ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4923/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4923/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 30 ianuarie 2009 pe rolul

Tribunalului Constanța, secția civilă,

reclamantul B.V. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, și

Consiliul Local al municipiului Constanța, în temeiul prevederilor art. 480 C.

civ., obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în Constanța, județul Constanța, compus din teren în

suprafață de 319,60 mp și construcțiile aferente acestui teren, cu obligarea la

plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul mai sus menționat a fost dobândit în temeiul contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 55471 din 08 decembrie 1971 la

Notariatul de Stat Constanța și transcris în registrul de transcripțiuni

imobiliare sub nr. 538 din 08 decembrie 1971, compus la data cumpărării din

două camere și dependințe și terenul aferent de 527,10 mp, iar prin decizia nr.

1011 din 15 august 1973 a Tribunalului Județului Constanța, pronunțată în

dosarul 1768/1973, s-a statuat că, în realitate, suprafața de teren pe care a

cumpărat-o de la vânzătorii A.I. și E., măsoară doar 319,60 mp, iar după

cumpărarea imobilului a mai construit încă un corp de clădire, format din două

camere și dependințe, pe o suprafață de 91 mp.

Reclamantul a mai

învederat instanței că, prin sentința civilă nr. 3953 din 30 iunie 1976,

pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. 3754/1976, rămasă

definitivă și irevocabilă, s-a dispus sesizarea Comisiei constituită în temeiul

Legii 18/1968 și s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului

situat în Constanța, fosta proprietate a numitului B.V., în valoare de 60.000

lei, iar prin decizia nr. 481 din 22 septembrie 1978 a fostului Comitet

Executiv al fostului Consiliu Popular al Județului Constanța, s-a dispus

transmiterea în administrarea fostului I.C.R.A.L Constanța a imobilului mai sus

menționat.

Reclamantul a mai

relevat împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 1796 din 19 octombrie 2007,

pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. 1986/118/2006, a fost admisă

acțiunea civilă având ca obiect contestație în temeiul Legii nr. 10/2001

formulată de B.V. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța

și Municipiul Constanța, prin primar, și a obligat pârâții să restituie în

natură către reclamant imobilul mai sus menționat, format din construcție și

teren în suprafață de 319,60 mp.

A mai precizat

reclamantul că, prin decizia civilă nr. 67/C din 2 aprilie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, a fost admis apelul și schimbată în tot hotărârea

atacată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, reținându-se că imobilul

a fost trecut în proprietatea statului în temeiul unei hotărâri judecătorești,

potrivit Legii nr. 18/1968 care constituie temeiul legal de preluare, însă pe

calea acțiunii în revendicare se solicită restituirea bunului, de la actualul

posesor, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate deținute de părți.

Prin încheierea de

ședință din 2 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a respins excepțiile lipsei

calității procesuale active și a inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, invocate de pârâți prin întâmpinare.

Prin

sentința civilă nr. 275 din 18 februarie 2010, Tribunalul Constanța, s

ecția civilă,

a respins acțiunea ca nefondată, reținând

că, deși prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 14735 din 8

decembrie 1971 reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, prin sentința civilă nr. 3953 din 30 iunie 1976 pronunțată de

Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. 3754/1976 în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 18/1968, a fost admisă sesizarea comisiei pentru constatarea

provenienței unor bunuri aparținând persoanelor fizice și s-a constatat faptul

că reclamantul B.V. nu a justificat proveniența licită a unor bunuri,

dispunându-se trecerea, în patrimoniul statului, a imobilului mai sus

menționat, cu menținerea măsurii indisponibilizării bunurilor aparținând

pârâtului din acea cauză, sentință rămasă definitivă potrivit mențiunii

aplicate sub nr. 3754/ 1976.

