ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8509/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8509/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1721 din 1 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins excepția

tardivității modificării cererii de chemare în judecată, a respins excepția

lipsei calității procesuale active a lui V.V. în ceea ce privește anularea

dispozițiilor atacate în prezentul dosar și restituirea terenului, precum și

excepția prescripției dreptului în cererea privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996.

A admis excepția

autorității de lucru judecat în raport cu cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat și a fost respins

acest capăt de cerere pentru autoritate de lucru judecat.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța și a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța,

astfel cum a fost modificată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte,

acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul V.G. (moștenitor

al reclamantului V.V.), în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului

Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar, și T.S.

A anulat dispozițiile

din 7 iunie 2005 și din 29 noiembrie 2005 emise de Primarul municipiului

Constanța.

A constatat că reclamantul

V.G. (moștenitor al reclamantului V.V.) este îndreptățit la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 90,43 m.p. și

construcția în suprafață de 67,82 m.p., imobil situat în Constanța, strada I.

C. Brătianu, județul Constanța.

A obligat pe pârâtul

Primarul municipiului Constanța să acorde reclamantului, pentru terenul și

construcția menționate, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată

de reclamant.

A respins celelalte

cereri din acțiunea modificată, ca nefondate.

A obligat pe

reclamant la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către pârâta

R.A.E.D.P.P. Constanța.

În ceea ce privește

excepția autorității de lucru judecat a cererii privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, aceasta a

fost invocată în raport de sentința civilă nr. 10958/2003 pronunțată de

Judecătoria Constanța în dosarul nr. 14252/2002, definitivă și irevocabilă,

dată în cadrul altei acțiuni în constatarea nulității absolute a aceluiași act

juridic, dar și față de sentința civilă nr. 156/2001 pronunțată de Tribunalul

Constanța în dosarul nr. 9074/1999 și de sentința civilă nr. 399/2008

pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. 3780/212/2007, date în

cadrul unor acțiuni în revendicare a imobilului situat în Constanța, str. I. C.

Brătianu.

Între prezenta cerere

și cea care a făcut obiectul dosarului civil nr. 14252/2002 există tripla

identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. (părți, obiect și cauză), în litigiul

anterior analizându-se buna-credință a părților contractante și respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii actului (art. 7, 9,

14), inclusiv apărarea referitoare la existența unei cereri de restituire din

partea reclamantului, anterioară încheierii contractului.

Deși în cererea de

față se indică un alt temei de drept material, faptele pe care se fondează

acesta sunt identice, împrejurările invocate și care, calificate juridic, expun

noțiunea de cauză, sunt aceleași, regulile de drept aplicate acestor fapte sunt

identice, astfel că și cauza celor două cereri este aceeași (existența

sentinței civile nr. 5292/1998, viciile titlului pârâtei T.S. generate de

reaua-credință a părților contractante, existența cererii de restituire).

Împrejurarea că, în

prima cauză, nu s-a făcut dovada existenței cererii de restituire formulată în

temeiul Legii nr. 112/1995 de către V.V. și înregistrată ține de aspectul

probațiunii, instanța verificând însă buna-credință a cocontractanților în

raport de notificarea acestora cu privire la o astfel de cerere.

Nu poate fi păstrată

aceeași cauză și prezentate alte dovezi, întrucât există autoritate de lucru

judecat.

De asemenea, nu poate

fi ignorată nici puterea de lucru judecat de care se bucură celelalte două

hotărâri judecătorești menționate, sentința civilă nr. 156/2001 pronunțată de

Tribunalul Constanța și sentința civilă nr. 399/2008 pronunțată de Judecătoria

Constanța, care au tranșat aceleași probleme de drept legate de titlul de

proprietate al pârâtei T.S., chiar dacă aceasta s-a realizat în cadrul unor

acțiuni în revendicare.

Față de toate aceste

argumente, Tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat a cererii

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

07 noiembrie 1996 și a respins această cerere pentru autoritate de lucru

judecat.

