ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5014/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 20 februarie 2006,

reclamanta C.D. a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța contestația

promovată împotriva dispoziției nr. 3935 din 29 noiembrie 2005, emisă de

Primarul Municipiului Constanța în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând

anularea parțială a dispoziției și restituirea integrală în natură a terenului

în suprafață de 165,63 mp, situat în Constanța, preluat de stat în baza

Decretului nr. 52/1986.

La termenul din 20 iunie 2006,

instanța a respins excepția tardivității formulării contestației, reținând că,

deși dispoziția a fost comunicată reclamantei la 15 decembrie 2005 iar

contestația a fost adresată tribunalului la 20 februarie 2006, reclamanta a

adresat emitentului dispoziției o cerere similară la 19 decembrie 2005, „cu

respectarea prevederilor art. 24 alin. (3

1

) din Legea nr. 10/2001”.

Se menționează în încheierea de ședință că cererea adresată unei instituții

necompetente duce la păstrarea dreptului de către reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1042 din 29

mai 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins contestația ca

neîntemeiată, cu motivarea că pârâtul a restituit doar suprafața pe care o

deținea și care putea fi restituită, deoarece o suprafață de 4,95 mp constituie

o parte a străzii C. iar 11,63 mp nu se află în posesia Municipiului Constanța.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia

civilă nr. 338/C din 31 octombrie 2007, a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii

contestației, anulării parțiale a dispoziției atacate și restituirii în natură

către reclamantă a terenului în suprafață de 160,93 mp.

Au fost menținute dispozițiile

sentinței privind respingerea cererii de restituire în natură a suprafeței de

4,95 mp teren.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut, în esență, urmare a evaluării probatoriului administrat, că

din terenul în suprafață totală de 165,80 mp doar 4,95 mp sunt afectați de o

amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001,

diferența de 10,50 mp fiind ocupată fără titlu de proprietarul unui imobil

învecinat, neaflându-se în nici una din situațiile prevăzute de art. 11 alin.

(3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs Primarul Municipiului Constanța, reiterând excepția

tardivității formulării contestației.

Reclamantul arată că această

excepție a fost greșit respinsă în primă instanță, prin încheierea

interlocutorie din 20 iunie 2007, însă nu a promovat apel (fiind lipsit de

interes) cât timp, prin hotărârea pronunțată pe fond, cererea reclamantei a

fost respinsă.

Se susține că în fapt contestația a

fost depusă la instanță cu depășirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, situație în care aceasta este tardivă, neinteresând dacă

anterior s-a depus o contestație și la Primăria Municipiului Constanța,

deoarece conform art. 26 alin. (3) din lege se dispune în mod expres asupra

faptului că cererea trebuie promovată în termen de 30 de zile de la comunicare

la secția civilă a Tribunalului.

Criticile invocate de recurent,

încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

nu sunt fondate.

Procedura reglementată de Legea nr.

10/2001 cuprinde faza administrativă și pe cea judiciară, în cadrul acesteia

din urmă realizându-se controlul judecătoresc.

Controlul judecătoresc se definește

ca fiind dreptul și obligarea instanțelor de a verifica, în cazurile, în

condițiile și cu procedura stabilite de lege, legalitatea și temeinicia unor

acte, cu sau fără caracter jurisdicțional, care emană de la organe ce nu fac

parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate

jurisdicțională.

Controlul judecătoresc al actelor ce

emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar se realizează, de

regulă, de către judecătorii, urmare a exercitării căilor de atac specifice,

plângere sau contestație.

Prin derogare de la art. 1 C. proc.

civ., Legea nr. 10/2001 prevede în art. 26 alin. (3) competența secției civile

a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare

pentru exercitarea controlului judecătoresc asupra dispozițiilor de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură.

În acest cadru procesual, demersul

judiciar al persoanei îndreptățite reprezintă o veritabilă cale de atac,

nedenumită anume de lege dar intitulată în mod uzual în practica judecătorească

„contestație”.

Legea specială prevede termenul în

care se exercită calea de atac și instanța căreia i se adresează, fără să

stabilească sancțiuni specifice pentru cazul nerespectării cerințelor de

investire a instanței, situație în care dispozițiile din legea specială se

completează cu cele din Codul de procedură civilă, în privința termenului

sancțiunea fiind cea a decăderii, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac

(…) în termenul legal atrage decăderea (…)”, impunând aplicarea sancțiunii

decăderii (tardivității) numai în situația nerespectării termenului stabilit de

lege nu și în aceea a nerespectării altor condiții de sesizare a instanței

competente.

În prezenta cauză, reclamanta a

exercitat calea de atac în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, formulând contestație la data de 19 decembrie 2005

(dispoziția i-a fost comunicată la 15 decembrie 2005), fapt confirmat de

recurent, pe care a depus-o inițial la sediul emitentului actului atacat.

În aceste condiții, dreptul de a

ataca dispoziția a fost exercitat în termen, neputând opera sancțiunea

tardivității preconizată de recurent, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge

inadmisibil din punct de vedere procedural la o aplicare extensivă a

prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru ipoteza depunerii în termen a

contestației la un alt organ (emitentul actului, care nu face parte din

sistemul judiciar) decât instanța competentă, nici legea specială și nici

dispozițiile Codului de procedură civilă nu prevăd sancțiunea nulității actului

de procedură astfel îndeplinit.

Sancțiunea nulității pentru

neîndeplinirea cerinței depunerii cererii de declarare a căii de atac la o

anumită instanță, expres menționată de lege este prevăzută cu referire la calea

de atac a apelului [art. 288 alin. (2) C. proc. civ.] și la cea a recursului

(art. 302 C. proc. civ.), neputând fi extinsă prin analogie la alte căi de

atac.

De altfel, art. 302 C. proc. civ. a

fost declarat neconstituțional în partea care prevede „sub sancțiunea

nulității” (Decizia nr. 734 din 24 iunie 2008), instanța constituțională

statuând că „aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la

justiție și folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greșit îndreptate

să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze”.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr.

338/C din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie

2008.