ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8516/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanța sub nr. 3093/118/2007, reclamantul L.M. a solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța

prin Primar și Consiliul Local Constanța anularea dispoziției nr. 611 din 1

martie 2007, acordarea în compensare a unui imobil din aceeași categorie,

suprafață și valoare cu imobilul proprietatea sa, în suprafață de 276 mp și

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, se

arată că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând să i se

atribuie în natură o suprafață de teren echivalentă ca valoare cu cea deținută

în strada M., teren expropriat în baza Decretului nr. 321 din 21 august 1978,

pe care se află amplasate în prezent străzi și blocuri.

Prin sentința civilă nr. 2003

din 13 noiembrie 2007, Tribunalul Constanța a respins contestația ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, s-a

reținut că terenul nu poate fi restituit în natură pe vechiul amplasament,

întrucât este afectat de construcția blocului M., alei de acces, trotuare,

parcare și un spațiu verde aferent acestora în suprafață de numai 39,47 mp,

prin urmare de servituți legale și amenajări de utilitate publică, iar cu

adresa din 9 noiembrie 2007, pârâta a dovedit că nu dispune de alte terenuri

pentru a fi oferite în compensare.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul numai în ceea ce privește acordarea unui teren în

compensare de aceeași valoare și cu aceleași caracteristici tehnice edilitare

precum cel preluat abuziv. Susține apelantul că aprecierea primei instanțe, în

sensul că nu este posibilă restituirea în natură a unui teren învecinat cu

terenul preluat abuziv de stat, în suprafață de 205,8 mp identificat prin expertiza

B.D. este greșită, situație în care se impune atribuirea acestui teren, iar

pentru diferența de 70,2 mp ce nu poate fi restituită în natură, să fie

acordate bunuri în compensare sau despăgubiri. Se mai arată că expertul ar fi

avut posibilitatea, în cadrul unei noi expertize, să identifice pe raza

Municipiului Constanța și alte terenuri libere, aflate în domeniul privat al

acesteia.

Curtea de Apel Constanța

prin Decizia civilă nr. 95/C din 23 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul.

În considerentele deciziei

se arată că singura autoritate competentă să stabilească natura măsurilor

compensatorii este entitatea investită cu soluționarea notificării, iar

instanța sesizată poate dispune doar în limitele tabelului ce conține bunurile

disponibile care se pot acorda în compensare. Terenurile ce au figurat în lista

întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, au fost acordate în

compensare altor persoane, care dețineau hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile în acest sens, neexistând nici un alt teren liber și disponibil

pentru a fi atribuit în compensare reclamanților iar terenul în suprafață de

205,8 mp indicat de apelant și identificat prin raportul de expertiză întocmit

la instanța de fond, nu este inclus în lista bunurilor disponibile.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

- Nu s-a făcut o corectă

apreciere a probelor administrate în cauză și în mod greșit s-a respins proba

cu înscrisuri, respectiv obligarea pârâtei să pună la dispoziția instanței

planurile cadastrale actuale ale Municipiului Constanța, astfel că instanța nu

a avut posibilitatea să verifice veridicitatea susținerilor intimaților.

- Legea nu a fost corect

aplicată, respectiv dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

întrucât din concluziile raportului de expertiză rezultă cert că din totalul

suprafeței de teren de 276 mp ce a aparținut autorului reclamantului, suprafața

de 205,8 mp teren poate fi restituită pe vechiul amplasament, numai diferența

de teren fiind afectată de construcții, făcând imposibilă restituirea în

natură.

- Hotărârea este vădit

nelegală și pentru faptul că a apreciat greșit, reținând că terenul identificat

de expert nu este inclus în lista bunurilor disponibile, lăsând acest aspect la

latitudinea pârâților.

Examinând criticile formulate

prin intermediul recursului, Înalta Curte a reținut următoarele:

În drept, măsura reparatorie

referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent,

prevăzută la art. 1 alin. (2) și alin. (3) din lege, permite entității obligate

la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent,

orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține, aflate în circuitul

civil și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

În cazul instituțiilor

publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea

publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază

că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituirea

în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de

proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a

statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit

prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil,

imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei

îndreptățite la restituire.

Este de menționat și faptul

că, în aceste cazuri, decizia sau dispoziția motivată de restituire prin

compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este

acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are

forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru

punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară,

în sensul art. 25 alin. (4) din lege.

Așa fiind în măsura în care

dispun cu privire la compensarea cu alt imobil, instanțele au obligația de a-l

identifica și de a verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv,

de a statua dacă acesta corespunde din punct de vedere valabil cu cel care nu

poate fi restituit.

În speța supusă analizei

prin expertiza efectuată în cauză instanțele au verificat toate aspectele

legate de situația juridică a terenului și coroborând concluziile raportului de

expertiză cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, în mod corect au hotărât

că imobilul supus judecării nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de

construcția blocului F., alei de acces, trotuare, precum și spațiu verde

aferent acestora în suprafață de 39,47 mp.

Privitor la solicitarea

reclamantului de a i se oferi „teren alăturat celui preluat abuziv” rezultă din

tot ansamblul probator administrat în cauză că situația juridică a acestui

teren nu permite aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 –

republicată pentru considerentele ce urmează.

Terenul solicitat a fi

acordat în compensare nu figurează în lista întocmită conform art. 1 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 – republicată, acest teren actualmente face parte din

planul urbanistic întocmit pentru zona respectivă iar, pentru a fi posibilă

aplicarea acestei măsuri, ar implica o modificare a acestuia prin reducerea

suprafețelor de teren afectate accesului pietonal la unitățile existente în

zonă.

Or, instanța față de

obiectul cererii de chemare în judecată, ea având la dispoziție chiar și

planurile cadastrale actuale ale pârâtei, nu poate depăși limitele investirii

și nici atribuțiile puterii judecătorești și să hotărască în locul unității

deținătoare.

Ca urmare, sunt nefondate

susținerile recurentei în sensul că instanțele judecătorești încălcând

principiul rolului activ, au refuzat să solicite planurile cadastrale actuale

ale pârâtei pentru a verifica susținerile pârâților.

În aplicarea dispozițiilor art.

26 din Legea nr. 10/2001 – republicată nu este suficient ca bunul solicitat în

compensare „terenului preluat abuziv” să fie liber, ci să îndeplinească și

condițiile mai sus arătate.

Față de cele sus reținute,

se concluzionează că instanțele au aplicat corect legea, respectiv dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001 – republicată, nefiind incidente în cauză dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ca temei de drept,

reclamantul a invocat și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs își

găsește aplicabilitate, când instanța interpretând greșit actul dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

În enunțarea în fapt a

motivelor de recurs, reclamantul nu a indicat nici un motiv în sensul

incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru a permite

analiza pe larg a acestui motiv de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul L.M. împotriva Deciziei civile nr. 95/C din 23 aprilie 2008

a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2009.