ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8509/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8509/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1721 din 1 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, a respins excepția lipsei calității procesuale active a lui V.V. în ceea ce privește anularea dispozițiilor atacate în prezentul dosar și restituirea terenului, precum și excepția prescripției dreptului în cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996. A admis excepția autorității de lucru judecat în raport cu cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat și a fost respins acest capăt de cerere pentru autoritate de lucru judecat.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța, astfel cum a fost modificată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul V.G. (moștenitor al reclamantului V.V.), în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar, și T.S. A anulat dispozițiile din 7 iunie 2005 și din 29 noiembrie 2005 emise de Primarul municipiului Constanța. A constatat că reclamantul V.G. (moștenitor al reclamantului V.V.) este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 90,43 m.p.
și construcția în suprafață de 67,82 m.p., imobil situat în Constanța, strada I. C. Brătianu, județul Constanța. A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Constanța să acorde reclamantului, pentru terenul și construcția menționate, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamant. A respins celelalte cereri din acțiunea modificată, ca nefondate. A obligat pe reclamant la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, aceasta a fost invocată în raport de sentința civilă nr. 10958/2003 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. 14252/2002, definitivă și irevocabilă, dată în cadrul altei acțiuni în constatarea nulității absolute a aceluiași act juridic, dar și față de sentința civilă nr. 156/2001 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 9074/1999 și de sentința civilă nr. 399/2008 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. 3780/212/2007, date în cadrul unor acțiuni în revendicare a imobilului situat în Constanța, str. I. C. Brătianu.
Între prezenta cerere și cea care a făcut obiectul dosarului civil nr. 14252/2002 există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. (părți, obiect și cauză), în litigiul anterior analizându-se buna-credință a părților contractante și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii actului (art. 7, 9, 14), inclusiv apărarea referitoare la existența unei cereri de restituire din partea reclamantului, anterioară încheierii contractului. Deși în cererea de față se indică un alt temei de drept material, faptele pe care se fondează acesta sunt identice, împrejurările invocate și care, calificate juridic, expun noțiunea de cauză, sunt aceleași, regulile de drept aplicate acestor fapte sunt identice, astfel că și cauza celor două cereri este aceeași (existența sentinței civile nr. 5292/1998, viciile titlului pârâtei T.S.
generate de reaua-credință a părților contractante, existența cererii de restituire). Împrejurarea că, în prima cauză, nu s-a făcut dovada existenței cererii de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 de către V.V. și înregistrată ține de aspectul probațiunii, instanța verificând însă buna-credință a cocontractanților în raport de notificarea acestora cu privire la o astfel de cerere. Nu poate fi păstrată aceeași cauză și prezentate alte dovezi, întrucât există autoritate de lucru judecat. De asemenea, nu poate fi ignorată nici puterea de lucru judecat de care se bucură celelalte două hotărâri judecătorești menționate, sentința civilă nr. 156/2001 pronunțată de Tribunalul Constanța și sentința civilă nr. 399/2008 pronunțată de Judecătoria Constanța, care au tranșat aceleași probleme de drept legate de titlul de proprietate al pârâtei T.S., chiar dacă aceasta s-a realizat în cadrul unor acțiuni în revendicare.
Față de toate aceste argumente, Tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 și a respins această cerere pentru autoritate de lucru judecat. Pe fond, instanța a reținut că, prin contractul de donație autentificat la 30 august 1986, reclamantul V.G. a donat tatălui său, reclamantul inițial, V.V., construcția situată în Constanța, str. I. C. Brătianu, terenul în suprafață de 504 m.p. trecând în proprietatea statului, în temeiul Legii nr. 58/1974. Prin decizia civilă nr. 342 din 02 august 1988 emisă de fostul Consiliu popular al județului Constanța, în temeiul Decretului nr. 223/1974, construcția a fost preluată în proprietatea statului din patrimoniul lui V.V., căruia i se aprobase plecarea definitivă din țară.