Pe fond, instanța a

reținut că, prin contractul de donație autentificat la 30 august 1986,

reclamantul V.G. a donat tatălui său, reclamantul inițial, V.V., construcția

situată în Constanța, str. I. C. Brătianu, terenul în suprafață de 504 m.p.

trecând în proprietatea statului, în temeiul Legii nr. 58/1974.

Prin decizia civilă

nr. 342 din 02 august 1988 emisă de fostul Consiliu popular al județului

Constanța, în temeiul Decretului nr. 223/1974, construcția a fost preluată în

proprietatea statului din patrimoniul lui V.V., căruia i se aprobase plecarea

definitivă din țară.

O parte din terenul

în suprafață de 504 m.p., respectiv suprafața de 407,13 m.p. (417 m.p. din

măsurători), a reintrat în patrimoniul reclamantului V.G. prin decizia civilă

nr. 431 din 02 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin

decizia civilă nr. 185 din 31 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, rămânând

un rest de 90,43 m.p., care reprezintă suprafața de teren necesară folosirii

normale a locuinței cumpărată în temeiul Legii nr. 112/1995, de către autoarea

pârâtei T.S., aspect reținut cu putere de lucru judecat în cadrul hotărârii

judecătorești menționate.

Construcția preluată

de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost înstrăinată prin contractul

de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, înstrăinare făcută cu respectarea

prevederilor legii, aspect care, de asemenea, a fost stabilit irevocabil prin

hotărârile judecătorești în raport cu care a fost admisă autoritatea de lucru

judecat în prezenta acțiune.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul

prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau,

după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data

preluării în mod abuziv a acestora.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată, reprezintă imobile preluate abuziv

și orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal

prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat.

Lit. h) a aceluiași

articol încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte

imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Trecerea imobilelor

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 a fost una abuzivă

indiferent dacă preluarea se realiza fără plată sau contra cost, având în

vedere că cetățenii români care părăseau țara erau lipsiți în mod arbitrar de

un drept de proprietate care era recunoscut și protejat atât pe plan intern,

cât și internațional.

De altfel, caracterul

abuziv al acestei preluării a fost stabilit prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 5292/1998 și a fost reținut, cu

putere de lucru judecat, și în cadrul cererii de revendicare a terenului,

decizia civilă nr. 431 din 2 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța.

Raportat la preluarea

terenului, se reține, de asemenea, caracterul abuziv al trecerii în

proprietatea statului prin aplicarea Legii nr. 58/1974, astfel cum s-a stabilit

tot prin decizia civilă nr. 431 din 02 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța.

În consecință,

preluarea a fost una abuzivă, care se încadrează în prevederile legii speciale

de reparație și care conferă reclamantului V.G., moștenitor al persoanei care

și-a dovedit proprietatea asupra imobilului la momentul preluării lui,

calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001.

În urma stabilirii

caracterului abuziv al preluării, existenței și întinderii dreptului de

proprietate și calității de persoană îndreptățită la restituire, urmează a se

analiza modalitatea efectivă de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv

restituirea în natură sau stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent.

În legătură cu acest

aspect se constată că sunt incidente, în ceea ce privește construcția,

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale, iar în ceea ce privește suprafața de teren

aferentă acestei construcții, de 90,43 m.p., sunt incidente prevederile art. 7

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, potrivit

cărora nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Conform dispozițiilor

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazurile în care

restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Rezultă din

prevederile Legii nr. 10/2001 că propunerea acordării de despăgubiri în

condițiile legii speciale se poate face numai dacă măsura compensării nu este

posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Legiuitorul a înțeles

să acorde preferință măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri sau

servicii în raport cu măsura reparatorie a acordării de despăgubiri, tocmai

pentru crearea posibilității unei reparații cât mai reale și eficiente pentru persoanele

îndreptățite la aplicarea legii speciale.

Stabilirea calității

reclamantului, de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii în

echivalent pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, nu încalcă

principiul disponibilității, chiar dacă acesta a pretins, în fața instanței,

restituirea imobilului în natură, având în vedere că, prin contestația

formulată, în cadrul primelor două capete de cerere, Tribunalul a fost învestit

chiar cu verificarea calității de persoană îndreptățită la aplicarea

prevederilor legii speciale de reparație.