Tribunalul a apreciat că

imobilul mai sus menționat a trecut în proprietatea statului ca bun dobândit

locuit, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată conform

dispoziției Legii nr. 18/1968, privind controlul provenienței unor bunuri ale

persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit, ce constituie

titlul legal de trecere în patrimoniul domeniului privat al unității

administrativ teritoriale locale, iar faptul că imobilul în litigiu a fost

preluat în temeiul unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului

judecat, prin care s-a stabilit că se impune sancționarea dobândirii unei averi

ilicite în înțelesul Legii nr. 18/1968, s-a reținut și în considerentele

deciziei civile nr. 67/C din 2 aprilie 2008 a Curții de Apel Constanța și,

respectiv, a deciziei civile nr. 7287 din 21 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul civil nr. 1986/118/2006.

Pe cale de consecință,

prima a instanță constatat că, deși reclamantul B.V. a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului, prin actul de vânzare cumpărare arătat, acesta a

fost pierdut ulterior prin preluarea, în patrimoniul statului, printr-un titlu

dat de o hotărâre judecătorească de aplicare a unor dispoziții legale privind

dobândirea ilicită a unor bunuri, ce nu a fost anulată sau desființată prin

intermediul căilor de atac în vigoare la acea dată, situație în care se

apreciază că pârâții sunt cei care au justificat preluarea în patrimoniul

acestora, a imobilului ce formează obiectul cererii dedusă judecății.

Împotriva

acestei sentinței a formulat apel reclamantul B.V.,

arătând că imobilul în litigiu a fost

preluat în temeiul unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului

judecat, care însă nu a putut fi anulată sau desființată prin intermediul

căilor de atac în vigoare la acea dată, pentru că este de notorietate că nimeni

și niciodată nu a avut curajul să uziteze de o cale de atac într-o asemenea

situație, de frica opresiunii comuniste.

Reclamantul a mai arătat

că, această sentință este netemeinică și nelegală, chiar în aplicarea legii

privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care au fost

dobândite în mod ilicit, aceasta rezultând din cercetarea veniturilor și a

cheltuielilor cercetatului B.V. ce a cuprins perioada 01 aprilie 1975 - 01

februarie 1976 și nu perioada anterioară anului 1971, când s-a dobândit licit

proprietatea asupra acestui bun.

De asemenea, instanța a

înlăturat nejustificat probele cu acte și martorii audiați din care rezulta că

în luna martie 1975, tatăl reclamantului a cumpărat un autoturism Dacia 1300 cu

prețul de 70000 lei și i-a dat fiului său procură să-l vândă, ceea ce s-a și

petrecut în luna septembrie 1975, fiind încasată suma de 60000 lei.

Din cuprinsul sentinței

civile nr. 3053 din 30 iunie 1976 a Judecătoriei Constanța, nelegală în raport

cu dispozițiile Legii nr. 18/1968 în baza căreia a fost pronunțată hotărârea,

rezultă neîndoielnic că instanța a stabilit valoarea imobilului în sumă de

60000 lei, iar cum din fișa de calcul s-a stabilit că numai valoarea

construcțiilor este 60,948 lei, ceea ce nu include deci, și valoarea terenului

aferent construcției, se înțelege clar că în proprietatea statului a fost

trecută numai locuința nu și terenul intravilan aferent acesteia, în suprafață

de 319,60 mp.

Ca urmare, reclamantul a

pretins că, chiar dacă s-ar admite că sentința mai sus arătată este nelegală,

ea fiind definitivă și executată, neputând fi supusă reformării după 30 de ani,

nu se poate susține că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu

valabil, în baza unei hotărârii judecătorești dată fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv a celor prevăzute

de Legea nr. 18/1998.