O parte din terenul în suprafață de 504 m.p., respectiv suprafața de 407,13 m.p. (417 m.p. din măsurători), a reintrat în patrimoniul reclamantului V.G. prin decizia civilă nr. 431 din 02 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 185 din 31 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, rămânând un rest de 90,43 m.p., care reprezintă suprafața de teren necesară folosirii normale a locuinței cumpărată în temeiul Legii nr. 112/1995, de către autoarea pârâtei T.S., aspect reținut cu putere de lucru judecat în cadrul hotărârii judecătorești menționate. Construcția preluată de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, înstrăinare făcută cu respectarea prevederilor legii, aspect care, de asemenea, a fost stabilit irevocabil prin hotărârile judecătorești în raport cu care a fost admisă autoritatea de lucru judecat în prezenta acțiune.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată, reprezintă imobile preluate abuziv și orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Lit. h) a aceluiași articol încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Trecerea imobilelor în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 a fost una abuzivă indiferent dacă preluarea se realiza fără plată sau contra cost, având în vedere că cetățenii români care părăseau țara erau lipsiți în mod arbitrar de un drept de proprietate care era recunoscut și protejat atât pe plan intern, cât și internațional. De altfel, caracterul abuziv al acestei preluării a fost stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 5292/1998 și a fost reținut, cu putere de lucru judecat, și în cadrul cererii de revendicare a terenului, decizia civilă nr. 431 din 2 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța. Raportat la preluarea terenului, se reține, de asemenea, caracterul abuziv al trecerii în proprietatea statului prin aplicarea Legii nr. 58/1974, astfel cum s-a stabilit tot prin decizia civilă nr. 431 din 02 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța.
În consecință, preluarea a fost una abuzivă, care se încadrează în prevederile legii speciale de reparație și care conferă reclamantului V.G., moștenitor al persoanei care și-a dovedit proprietatea asupra imobilului la momentul preluării lui, calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În urma stabilirii caracterului abuziv al preluării, existenței și întinderii dreptului de proprietate și calității de persoană îndreptățită la restituire, urmează a se analiza modalitatea efectivă de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea în natură sau stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent.
În legătură cu acest aspect se constată că sunt incidente, în ceea ce privește construcția, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, iar în ceea ce privește suprafața de teren aferentă acestei construcții, de 90,43 m.p., sunt incidente prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Rezultă din prevederile Legii nr. 10/2001 că propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale se poate face numai dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Legiuitorul a înțeles să acorde preferință măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri sau servicii în raport cu măsura reparatorie a acordării de despăgubiri, tocmai pentru crearea posibilității unei reparații cât mai reale și eficiente pentru persoanele îndreptățite la aplicarea legii speciale.
Stabilirea calității reclamantului, de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, nu încalcă principiul disponibilității, chiar dacă acesta a pretins, în fața instanței, restituirea imobilului în natură, având în vedere că, prin contestația formulată, în cadrul primelor două capete de cerere, Tribunalul a fost învestit chiar cu verificarea calității de persoană îndreptățită la aplicarea prevederilor legii speciale de reparație. Apreciind că reclamantului i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, o astfel de reparație nu ar fi pe deplin realizată dacă acestuia nu i s-ar oferi posibilitatea să beneficieze de toate modalitățile de reparație permise de lege la speța de față.
Cererile de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor din 28 octombrie 1999 și de restituire a construcției situate în Constanța str. I. C. Brătianu, ca o consecință a nulității actului de vânzare-cumpărare și de restituire a terenului aferent acestei construcții, au fost respinse ca nefondate față de soluțiile pronunțate în cererile anterioare. Prin decizia civilă nr. 30/ C din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ.
are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Deci, principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces.
În speța de față sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., fiind îndeplinită condiția triplei identități, de obiect, cauză și părți, după cum urmează: - în ceea ce privește obiectul acțiunii, el este același; în prima acțiune s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 noiembrie 1996 încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și M.V. (autoarea pârâtei T.S.), prin prezenta acțiune s-a solicitat constatarea nulității absolute a aceluiași contract, pe lângă alte capete de cerere. Obiectul cuprinde nu numai pretenția concretă a reclamantului V.G., ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului sub aspect material. Astfel, există identitate de obiect chiar dacă acesta ar fi formulat diferit în cele două cereri, dar scopul urmărit de reclamant este același (recunoașterea dreptului de proprietate și restituirea posesiei).