Apreciind că

reclamantului i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, o astfel de reparație

nu ar fi pe deplin realizată dacă acestuia nu i s-ar oferi posibilitatea să

beneficieze de toate modalitățile de reparație permise de lege la speța de

față.

Cererile de

constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor din 28 octombrie

1999 și de restituire a construcției situate în Constanța str. I. C. Brătianu,

ca o consecință a nulității actului de vânzare-cumpărare și de restituire a

terenului aferent acestei construcții, au fost respinse ca nefondate față de

soluțiile pronunțate în cererile anterioare.

Prin decizia civilă

nr. 30/ C din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Autoritatea de lucru

judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. are la bază regula potrivit căreia o

acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută

printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o

altă hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a

justiției. Deci, principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai

judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză

și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri

judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările

făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre

ulterioară dată în alt proces.

În speța de față sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., fiind îndeplinită condiția

triplei identități, de obiect, cauză și părți, după cum urmează:

- în ceea ce privește

obiectul acțiunii, el este același; în prima acțiune s-a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 7

noiembrie 1996 încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și M.V. (autoarea pârâtei

T.S.), prin prezenta acțiune s-a solicitat constatarea nulității absolute a

aceluiași contract, pe lângă alte capete de cerere.

Obiectul cuprinde nu

numai pretenția concretă a reclamantului V.G., ci și dreptul subiectiv care

poartă asupra obiectului sub aspect material. Astfel, există identitate de

obiect chiar dacă acesta ar fi formulat diferit în cele două cereri, dar scopul

urmărit de reclamant este același (recunoașterea dreptului de proprietate și

restituirea posesiei). Cu atât mai mult, formularea identică a obiectului

atrage autoritatea de lucru judecat, iar scopul urmărit de reclamant este

restituirea imobilului (aceeași construcție situată în B-dul I. C. Brătianu,

Constanța, cumpărată de pârâtă de la statul român).

Mai mult, există

autoritate de lucru judecat chiar dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a

doua judecăți în primul proces a fost invocat pe cale incidentală.

Or, față de

conținutul dreptului dedus judecății în prima acțiune, dreptul de proprietate

imobiliară asupra construcției situată în Constanța, B-dul I. C. Brătianu, ca

și în prezenta acțiune, dreptul de proprietate asupra aceleiași construcții,

casă de locuit situată în Constanța, B-dul I. C. Brătianu, se probează

identitatea obiectului cererii în cele două procese.

- în ambele acțiuni

procesul este purtat între aceleași părți, în aceeași calitate, în prima

acțiune reclamantul a avut tot calitatea de reclamant, iar pârâții aceeași

calitate.

- cauza acțiunii,

respectiv temeiul de drept care justifică acțiunea promovată în justiție, este

identică în ambele acțiuni, care se fundamentează pe nelegala preluare a

imobilului de către stat, constatată printr-o hotărâre judecătorească (sentința

civilă nr. 5292/1998) și nelegala aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995,

elemente de fapt care constă în vânzarea imobilului construcție cu rea credință

(având în vedere că autoarea pârâtei T.S. a cunoscut despre o astfel de

cerere), aspecte care îmbracă forma cauzei ilicite, astfel cum este prevăzută

de art. 968 C. civ., contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Deci, identitatea

cauzei în prima acțiune, ca și în prezenta, există fără putință de tăgadă,

cauza acțiunilor fiind în ambele deținerea posesiei așa-zis nelegitime a

imobilului casă de locuit de către pârâtă și scopul urmărit de reclamant a fost

același, de a cere instanței recunoașterea dreptului său și restituirea

bunului.

Este imperios necesar

a se face distincție între cauza cererii de chemare în judecată și motivul

acțiunii în justiție, care este temeiul ce servește la justificarea cauzei,

respectiv dovezile, „pentru că nu îți este îngăduit să introduci o a doua

acțiune, după ce ai pierdut-o pe cea dintâi, menținând aceeași cauză, dar

invocând numai motive diferite, adică probe noi".