Reclamantul a mai arătat

că, din Hotărârea nr. 296 din 24 iulie 2001 a Consiliului Local al Municipiului

Constanța privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului privat al

municipiului Constanța (unde în anexa nr. 3, la numărul de inventar 14079 apare

imobilul, fișa bunului imobil), rezultă situația juridică a imobilului în

litigiu (respectiv, faptul că acesta aparține domeniului public privat al

municipiului Constanța), istoricul de rol fiscal pentru imobilul din Constanța,

compus din teren în suprafață de 319,60 mp și construcțiile aferente acestui

imobil (de unde rezultă că „în baza noastră de date - persoane fizice, la

adresa din Constanța, figurează M.E. și S., cu imobil având suprafața

construită desfășurată de 146,10 mp și teren în proprietate în suprafață de

463,00 mp) care, raportate la sentința civilă nr. 3053 din 30 iunie 1976 a

Judecătoriei Constanța, rezultă că, deși s-a dispus trecerea în proprietatea

statului a imobilului, concret nu este identificat acest imobil după compunere

și vecinătăți, cu atât mai mult cu cât de la data achiziționării și până la

cercetarea conform Legii nr. 18/1968, reclamantul a mai construit un corp de

clădire, imobilul trecut în proprietatea statului fiind enunțat doar generic și

fără referire la suprafața de teren.

In aceste împrejurări,

reclamantul a arătat că nu se poate reține identitatea între imobilul la care

face referire acea sentință (nr. 3853/1976 a Judecătoriei Constanța) cu

imobilul revendicat în prezenta cauză, elementele de identificare fiind

insuficiente în sentință, raportat la expertiza efectuată în dosarul civil nr.

1986/118/2006, care cuprinde toate elementele de identificare, astfel încât titlul

său este preferabil, fiind cel mai bine caracterizat, iar prima instanță în mod

greșit a respins acțiunea ca nefondată.

Prin

decizia civilă nr. 164/C din 1 septembrie 2010 Curtea de Apel

Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a

respins ca nefondat apelul

reclamantului, reținând că acțiunea acestuia apare ca neîntemeiată dintr-o

dublă perspectivă, atât a căii procedurale alese - revendicare bazată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. - cât și a lipsei preluării fără titlu a bunului

revendicat.

In acest sens, instanța

de apel a reținut că bunul dobândit de reclamant, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14735 din 08 decembrie 1971 la

Notariatul de Stat Constanța, a fost confiscat de stat prin sentința civilă nr.

3953 din 30 iunie 1976 în baza art. 10 din Legea nr. 18/1968 privind controlul

provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în

mod ilicit, iar demersurile de restituire inițiate de reclamant în temeiul

Legii nr. 10/2001 într-un cadru procesual anterior, au fost soluționate nefavorabil,

respectiv, s-a apreciat că bunul nu face parte din domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001 și că preluarea nu a avut caracter abuziv.

Asupra temeiniciei

acțiunii în revendicare bazată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de

apel a reținut în esență că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

aceasta nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi

este condiționată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii),

prealabil sesizării instanțelor judecătorești.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai

este acțiunea în revendicare bazată pe dispozițiile dreptului comun, ci

procedura administrativă prealabilă prevăzută de actul normativ de reparație, o

interpretare contrară echivalând cu golirea de sens a prevederilor acestei legi

care stabilesc o procedură obligatorie, dar și termene specifice, succesiv

prelungite, a căror nerespectare atrage decăderea din dreptul de a mai solicita

măsuri reparatorii.

Instanța de apel a mai

reținut că, din analiza hotărârii pronunțate în dosarul nr. 1986/118/2006,

rezultă că instanța a avut în vedere situația că bunul a intrat în proprietatea

statului în mod valabil, iar prin considerarea sentinței civile nr. 3953 din 30

iunie 1976 a Judecătoriei Constanța drept un titlu valabil, înseamnă că de la

executarea acesteia, bunul a ieșit în mod definitiv (și legal) din patrimoniul

reclamantului și a intrat în patrimoniul statului (în prezent terenul se

găsește în domeniul privat al Municipiului Constanța).

Această situație

juridică stabilită de instanțe nu poate fi contrazisă de nicio altă instanță

investită cu analiza unei alte cererii a reclamantului - tocmai lipsa

identității de obiect (și eventual de cauză) împiedică soluționarea

revendicării în baza excepției autorității de lucru judecat - cerere în care se

urmărește determinarea unei stări contrare celei hotărâte cu putere de lucru

judecat.