Cu atât mai mult, formularea identică a obiectului atrage autoritatea de lucru judecat, iar scopul urmărit de reclamant este restituirea imobilului (aceeași construcție situată în B-dul I. C. Brătianu, Constanța, cumpărată de pârâtă de la statul român). Mai mult, există autoritate de lucru judecat chiar dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a doua judecăți în primul proces a fost invocat pe cale incidentală. Or, față de conținutul dreptului dedus judecății în prima acțiune, dreptul de proprietate imobiliară asupra construcției situată în Constanța, B-dul I. C. Brătianu, ca și în prezenta acțiune, dreptul de proprietate asupra aceleiași construcții, casă de locuit situată în Constanța, B-dul I. C. Brătianu, se probează identitatea obiectului cererii în cele două procese.
- în ambele acțiuni procesul este purtat între aceleași părți, în aceeași calitate, în prima acțiune reclamantul a avut tot calitatea de reclamant, iar pârâții aceeași calitate. - cauza acțiunii, respectiv temeiul de drept care justifică acțiunea promovată în justiție, este identică în ambele acțiuni, care se fundamentează pe nelegala preluare a imobilului de către stat, constatată printr-o hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 5292/1998) și nelegala aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, elemente de fapt care constă în vânzarea imobilului construcție cu rea credință (având în vedere că autoarea pârâtei T.S. a cunoscut despre o astfel de cerere), aspecte care îmbracă forma cauzei ilicite, astfel cum este prevăzută de art. 968 C. civ., contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Deci, identitatea cauzei în prima acțiune, ca și în prezenta, există fără putință de tăgadă, cauza acțiunilor fiind în ambele deținerea posesiei așa-zis nelegitime a imobilului casă de locuit de către pârâtă și scopul urmărit de reclamant a fost același, de a cere instanței recunoașterea dreptului său și restituirea bunului.
Este imperios necesar a se face distincție între cauza cererii de chemare în judecată și motivul acțiunii în justiție, care este temeiul ce servește la justificarea cauzei, respectiv dovezile, „pentru că nu îți este îngăduit să introduci o a doua acțiune, după ce ai pierdut-o pe cea dintâi, menținând aceeași cauză, dar invocând numai motive diferite, adică probe noi". În mod corect, instanța de fond a apreciat că „deși în cererea de față se indică un alt temei de drept material, faptele pe care se fondează acestea sunt identice, împrejurările invocate și care, calificate juridic, expun noțiunea de cauză, sunt aceleași, regulile de drept aplicate acestor fapte sunt identice, astfel că și cauza celor două cereri este aceeași: - existența sentinței civile nr. 5292/1998; - viciile titlului pârâtei intimate generate de reaua credință a părților contractante; - existența cererii de restituire.
Excepția puterii lucrului judecat este o excepție absolută, de ordine publică, deci nu se poate renunța la beneficiul ei, putând fi invocată în orice fază a judecății (chiar în recurs). Prin sentința civilă nr. 10958 din 17 iulie 2003, s-a reținut și a intrat în puterea lucrului judecat buna credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind respinsă acțiunea reclamantului prin care a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996. Buna credință a chiriașului la încheierea contractului prin care statul i-a vândut locuința cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 face imposibilă revendicarea solicitată de persoana din patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv bunul câtă vreme nu poate fi desființat titlul juridic în baza căruia chiriașul a devenit proprietar al imobilului.
Astfel, în raport de tripla identitate ce caracterizează cele două acțiuni (părți V.V. sau T.S.), obiect (dreptul de proprietate pretins asupra imobilului construcție situat în Constanța, B-dul I. C. Brătianu, județul Constanța) și cauza acțiunii (contractul de donație autentificat la 30 august 1986, contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996), și față de soluțiile pronunțate prin sentința civilă nr. 10958/2003 și sentința civilă nr. 156 din 9 martie 2001 a Tribunalului Constanța, s-a admis în mod corect puterea lucrului judecat, astfel cum este prevăzută de art. 1201 C. civ. și, pe cale de consecință, s-a dispus respingerea acțiunii formulată de reclamant. Pe fondul cauzei, hotărârea instanței este legală și temeinică.