În mod corect,

instanța de fond a apreciat că „deși în cererea de față se indică un alt temei

de drept material, faptele pe care se fondează acestea sunt identice,

împrejurările invocate și care, calificate juridic, expun noțiunea de cauză,

sunt aceleași, regulile de drept aplicate acestor fapte sunt identice, astfel

că și cauza celor două cereri este aceeași:

- existența sentinței

civile nr. 5292/1998;

- viciile titlului

pârâtei intimate generate de reaua credință a părților contractante;

- existența cererii

de restituire.

Excepția puterii

lucrului judecat este o excepție absolută, de ordine publică, deci nu se poate

renunța la beneficiul ei, putând fi invocată în orice fază a judecății (chiar

în recurs).

Prin sentința civilă

nr. 10958 din 17 iulie 2003, s-a reținut și a intrat în puterea lucrului

judecat buna credință a pârâtei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, fiind respinsă acțiunea reclamantului prin care a solicitat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996.

Buna credință a

chiriașului la încheierea contractului prin care statul i-a vândut locuința cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 face imposibilă revendicarea

solicitată de persoana din patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv

bunul câtă vreme nu poate fi desființat titlul juridic în baza căruia chiriașul

a devenit proprietar al imobilului.

Astfel, în raport de

tripla identitate ce caracterizează cele două acțiuni (părți V.V. sau T.S.),

obiect (dreptul de proprietate pretins asupra imobilului construcție situat în

Constanța, B-dul I. C. Brătianu, județul Constanța) și cauza acțiunii

(contractul de donație autentificat la 30 august 1986, contractul de

vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996), și față de soluțiile pronunțate prin

sentința civilă nr. 10958/2003 și sentința civilă nr. 156 din 9 martie 2001 a

Tribunalului Constanța, s-a admis în mod corect puterea lucrului judecat,

astfel cum este prevăzută de art. 1201 C. civ. și, pe cale de consecință, s-a

dispus respingerea acțiunii formulată de reclamant.

Pe fondul cauzei,

hotărârea instanței este legală și temeinică.

În mod corect,

instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 raportat la art. 4

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii pentru imobilul compus din construcție (67,82 m.p.) și

suprafața de 90,43 m.p., situat în Constanța, strada I. C. Brătianu, preluat în

mod abuziv, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

10/2001 (Decret nr. 223/1974).

În baza contractului

de vânzare-cumpărare autentificat la 7 noiembrie 1996, imobilul în litigiu a

fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aspect care s-a

stabilit irevocabil prin hotărârile judecătorești anterior menționate.

Prin urmare, în mod

corect, instanța de fond a constatat că, în speță, sunt incidente, în ceea ce

privește construcția, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent dacă imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995,

iar, în ceea ce privește suprafața de teren aferentă construcției, de 90,43

m.p., sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009,

potrivit cu care nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care

au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În atare situație,

instanța de fond, reținând că restituirea în natură nu este posibilă, a obligat

pe pârâtul intimat Primarul municipiului Constanța să acorde reclamantului,

pentru terenul și construcția mai sus menționate, în compensare, alte bunuri

sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul V.G., criticând-o sub următoarele

aspecte:

inițială a demonstrat că, prin încălcarea Constituției, a dreptului de

proprietate, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și față de recentele

decizii ale C.E.D.O., în mod nelegal, instanțele de judecată au considerat

acțiunea ca nefondată, deși, prin cele două dispoziții din 07 iunie 2005 și 29

noiembrie 2005, emise de Primarul municipiului Constanța, i s-a respins cererea

de restituire a locuinței și terenului de 504 m.p. sub motivarea că nu ar fi

reglementată de Legea nr. 10/2001, ci de Decretul-lege nr. 223/1974.