De aceea sentința civilă

1796 din 19 octombrie 2007 a Tribunalului Constanța (irevocabilă prin decizia

civilă nr. 7287/2008 a I.C.C.J.)

impune

constatarea că reclamantul nu are calitatea de proprietar al bunului

revendicat

și că pârâtul posesor al bunului exercită folosința asupra acestuia în temeiul

unui drept valabil constituit (starea de fapt fiind concordantă stării de

drept).

Împotriva

acestei decizi a declarat recurs reclamantul B.V.,

arătând că în mod greșit instanța de

apel a constatat că nu este proprietarul bunului revendicat, reținând, pe de o

parte, că imobilele preluate în temeiul Legii nr. 18/1968 nu intră în domeniul

de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, că hotărârile

pronunțate în dosarul nr. 1986/118/2006 impun concluzia că bunul a intrat în

proprietatea statului cu titlu valabil.

In acest sens arată că,

chiar dacă imobilul a fost preluat în temeiul unei hotărâri judecătorești

intrate în puterea lucrului judecat, această hotărâre nu a putut fi desființată

sau anulată prin intermediul căilor de atac în vigoare la acea dată întrucât

nimeni, niciodată, nu a avut curajul să uziteze de o asemenea cale de atac

într-o astfel de situație, din cauza opresiunii comuniste.

Mai arată că, în mod

greșit s-a constatat că nu se poate formula acțiune în revendicare prin

comparare de titluri, întrucât nu există identitate între imobilul trecut în

proprietatea statului în temeiul Legii nr. 18/1968 și imobilul proprietatea

reclamantului, relevantă în acest sens fiind sentința civilă nr. 3953/1976 a

Judecătoriei Constanța, din care rezultă că valoarea imobilului este de 60.000

lei, în timp ce din fișa de calcul rezultă că numai valoarea construcțiilor

este de 60.948 lei, ceea ce nu include și valoarea terenului, fapt de natură să

conducă la concluzia că în proprietatea statului a trecut numai locuința, nu și

terenul intravilan aferent acesteia în suprafață de 319,60 mp.

Pe de altă parte,

anterior trecerii în proprietatea statului, reclamantul a mai construit un corp

de casă, în proprietatea statului trecând doar „imobilul din Constanța, în

valoare de 60.000 lei".

Sentința civilă arătată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul

preluării, astfel încât nu se poate susține că imobilul a trecut în

proprietatea statului cu titlu valabil.

Recursul

este nefondat pentru argumentele ce succed:

Autoritatea de lucru

judecat interesează ordinea publică și are drept scop, pe de o parte,

înlăturarea contradicțiilor existente între hotărârile judecătorești, iar pe de

altă parte, necesitatea de a pune capăt unor litigii care, prin posibilitatea

revenirii pe rolul instanțelor, ar încălca principiul securității raporturilor

juridice.

Autoritatea de lucru

judecat, indiferent că se manifestă prin efectul său negativ care interzice o

nouă judecată sau prin funcțiunea ei pozitivă, care obligă cea de-a doua

instanță să țină seama de cele statuate anterior, depășește sfera intereselor

private, nefiind la îndemâna părților să ignore hotărârea anterioară (indiferent

că este în profitul sau în dauna acestora), după cum nici instanța nou

învestită nu poate nesocoti lucrul judecat anterior.

Sub acest aspect,

critica privind legalitatea sentinței nr. 3953/1976 a Judecătoriei Constanța nu

poate fi primită, întrucât cele statuate prin această hotărâre au intrat în

puterea lucrului judecat, și nu mai pot forma obiect al analizei în cadrul unui

alt litigiu.

Puterea de lucru judecat

presupune că ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi

opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are

legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Cu alte cuvinte,

respectarea autorității de lucru judecat a chestiunii tranșate anterior se

impune indiferent de natura soluției pronunțate, întrucât ceea ce interesează

este dezlegarea problemei de drept care, soluționată într-un anume fel în

cadrul primului proces, nu mai poate face obiectul unor verificări

jurisdicționale în cadrul unei a doua judecăți.

