ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8516/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 3093/118/2007, reclamantul L.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța anularea dispoziției nr. 611 din 1 martie 2007, acordarea în compensare a unui imobil din aceeași categorie, suprafață și valoare cu imobilul proprietatea sa, în suprafață de 276 mp și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, se arată că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând să i se atribuie în natură o suprafață de teren echivalentă ca valoare cu cea deținută în strada M., teren expropriat în baza Decretului nr. 321 din 21 august 1978, pe care se află amplasate în prezent străzi și blocuri.

Prin sentința civilă nr. 2003 din 13 noiembrie 2007, Tribunalul Constanța a respins contestația ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că terenul nu poate fi restituit în natură pe vechiul amplasament, întrucât este afectat de construcția blocului M., alei de acces, trotuare, parcare și un spațiu verde aferent acestora în suprafață de numai 39,47 mp, prin urmare de servituți legale și amenajări de utilitate publică, iar cu adresa din 9 noiembrie 2007, pârâta a dovedit că nu dispune de alte terenuri pentru a fi oferite în compensare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul numai în ceea ce privește acordarea unui teren în compensare de aceeași valoare și cu aceleași caracteristici tehnice edilitare precum cel preluat abuziv.

Susține apelantul că aprecierea primei instanțe, în sensul că nu este posibilă restituirea în natură a unui teren învecinat cu terenul preluat abuziv de stat, în suprafață de 205,8 mp identificat prin expertiza B.D. este greșită, situație în care se impune atribuirea acestui teren, iar pentru diferența de 70,2 mp ce nu poate fi restituită în natură, să fie acordate bunuri în compensare sau despăgubiri. Se mai arată că expertul ar fi avut posibilitatea, în cadrul unei noi expertize, să identifice pe raza Municipiului Constanța și alte terenuri libere, aflate în domeniul privat al acesteia. Curtea de Apel Constanța prin Decizia civilă nr. 95/C din 23 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul.

În considerentele deciziei se arată că singura autoritate competentă să stabilească natura măsurilor compensatorii este entitatea investită cu soluționarea notificării, iar instanța sesizată poate dispune doar în limitele tabelului ce conține bunurile disponibile care se pot acorda în compensare. Terenurile ce au figurat în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, au fost acordate în compensare altor persoane, care dețineau hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în acest sens, neexistând nici un alt teren liber și disponibil pentru a fi atribuit în compensare reclamanților iar terenul în suprafață de 205,8 mp indicat de apelant și identificat prin raportul de expertiză întocmit la instanța de fond, nu este inclus în lista bunurilor disponibile.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Nu s-a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză și în mod greșit s-a respins proba cu înscrisuri, respectiv obligarea pârâtei să pună la dispoziția instanței planurile cadastrale actuale ale Municipiului Constanța, astfel că instanța nu a avut posibilitatea să verifice veridicitatea susținerilor intimaților. - Legea nu a fost corect aplicată, respectiv dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât din concluziile raportului de expertiză rezultă cert că din totalul suprafeței de teren de 276 mp ce a aparținut autorului reclamantului, suprafața de 205,8 mp teren poate fi restituită pe vechiul amplasament, numai diferența de teren fiind afectată de construcții, făcând imposibilă restituirea în natură.

- Hotărârea este vădit nelegală și pentru faptul că a apreciat greșit, reținând că terenul identificat de expert nu este inclus în lista bunurilor disponibile, lăsând acest aspect la latitudinea pârâților. Examinând criticile formulate prin intermediul recursului, Înalta Curte a reținut următoarele: În drept, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și alin. (3) din lege, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține, aflate în circuitul civil și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

În cazul instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituirea în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

Este de menționat și faptul că, în aceste cazuri, decizia sau dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege. Așa fiind în măsura în care dispun cu privire la compensarea cu alt imobil, instanțele au obligația de a-l identifica și de a verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv, de a statua dacă acesta corespunde din punct de vedere valabil cu cel care nu poate fi restituit.

În speța supusă analizei prin expertiza efectuată în cauză instanțele au verificat toate aspectele legate de situația juridică a terenului și coroborând concluziile raportului de expertiză cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, în mod corect au hotărât că imobilul supus judecării nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de construcția blocului F., alei de acces, trotuare, precum și spațiu verde aferent acestora în suprafață de 39,47 mp. Privitor la solicitarea reclamantului de a i se oferi „teren alăturat celui preluat abuziv” rezultă din tot ansamblul probator administrat în cauză că situația juridică a acestui teren nu permite aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 – republicată pentru considerentele ce urmează.

Terenul solicitat a fi acordat în compensare nu figurează în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – republicată, acest teren actualmente face parte din planul urbanistic întocmit pentru zona respectivă iar, pentru a fi posibilă aplicarea acestei măsuri, ar implica o modificare a acestuia prin reducerea suprafețelor de teren afectate accesului pietonal la unitățile existente în zonă. Or, instanța față de obiectul cererii de chemare în judecată, ea având la dispoziție chiar și planurile cadastrale actuale ale pârâtei, nu poate depăși limitele investirii și nici atribuțiile puterii judecătorești și să hotărască în locul unității deținătoare. Ca urmare, sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că instanțele judecătorești încălcând principiul rolului activ, au refuzat să solicite planurile cadastrale actuale ale pârâtei pentru a verifica susținerile pârâților.

În aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 – republicată nu este suficient ca bunul solicitat în compensare „terenului preluat abuziv” să fie liber, ci să îndeplinească și condițiile mai sus arătate. Față de cele sus reținute, se concluzionează că instanțele au aplicat corect legea, respectiv dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 – republicată, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ca temei de drept, reclamantul a invocat și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Acest motiv de recurs își găsește aplicabilitate, când instanța interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În enunțarea în fapt a motivelor de recurs, reclamantul nu a indicat nici un motiv în sensul incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru a permite analiza pe larg a acestui motiv de recurs. Așa fiind, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.M. împotriva Deciziei civile nr. 95/C din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2009.