Or, legislația și

practica judiciară au statuat că trecerea în proprietatea statului a locuinței

și terenului în baza Decretului-lege nr. 223/1974 constituie o manoperă abuzivă

și că trebuia să i se restituie imobilul expropriat abuziv.

Decizia nr. 342 din 02

august 1988 emisă de Consiliul popular al județului Constanța privind preluarea

terenului și a construcției, în baza Decretului-lege nr. 223/1974, a fost

anulată prin sentința civilă nr. 5292 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei

Constanța, definitivă și irevocabilă, astfel că imobilul, în integralitatea

lui, trebuia să fie restituit reclamantului, fără nicio formalitate.

considerat în mod greșit că ar exista autoritate de lucru judecat în raport cu

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

a casei, fără să aibă în vedere că această locuință se află pe terenul de 504

m.p., aflat în indiviziune. Nu poate exista autoritate de lucru judecat pe

părți dintr-un imobil indiviz.

Totodată, instanțele

nu au analizat că, în cauză, au fost multe părți, cu diferite calități în

proces și introduse în diferite etape ale judecării cauzei, fapt care nu

conduce la autoritatea de lucru judecat.

motivează înstrăinarea locuinței raportat la „buna credință a

chiriașului", fără să observe că reclamantul a prezentat acte din care

rezultă că a solicitat întregul imobil în timpul termenului de formulare a

cererii de restituire, iar mama pârâtei a formulat cerere după împlinirea

termenului de 6 luni de formulare a unei asemenea cereri.

Demonstrarea lipsei

bunei credințe a cumpărătorului nu a fost luată în considerare, de către

instanță, și nici nu se motivează acest aspect.

pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, atribuind pârâtei suprafața de teren de

90,43 m.p., deși nu exista o cerere în acest sens a părții adverse.

Aceasta echivalează

cu o nouă expropriere a reclamantului pentru suprafața respectivă, în mod

nelegal, instanțele apreciind că, pentru suprafața de teren menționată, acesta

are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

90,43 m.p. din cei 504 m.p., proprietatea recurentului, pârâta T.S. trebuie să

îi plătească chirie (eventual), dar instanțele nu au stabilit calitatea pe care

o are aceasta, atâta timp cât nu a existat nicio acțiune cu privire la teren

din partea părții menționate.

Totodată, instanțele

nu au luat în considerare deciziile C.E.D.O. cu privire la restituirea

imobilelor confiscate abuziv.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., recurentul

solicitând admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii.

Intimata pârâtă T.S.

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la

acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2006 față de dispozițiile art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 și, pe fond, respingerea recursului.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

recurentul a susținut că cererea de restituire în natură a imobilului în

litigiu a fost respinsă determinat de inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în

speță, determinat de actul normativ în baza căruia a fost preluată construcția,

respectiv Decretul nr. 223/1974.

Forma de reparație în

natură a fost înlăturată de instanțele anterioare pentru alte considerente,

respectiv motivat de faptul că locuința în litigiu a fost înstrăinată în baza

Legii nr. 112/1995, iar acțiunea în nulitate promovată de reclamantul V.V.

într-un alt dosar a fost respinsă în mod irevocabil. Ca urmare, Curtea de Apel

a reținut că prima instanță a procedat la o corectă aplicare, în cauză, a

dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în favoarea

persoanei îndreptățite măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor

înstrăinate cu respectarea actul normativ enunțat mai sus.

Cu privire la terenul

în suprafață de 90,43 m.p., s-a constatat că acesta nu poate fi restituit în

natură deoarece reprezintă suprafața de teren aferentă construcției înstrăinate

potrivit Legii nr. 112/1995 și necesară folosirii normale a acesteia. Curtea a

considerat, în acest sens, că restituirea în natură nu este posibilă față de

dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text de lege introdus prin

Legea nr. 1/2009.

În consecință, Curtea

de Apel, confirmând soluția primei instanțe, a procedat la aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de care a considerat că cererea de

restituire în natură a imobilului în litigiu nu poate fi admisă, iar nu la

înlăturarea acestei legi, cum greșit a susținut recurentul.