Este vorba de efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat, manifestat sub forma prezumției și nu a

excepției, care nu oprește judecata celui de-al doilea proces (întrucât nu

prezintă tripla identitate cu primul, dar are legătură cu cele deja rezolvate),

ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale

unor raporturi juridice anterioare și care nu pot fi ignorate.

In speță, contrar

susținerilor reclamantului, sentința civilă nr. 3953/1976 a Judecătoriei

Constanța a fost dată cu respectarea normelor în vigoare la acea dată, iar

împrejurarea că reclamantul nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege, indiferent

din ce rațiuni, nu poate fi analizată din perspectiva motivelor de recurs

invocate.

Astfel, în mod corect

instanțele anterioare au constatat că, deși reclamantul a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul

1971, acesta a fost pierdut ulterior prin preluarea, de către stat, printr-un

titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească de aplicare a unor dispoziții

legale privind dobândirea ilicită a unor bunuri, ce nu a fost desființată sau

anulată prin intermediul căilor de atac în vigoare la acea dată, situație față

de care preluarea se dovedește a fi făcută cu titlu.

Acest aspect a fost

tranșat, de altfel, în cadrul litigiului având ca obiect contestație întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 în dosarul nr. 1986/118/2006, finalizat în

mod irevocabil prin decizia civilă nr. 67/C din 2 aprilie 2008 a I.C.C.J., prin

care s-a concluzionat că „...imobilul dobândit de reclamant prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat în 1971 a trecut în proprietatea statului ca bun

dobândit ilicit, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțate

în temeiul Legii nr. 18/1968, care constituia titlu legal de preluare, și că

titularul acțiunii nu poate susține cu temei caracterul abuziv al preluării,

pentru că măsura nu se încadrează în nici una din situațiile reglementate de art.

2 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 10/2001 și nici în cazurile prevăzute de lit.

i) a aceluiași text de lege".

De asemenea, critica

privind lipsa de identitate dintre imobilul trecut în proprietatea statului în

temeiul Legii nr. 18/1868 și imobilul proprietatea reclamantului nu poate fi

reținută, fiind avută în vedere la pronunțarea aceleiași decizii evocate mai

sus, prin care s-a statuat, cu privire la acest aspect, „că preluarea dispusă

în temeiul Legii nr. 18/1868 a privit imobilul cumpărat de reclamant în

1971", așa cum rezultă din probatoriile administrate în cauza respectivă.

Ca atare, aspectele

vizând modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, identitatea dintre imobilul

preluat prin sentința civilă nr. 3953/1976 a Judecătoriei Constanța și imobilul

proprietatea reclamantului, precum și faptul că imobilul în litigiu nu intră în

sfera de incidență a Legii nr. 10/2001 se bucură de prezumția de lucru judecat,

în virtutea căreia, așa cum deja s-a arătat, ceea ce s-a tranșat jurisdicțional

într-un litigiu anterior și este folosit cu prilejul noii judecăți, nu trebuie

să contrazică constatările anterioare ale instanței.

In acest context,

acțiunea în revendicare, care poate fi exercitată doar de către titularul

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, prin care se tinde a se

stabili direct existența dreptului de proprietate, redobândirea posesiei fiind

doar un efect accesoriu al acțiunii, apare ca nefondată, întrucât, așa cum s-a

reținut și prin sentința civilă nr. 1796 din 19 octombrie 2007 a Tribunalului

Constanța (irevocabilă prin decizia civilă nr. 7287/2008 a I.C.C.J.)

reclamantul nu are calitatea de proprietar al bunului revendicat, iar pârâtul

posesor al bunului exercită folosința asupra acestuia în temeiul unui drept

valabil constituit, starea de fapt fiind în concordanță cu starea de drept.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 164/C din 1

septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 iunie 2011.