În mod corect, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul compus din construcție (67,82 m.p.) și suprafața de 90,43 m.p., situat în Constanța, strada I. C. Brătianu, preluat în mod abuziv, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 (Decret nr. 223/1974). În baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 noiembrie 1996, imobilul în litigiu a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aspect care s-a stabilit irevocabil prin hotărârile judecătorești anterior menționate.
Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a constatat că, în speță, sunt incidente, în ceea ce privește construcția, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar, în ceea ce privește suprafața de teren aferentă construcției, de 90,43 m.p., sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, potrivit cu care nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. În atare situație, instanța de fond, reținând că restituirea în natură nu este posibilă, a obligat pe pârâtul intimat Primarul municipiului Constanța să acorde reclamantului, pentru terenul și construcția mai sus menționate, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.G., criticând-o sub următoarele aspecte:
Prin acțiunea inițială a demonstrat că, prin încălcarea Constituției, a dreptului de proprietate, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și față de recentele decizii ale C.E.D.O., în mod nelegal, instanțele de judecată au considerat acțiunea ca nefondată, deși, prin cele două dispoziții din 07 iunie 2005 și 29 noiembrie 2005, emise de Primarul municipiului Constanța, i s-a respins cererea de restituire a locuinței și terenului de 504 m.p. sub motivarea că nu ar fi reglementată de Legea nr. 10/2001, ci de Decretul-lege nr. 223/1974. Or, legislația și practica judiciară au statuat că trecerea în proprietatea statului a locuinței și terenului în baza Decretului-lege nr. 223/1974 constituie o manoperă abuzivă și că trebuia să i se restituie imobilul expropriat abuziv. Decizia nr. 342 din 02 august 1988 emisă de Consiliul popular al județului Constanța privind preluarea terenului și a construcției, în baza Decretului-lege nr. 223/1974, a fost anulată prin sentința civilă nr. 5292 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă, astfel că imobilul, în integralitatea lui, trebuia să fie restituit reclamantului, fără nicio formalitate.
Ambele instanțe au considerat în mod greșit că ar exista autoritate de lucru judecat în raport cu cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a casei, fără să aibă în vedere că această locuință se află pe terenul de 504 m.p., aflat în indiviziune. Nu poate exista autoritate de lucru judecat pe părți dintr-un imobil indiviz. Totodată, instanțele nu au analizat că, în cauză, au fost multe părți, cu diferite calități în proces și introduse în diferite etape ale judecării cauzei, fapt care nu conduce la autoritatea de lucru judecat.
Instanțele motivează înstrăinarea locuinței raportat la „buna credință a chiriașului", fără să observe că reclamantul a prezentat acte din care rezultă că a solicitat întregul imobil în timpul termenului de formulare a cererii de restituire, iar mama pârâtei a formulat cerere după împlinirea termenului de 6 luni de formulare a unei asemenea cereri. Demonstrarea lipsei bunei credințe a cumpărătorului nu a fost luată în considerare, de către instanță, și nici nu se motivează acest aspect.
Instanțele s-au pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, atribuind pârâtei suprafața de teren de 90,43 m.p., deși nu exista o cerere în acest sens a părții adverse. Aceasta echivalează cu o nouă expropriere a reclamantului pentru suprafața respectivă, în mod nelegal, instanțele apreciind că, pentru suprafața de teren menționată, acesta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Pe terenul de 90,43 m.p. din cei 504 m.p., proprietatea recurentului, pârâta T.S. trebuie să îi plătească chirie (eventual), dar instanțele nu au stabilit calitatea pe care o are aceasta, atâta timp cât nu a existat nicio acțiune cu privire la teren din partea părții menționate. Totodată, instanțele nu au luat în considerare deciziile C.E.D.O. cu privire la restituirea imobilelor confiscate abuziv. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii. Intimata pârâtă T.S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2006 față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, pe fond, respingerea recursului. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În mod greșit, recurentul a susținut că cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu a fost respinsă determinat de inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în speță, determinat de actul normativ în baza căruia a fost preluată construcția, respectiv Decretul nr. 223/1974. Forma de reparație în natură a fost înlăturată de instanțele anterioare pentru alte considerente, respectiv motivat de faptul că locuința în litigiu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, iar acțiunea în nulitate promovată de reclamantul V.V. într-un alt dosar a fost respinsă în mod irevocabil. Ca urmare, Curtea de Apel a reținut că prima instanță a procedat la o corectă aplicare, în cauză, a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în favoarea persoanei îndreptățite măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea actul normativ enunțat mai sus. Cu privire la terenul în suprafață de 90,43 m.p., s-a constatat că acesta nu poate fi restituit în natură deoarece reprezintă suprafața de teren aferentă construcției înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 și necesară folosirii normale a acesteia. Curtea a considerat, în acest sens, că restituirea în natură nu este posibilă față de dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text de lege introdus prin Legea nr. 1/2009. În consecință, Curtea de Apel, confirmând soluția primei instanțe, a procedat la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de care a considerat că cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu nu poate fi admisă, iar nu la înlăturarea acestei legi, cum greșit a susținut recurentul. Cât privește existența unei obligații de restituire în natură, ca efect al anulării dispoziției de preluare a bunului, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, critica este nefondată. Constatarea caracterului abuziv al preluării unui imobil, însoțită sau nu de anularea dispoziției de preluare, nu atrage în mod automat forma de reparație în natură pentru fostul proprietar sau moștenitorii lui. Un imobil cu privire la care este incidență Legea nr. 10/2001 poate fi restituit în natură doar dacă îndeplinește condițiile acestei legi pentru a se dispune reparația menționată, mai precis dacă imobilul este „liber" în sensul actului normativ enunțat. Or, în speță, construcția a fost înstrăinată cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar terenul pretins este aferent construcției, astfel încât imobilul nu poate forma obiect al restituirii în natură, în mod corect Curtea confirmând soluția primei instanțe, de obligare a pârâtului la măsuri reparatorii prin echivalent. Referitor la diferența de teren până la suprafața totală de 504 m.p., aceasta nu formează obiectul dosarului de față, atât timp cât prima instanță, în raport de reintrarea în patrimoniul reclamantului a suprafeței de 407,13 m.p. (în fapt, 417 m.p. conform măsurătorilor) prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a considerat învestită doar cu cererea părții privind suprafața de teren aferentă construcției înstrăinate, de 90,43 m.p. Cum recurentul nu a criticat stabilirea limitelor de învestire a instanței în prezentul dosar, Înalta Curte nu poate examina legalitatea deciziei decât în privința suprafeței de teren de 90,43 m.p., iar nu pentru toată suprafața deținută de acesta, de 504 m.p., diferența de teren, de 417 m.p., neformând obiect de judecată în fazele procesuale anterioare. Cât privește încălcarea Constituției, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a jurisprudenței C.E.D.O., aceste susțineri sunt pur generice, recurentul neindicând în ce au constat greșelile instanței de apel raportat la texte concrete din documentele europene sau la o anume jurisprudență creată în legătură cu acestea. Prin urmare, susținerile respective nu vor fi analizate de prezenta instanță. 2. Ca problemă de drept, contrar celor afirmate de recurent, autoritatea de lucru judecat poate fi reținută și în cazul unui imobil situat pe un teren aflat în indiviziune, neexistând niciun impediment juridic în acest sens, admiterea excepției respective fiind determinată de îndeplinirea condiției triplei identități între litigii, de părți, obiect și cauză. În ceea ce privește calitatea părților, precum și faza procesuală în care acestea au fost citate în această calitate, aspectele enunțate sunt nerelevante în reținerea autorității de lucru judecat. A avea „aceeași calitate" în ambele cereri înseamnă a figura în cele două litigii fie în calitate de titular de drepturi, fie în calitate de reprezentant, nefiind obligatoriu ca o parte să aibă, în ambele procese, calitatea de reclamant, iar cealaltă de pârât. Nici momentul procesual în care părțile dobândesc această calitate, fie la cererea unei alte părți din proces, fie din proprie inițiativă, nu este important, fiind suficient, pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, ca hotărârea pronunțată în procesul anterior și rămasă irevocabilă să vizeze aceleași părți cu cel din litigiul ulterior. În speță, în mod corect, instanța a stabilit că există identitate de părți în cele două litigii, sub aspectul cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996. Reclamant în ambele cauze a fost V.V., decedat în procesul de față și moștenit de recurent, iar pârâți, Municipiul Constanța, reprezentat de Primar, și T.S.. Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, pârâți în litigiul anterior, nu figurează și în procesul de față (ultima ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, soluție necriticată de recurent), dar acest aspect nu este relevant în stabilirea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul respectiv atât timp cât toate părțile din prezentul litigiu au fost părți și în procesul anterior. Prin urmare, în mod corect Curtea de Apel a confirmat identitatea de părți între cele două litigii, ca element al autorității de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ. 3. Criticile din cadrul acestui motiv de recurs se subsumează a două cazuri de nelegalitate, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește greșita reținere a bunei credințe a autoarei pârâtei T.S. la cumpărarea imobilului, și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei sub aspectul relei credințe a cumpărătoarei. Ambele critici sunt nefondate. Astfel cum a reținut în mod corect, și Curtea de Apel, reaua credință a persoanei sus-menționate nu mai poate fi repusă în discuție în prezentul dosar, față de autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare și care se impune în mod obligatoriu părților din dosar. Faptul că, în litigiul ulterior, sunt prezentate alte dovezi nu afectează autoritatea de lucru judecat a hotărârii din procesul inițial, în condițiile în care este îndeplinită condiția identității de părți, obiect și cauză, ceea ce este și situația din speță. În consecință, cum, în mod irevocabil, s-a respins acțiunea autorului reclamantului, de constatare a nulității contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul în litigiu, reținându-se buna credință a cumpărătoarei, această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi supusă dezbaterii în procesul de față, cu consecința corect reținută de instanțele anterioare în sensul imposibilității restituii în natură a bunului din prezenta cauză. Pe de altă parte, nu se poate reține că decizia Curții de Apel nu cuprinde considerente în ceea ce privește atitudinea subiectivă a cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu. Curtea s-a referit la buna credință a acesteia raportat la cele stabilite în mod irevocabil în litigiul anterior, acesta fiind motivul pentru care nu a procedat la propria analiză a bunei/relei credințe a autoarei pârâtei T.S. în dosarul de față. Neexaminarea atitudinii subiective a autoarei pârâtei la încheierea actului juridic nu echivalează cu o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci este rezultatul reținerii puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în litigiul având ca obiect desființarea contractului respectiv, acesta fiind argumentul pentru care Curtea a confirmat soluția primei instanțe în ceea ce privește forma de reparație cuvenită reclamantului pentru imobilul în discuție. 4. Referitor la pronunțarea instanței pe ceea ce nu s-a cerut, critica nu este susceptibilă de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece aceasta ar fi presupus o soluție de admitere a apelului, de schimbare a sentinței, cu consecința soluționării cererii de chemare în judecată de către instanța de apel, ceea ce nu este ipoteza din speță, prin decizia atacată fiind respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat. Pe de altă parte, critica poate fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu poate fi primită întrucât, prin respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 90,43 m.p., instanța nu a procedat la atribuirea acestui teren pârâtei, ca să se pună problema existenței unei cereri în acest sens, din partea părții menționate, ci a înlăturat forma de reparație solicitată de reclamant pentru bunul respectiv, determinat de incidența art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală. Prin urmare, nu se poate considera că instanța a procedat în mod greșit, confirmând soluția instanței de fond sub aspectul formei de reparație în echivalent pentru teren, în absența unei cereri de atribuire a terenului, formulată de pârâtă. 5. Pretinsa obligație a pârâtei de a plăti reclamantului chirie pentru terenul respectiv excede litigiului de față, astfel încât critica nu va fi examinată de prezenta instanță. În ceea ce privește omisiunea instanței de a ține seama de hotărârile C.E.D.O. pronunțate în materie, susținerea este, de asemenea, pur generică, recurentul neindicând ce hotărâri relevante în speță nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei. Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând să-l respingă ca atare în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 din același cod. Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost examinat, fiind invocat în mod formal, niciuna dintre criticile recurentului neputând fi încadrate în acest caz de nelegalitate. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nu va mai fi analizată față de reținerea excepției autorității de lucru judecat în legătură cu aceeași cerere și de caracterul subsidiar al apărării formulate în acest sens, prin întâmpinare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva deciziei nr. 30/ C din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2011.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.