ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5014/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 februarie 2006, reclamanta C.D. a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța contestația promovată împotriva dispoziției nr. 3935 din 29 noiembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Constanța în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând anularea parțială a dispoziției și restituirea integrală în natură a terenului în suprafață de 165,63 mp, situat în Constanța, preluat de stat în baza Decretului nr. 52/1986. La termenul din 20 iunie 2006, instanța a respins excepția tardivității formulării contestației, reținând că, deși dispoziția a fost comunicată reclamantei la 15 decembrie 2005 iar contestația a fost adresată tribunalului la 20 februarie 2006, reclamanta a adresat emitentului dispoziției o cerere similară la 19 decembrie 2005, „cu respectarea prevederilor art. 24 alin. (3 1 ) din Legea nr. 10/2001”.

Se menționează în încheierea de ședință că cererea adresată unei instituții necompetente duce la păstrarea dreptului de către reclamantă. Prin sentința civilă nr. 1042 din 29 mai 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins contestația ca neîntemeiată, cu motivarea că pârâtul a restituit doar suprafața pe care o deținea și care putea fi restituită, deoarece o suprafață de 4,95 mp constituie o parte a străzii C. iar 11,63 mp nu se află în posesia Municipiului Constanța. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 338/C din 31 octombrie 2007, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii contestației, anulării parțiale a dispoziției atacate și restituirii în natură către reclamantă a terenului în suprafață de 160,93 mp.

Au fost menținute dispozițiile sentinței privind respingerea cererii de restituire în natură a suprafeței de 4,95 mp teren. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, urmare a evaluării probatoriului administrat, că din terenul în suprafață totală de 165,80 mp doar 4,95 mp sunt afectați de o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, diferența de 10,50 mp fiind ocupată fără titlu de proprietarul unui imobil învecinat, neaflându-se în nici una din situațiile prevăzute de art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs Primarul Municipiului Constanța, reiterând excepția tardivității formulării contestației.

Reclamantul arată că această excepție a fost greșit respinsă în primă instanță, prin încheierea interlocutorie din 20 iunie 2007, însă nu a promovat apel (fiind lipsit de interes) cât timp, prin hotărârea pronunțată pe fond, cererea reclamantei a fost respinsă. Se susține că în fapt contestația a fost depusă la instanță cu depășirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situație în care aceasta este tardivă, neinteresând dacă anterior s-a depus o contestație și la Primăria Municipiului Constanța, deoarece conform art. 26 alin. (3) din lege se dispune în mod expres asupra faptului că cererea trebuie promovată în termen de 30 de zile de la comunicare la secția civilă a Tribunalului.

Criticile invocate de recurent, încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate. Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 cuprinde faza administrativă și pe cea judiciară, în cadrul acesteia din urmă realizându-se controlul judecătoresc. Controlul judecătoresc se definește ca fiind dreptul și obligarea instanțelor de a verifica, în cazurile, în condițiile și cu procedura stabilite de lege, legalitatea și temeinicia unor acte, cu sau fără caracter jurisdicțional, care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate jurisdicțională. Controlul judecătoresc al actelor ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar se realizează, de regulă, de către judecătorii, urmare a exercitării căilor de atac specifice, plângere sau contestație.

Prin derogare de la art. 1 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001 prevede în art. 26 alin. (3) competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare pentru exercitarea controlului judecătoresc asupra dispozițiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură. În acest cadru procesual, demersul judiciar al persoanei îndreptățite reprezintă o veritabilă cale de atac, nedenumită anume de lege dar intitulată în mod uzual în practica judecătorească „contestație”. Legea specială prevede termenul în care se exercită calea de atac și instanța căreia i se adresează, fără să stabilească sancțiuni specifice pentru cazul nerespectării cerințelor de investire a instanței, situație în care dispozițiile din legea specială se completează cu cele din Codul de procedură civilă, în privința termenului sancțiunea fiind cea a decăderii, conform art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac (…) în termenul legal atrage decăderea (…)”, impunând aplicarea sancțiunii decăderii (tardivității) numai în situația nerespectării termenului stabilit de lege nu și în aceea a nerespectării altor condiții de sesizare a instanței competente. În prezenta cauză, reclamanta a exercitat calea de atac în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, formulând contestație la data de 19 decembrie 2005 (dispoziția i-a fost comunicată la 15 decembrie 2005), fapt confirmat de recurent, pe care a depus-o inițial la sediul emitentului actului atacat. În aceste condiții, dreptul de a ataca dispoziția a fost exercitat în termen, neputând opera sancțiunea tardivității preconizată de recurent, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge inadmisibil din punct de vedere procedural la o aplicare extensivă a prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. Pentru ipoteza depunerii în termen a contestației la un alt organ (emitentul actului, care nu face parte din sistemul judiciar) decât instanța competentă, nici legea specială și nici dispozițiile Codului de procedură civilă nu prevăd sancțiunea nulității actului de procedură astfel îndeplinit. Sancțiunea nulității pentru neîndeplinirea cerinței depunerii cererii de declarare a căii de atac la o anumită instanță, expres menționată de lege este prevăzută cu referire la calea de atac a apelului [art. 288 alin. (2) C. proc. civ.] și la cea a recursului (art. 302 C. proc. civ.), neputând fi extinsă prin analogie la alte căi de atac. De altfel, art. 302 C. proc. civ.

a fost declarat neconstituțional în partea care prevede „sub sancțiunea nulității” (Decizia nr. 734 din 24 iunie 2008), instanța constituțională statuând că „aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la justiție și folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greșit îndreptate să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze”. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 338/C din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2008.