Cât privește

existența unei obligații de restituire în natură, ca efect al anulării

dispoziției de preluare a bunului, emisă în baza Decretului nr. 223/1974,

critica este nefondată.

Constatarea

caracterului abuziv al preluării unui imobil, însoțită sau nu de anularea

dispoziției de preluare, nu atrage în mod automat forma de reparație în natură

pentru fostul proprietar sau moștenitorii lui.

Un imobil cu privire

la care este incidență Legea nr. 10/2001 poate fi restituit în natură doar dacă

îndeplinește condițiile acestei legi pentru a se dispune reparația menționată,

mai precis dacă imobilul este „liber" în sensul actului normativ enunțat.

Or, în speță, construcția

a fost înstrăinată cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar terenul pretins este

aferent construcției, astfel încât imobilul nu poate forma obiect al

restituirii în natură, în mod corect Curtea confirmând soluția primei instanțe,

de obligare a pârâtului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Referitor la

diferența de teren până la suprafața totală de 504 m.p., aceasta nu formează

obiectul dosarului de față, atât timp cât prima instanță, în raport de

reintrarea în patrimoniul reclamantului a suprafeței de 407,13 m.p. (în fapt,

417 m.p. conform măsurătorilor) prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a

considerat învestită doar cu cererea părții privind suprafața de teren aferentă

construcției înstrăinate, de 90,43 m.p.

Cum recurentul nu a

criticat stabilirea limitelor de învestire a instanței în prezentul dosar, Înalta

Curte nu poate examina legalitatea deciziei decât în privința suprafeței de

teren de 90,43 m.p., iar nu pentru toată suprafața deținută de acesta, de 504

m.p., diferența de teren, de 417 m.p., neformând obiect de judecată în fazele

procesuale anterioare.

Cât privește

încălcarea Constituției, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței C.E.D.O., aceste susțineri sunt pur generice, recurentul

neindicând în ce au constat greșelile instanței de apel raportat la texte

concrete din documentele europene sau la o anume jurisprudență creată în

legătură cu acestea.

Prin urmare,

susținerile respective nu vor fi analizate de prezenta instanță.

drept, contrar celor afirmate de recurent, autoritatea de lucru judecat poate

fi reținută și în cazul unui imobil situat pe un teren aflat în indiviziune,

neexistând niciun impediment juridic în acest sens, admiterea excepției

respective fiind determinată de îndeplinirea condiției triplei identități între

litigii, de părți, obiect și cauză.

În ceea ce privește

calitatea părților, precum și faza procesuală în care acestea au fost citate în

această calitate, aspectele enunțate sunt nerelevante în reținerea autorității

de lucru judecat.

A avea „aceeași

calitate" în ambele cereri înseamnă a figura în cele două litigii fie în

calitate de titular de drepturi, fie în calitate de reprezentant, nefiind

obligatoriu ca o parte să aibă, în ambele procese, calitatea de reclamant, iar

cealaltă de pârât.

Nici momentul

procesual în care părțile dobândesc această calitate, fie la cererea unei alte

părți din proces, fie din proprie inițiativă, nu este important, fiind

suficient, pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, ca hotărârea pronunțată

în procesul anterior și rămasă irevocabilă să vizeze aceleași părți cu cel din

litigiul ulterior.

În speță, în mod

corect, instanța a stabilit că există identitate de părți în cele două litigii,

sub aspectul cererii de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996.

Reclamant în ambele

cauze a fost V.V., decedat în procesul de față și moștenit de recurent, iar

pârâți, Municipiul Constanța, reprezentat de Primar, și T.S.. Consiliul Local

Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, pârâți în litigiul anterior, nu figurează

și în procesul de față (ultima ca urmare a admiterii excepției lipsei calității

procesuale pasive, soluție necriticată de recurent), dar acest aspect nu este

relevant în stabilirea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în

dosarul respectiv atât timp cât toate părțile din prezentul litigiu au fost

părți și în procesul anterior.

