de

restituire a imobilului situat în Mangalia, imobil compus din casă de locuit și

teren aferent de 570 mp., nu poate fi considerată ca tardiv formulată deoarece au

fost efectuate mai multe demersuri pentru restituirea acestor bunuri, primul

dintre acestea fiind efectuat de mama reclamantei, în anul 1991, prin cererea

nr. 2432 din 19 martie 1991.

Ulterior, recurenta a depus mai

multe cereri autorităților locale, ultima fiind înregistrată sub nr. 27612 din 19

septembrie 2005, la care a primit ca răspuns adresa nr. 27612 din 7 decembrie 2005

prin care i se comunică că cererea nu poate fi soluționată deoarece solicitarea

de restituire a fost formulată după expirarea termenului legal.

Recurenta susține că, date fiind

demersurile anterior efectuate, nu se poate considera ca fiind tardiv formulată

cererea soluționată prin adresa contestată.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 22 din Legea 10/2001,

persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură

a imobilului.

Termenul de 6 luni a fost prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la data

de 14 februarie 2002.

Nerespectarea acestui termen atrage,

potrivit alin. (5) al aceluiași articol, pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În cauză, reclamanta nu a dovedit că

a formulat, în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, o notificare

prin care să declanșeze procedura reglementată de acest act normativ pentru

restituirea imobilelor ce au aparținut autorilor săi.

Demersurile efectuate anterior

intrării în vigoare a Legii 10/2001 nu pot fi asimilate unei notificări

formulate în temeiul acestei legii, iar cererea cu nr. 27612 este înregistrată

la data de 19 septembrie 2005, după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de

art. 22 din Legea 10/2001.

Pe de altă parte, Legea 247/2005 nu a

dispus o prelungire a termenului legal menționat.

Art. III din Legea 247/2005 prevede

că „persoanele fizice și persoanele pot formula cereri de reconstituire a

dreptului de proprietate pentru diferențele de suprafață ce pot fi restituite

conform prezentei legi în termen de 60 de zile de la intrarea acesteia în

vigoare.”

Însă art. III face parte din Titlul

VI al Legii 247/2005, titlu care vizează „modificarea și completarea Legii

1/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și celor forestiere, solicitat potrivit prevederilor Legii fondului

funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997”, iar în lipsa unei prevederi

contrare exprese, aceste dispoziții vizând reconstituirea dreptului de

proprietate în cazul unor anumite categorii de imobile nu pot fi extinse prin

analogie și în ceea ce privește imobilele supuse reglementărilor cuprinse în

Legea 10/2001.

În consecință, apreciind pentru

considerentele expuse ca fiind legală decizia pronunțată de instanța de apel,

în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat.

Înalta Curte reține totodată că,

deși prin motivele de recurs sunt indicate și dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., niciuna din criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui

caz de modificare a deciziei recurate, astfel încât controlul judiciar de

nelegalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui motiv de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta P.O. împotriva deciziei nr. 79 C din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

ianuarie 2011.