Prin urmare, în mod

corect Curtea de Apel a confirmat identitatea de părți între cele două litigii,

ca element al autorității de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ.

cadrul acestui motiv de recurs se subsumează a două cazuri de nelegalitate,

respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește greșita reținere a

bunei credințe a autoarei pârâtei T.S. la cumpărarea imobilului, și art. 304

pct. 7 C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei sub aspectul relei

credințe a cumpărătoarei.

Ambele critici sunt

nefondate.

Astfel cum a reținut

în mod corect, și Curtea de Apel, reaua credință a persoanei sus-menționate nu

mai poate fi repusă în discuție în prezentul dosar, față de autoritatea de

lucru judecat a hotărârii anterioare și care se impune în mod obligatoriu

părților din dosar.

Faptul că, în

litigiul ulterior, sunt prezentate alte dovezi nu afectează autoritatea de

lucru judecat a hotărârii din procesul inițial, în condițiile în care este

îndeplinită condiția identității de părți, obiect și cauză, ceea ce este și

situația din speță.

În consecință, cum,

în mod irevocabil, s-a respins acțiunea autorului reclamantului, de constatare

a nulității contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul în

litigiu, reținându-se buna credință a cumpărătoarei, această chestiune a intrat

în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi supusă dezbaterii în procesul de

față, cu consecința corect reținută de instanțele anterioare în sensul

imposibilității restituii în natură a bunului din prezenta cauză.

Pe de altă parte, nu

se poate reține că decizia Curții de Apel nu cuprinde considerente în ceea ce

privește atitudinea subiectivă a cumpărătoarei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu. Curtea s-a referit la buna

credință a acesteia raportat la cele stabilite în mod irevocabil în litigiul

anterior, acesta fiind motivul pentru care nu a procedat la propria analiză a

bunei/relei credințe a autoarei pârâtei T.S. în dosarul de față.

Neexaminarea

atitudinii subiective a autoarei pârâtei la încheierea actului juridic nu

echivalează cu o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci este

rezultatul reținerii puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în

litigiul având ca obiect desființarea contractului respectiv, acesta fiind

argumentul pentru care Curtea a confirmat soluția primei instanțe în ceea ce

privește forma de reparație cuvenită reclamantului pentru imobilul în discuție.

pronunțarea instanței pe ceea ce nu s-a cerut, critica nu este susceptibilă de

încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

deoarece aceasta ar fi presupus o soluție de admitere a apelului, de schimbare

a sentinței, cu consecința soluționării cererii de chemare în judecată de către

instanța de apel, ceea ce nu este ipoteza din speță, prin decizia atacată fiind

respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Pe de altă parte,

critica poate fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă

nu poate fi primită întrucât, prin respingerea cererii de restituire în natură

a terenului în suprafață de 90,43 m.p., instanța nu a procedat la atribuirea

acestui teren pârâtei, ca să se pună problema existenței unei cereri în acest

sens, din partea părții menționate, ci a înlăturat forma de reparație

solicitată de reclamant pentru bunul respectiv, determinat de incidența art. 7

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Prin urmare, nu se

poate considera că instanța a procedat în mod greșit, confirmând soluția

instanței de fond sub aspectul formei de reparație în echivalent pentru teren,

în absența unei cereri de atribuire a terenului, formulată de pârâtă.

a pârâtei de a plăti reclamantului chirie pentru terenul respectiv excede

litigiului de față, astfel încât critica nu va fi examinată de prezenta

instanță.

În ceea ce privește

omisiunea instanței de a ține seama de hotărârile C.E.D.O. pronunțate în

materie, susținerea este, de asemenea, pur generică, recurentul neindicând ce

hotărâri relevante în speță nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând să-l

respingă ca atare în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

Motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost examinat, fiind invocat în

mod formal, niciuna dintre criticile recurentului neputând fi încadrate în

acest caz de nelegalitate.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune a cererii de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nu va mai fi analizată față de reținerea

excepției autorității de lucru judecat în legătură cu aceeași cerere și de

caracterul subsidiar al apărării formulate în acest sens, prin întâmpinare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva deciziei nr. 30/ C

din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 decembrie 2011.