ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8114/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8114/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin

Sentința nr. 982 din 27 mai 2010 a respins acțiunea promovată de reclamanta

M.I.C. (fostă S., fostă S.Z.) în contradictoriu cu pârâții Municipiul Mangalia

prin Primar, Consiliul Local Mangalia și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că reclamanta a învestit instanța, în

principal, cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., având ca obiect imobilul-teren în suprafață de 858 mp, care a aparținut

bunicilor săi F.P. și A.P., în baza actului de vânzare-cumpărare din 19 iulie

1935.

Conform raportului de

expertiză întocmit în cauză, terenul face parte în prezent din domeniul privat

al Municipiului Mangalia, intrând în componența „Parcului public Diana”, iar

din susținerile părților a rezultat că nu există un act formal de preluare a

lui în proprietatea statului, pârâții nefăcând dovada deținerii bunului în baza

unui titlu valabil.

Tribunalul a reținut

că inexistența unui asemenea act și deținerea lui de către Municipiul Mangalia,

care l-a inclus într-un detaliu de sistematizare a localității, creează

prezumția relativă de preluare a terenului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, lege a cărei aplicabilitate se extinde, potrivit art. 2 alin. (1), în

special lit. h) și i), la toate imobilele preluate de stat.

În aceste condiții,

în cauză s-a pus problema modalității de soluționare a concursului dintre legea

specială, Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării - C. civ.

Din această

perspectivă, instanța de fond a reținut că, întrucât legiuitorul a adoptat o

lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în

litigiu face obiectul acestei legi, reclamanta trebuia să urmeze procedura

prevăzută de aceasta, în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice

pretențiile formulate prin acțiunea introductivă.

A invocat astfel în

susținere art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 15 alin. (2) din

Constituție, arătând că rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în

sensul că acțiunea ei se întinde exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte

și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute, astfel încât

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în

cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina

accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme

procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

În contextul arătat,

tribunalul a constatat că rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când

a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor la

care se referă, nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile

noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative

(obligatorii) prealabile sesizării instanțelor judecătorești, în concepția

legii noi, accesul la justiție, printr-un proces echitabil, nefiind, ca atare,

eliminat.

A admite contrariul

ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o

procedură obligatorie, dar și termene anume, succesiv prelungite, a căror

nerespectare atrage decăderea din a mai solicita măsuri reparatorii, această

sancțiune fiind menită să asigure securitatea raporturilor juridice civile,

prin definitivarea la un moment dat a procedurilor și prin eliminarea

incertitudinii cu privire la situația unor bunuri imobile, de natură a afecta

valoarea economică a acestora și interesele eventualilor dobânditori de bună

credință, incertitudine care ar fi generată de posibilitatea ca oricând să se

introducă o acțiune în revendicare.

Instanța de fond a

reținut că acest scop al legii și caracterul ei de excepție rezultă în ansamblu

și din alte prevederi, cum ar fi cele cuprinse la art. 45(5) din Lege, care

instituie un termen de prescripție de numai un an, inclusiv pentru introducerea

acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității absolute a unor acte

juridice, deși în dreptul comun se admite că astfel de acțiuni sunt

imprescriptibile.

Pornind de la

semnificația dreptului de acces liber la justiție, consacrat prin art. 21 din

Constituție și dedus de C.E.D.O., pe cale de interpretare, ca o consecință

logică și necesară, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi despre o

încălcare a acestuia și, deci, de nesocotirea art. 6 alin. (1) din Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

prin simplul fapt că Legea nr. 10/2001 a instituit o cale specială de

restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu.

De altfel, tribunalul

a constatat că problema concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001

și legea generală - art. 480 C. civ. a fost rezolvată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în favoarea legii speciale, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie

2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în ale cărei

considerente finale se arată că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu

exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru

imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în condițiile în

care se justifică existența unui „bun”, în sensul Convenției, recunoscut

anterior și supus prevederilor art. 1 din Protocolul I la Convenție.

Noțiunea de „bun” nu

se circumscrie însă obiectului material al raportului litigios, ci sferei

drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului,

recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate sau alte

asemenea recunoașteri.

În opinia instanței

supreme este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între

legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în

acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției.

S-a constatat că

Decizia Înaltei Curți nr. 33/2008 tranșează situațiile în care, după intrarea

în vigoare a legii noi, acțiunea în revendicare fondată pe prevederile art. 480

C. civ. mai poate reprezenta un demers în fața instanțelor naționale pentru

imobilele ce fac obiectul de reglementare al acestei legi.

Tribunalul a reținut

că în Cauza Păduraru contra România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că simpla pretenție vizând restituirea unui bun-imobil preluat de stat

în mod abuziv nu echivalează cu existența unui bun actual sau a unei speranțe

legitime.

În considerarea

argumentelor expuse, tribunalul a constatat că acțiunea, astfel cum a fost

precizată pe parcursul judecății, este nefondată sub aspectul tuturor capetelor

de cerere.

Întrucât nu a invocat

și nici probat că ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamanta nu avea un drept de opțiune între legea specială și acțiunea în

revendicare formulată conform dispozițiilor art. 480 C. civ.

Pentru a se verifica

dacă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 are caracter efectiv, este

necesar ca persoana îndreptățită să declanșeze această procedură. În caz

contrar, astfel cum stabilește art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent, sancțiunea fiind evident aceeași și în cazul în care

notificarea nu a fost formulată niciodată.

Nu se poate susține

că reclamanta nu ar fi avut nicio posibilitate de a se adresa unei instanțe și

nici faptul că dreptul ei de acces la o instanță ar fi afectat în substanța sa

întrucât, așa cum s-a arătat, putea urma procedurile judiciare, după

parcurgerea procedurii administrative sau putea chema în judecată direct

statul, pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001. Ori, ea nu

a probat că procedura prevăzută de această lege ar fi fost ineficientă în ceea

ce o privește, câtă vreme nu a apelat la respectiva procedură.

Întrucât nu a uzat de

prevederile Legii nr. 10/2001 și, astfel, nu a obținut recunoașterea legală a

unei speranțe legitime și nici nu a avut o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă care să stabilească existența bunului în patrimoniul său, în

sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

tribunalul a constatat că nu se poate aprecia că reclamanta are o „speranță

legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său asupra imobilului în

litigiu.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 287/C din 17

noiembrie 2010, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat, referitor la încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil

din perspectiva unor principii esențiale de desfășurare a procesului civil, că

această critică trebuie analizată prin raportare la modalitatea practică în

care apelanta consideră că instanța a ignorat rigorile unui proces corect:

aplicarea Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți, problemă care implică

lămurirea anumitor aspecte ale instituției recursului în interesul legii.

Pornind de la

prevederile art. 329 C. proc. civ., curtea a reținut că scopul reglementării

recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea

unitară a legii pe întreg cuprinsul țării, pentru a cărui realizare, instanța

supremă se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit

soluționate de instanțele judecătorești, dezlegarea dată acestor probleme de

drept fiind obligatorie pentru instanțe.

Decizia de

interpretare pronunțată în asemenea cazuri contribuie la asigurarea supremației

Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora

pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze principiul

fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție.

Obligativitatea

respectării acestor decizii a fost văzută de Curtea Constituțională (Decizia

nr. 93/2000 și Decizia nr. 528/1997) ca fiind pe deplin concordantă cu

principiul supunerii judecătorului față de lege - art. 124 alin. (3) din

Constituție -, care nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite

și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale.

În aceste

împrejurări, Decizia nr. XXXIII/2008, fiind dată în stabilirea admisibilității

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, se impune tuturor instanțelor, asemenea

actului interpretat, cu aceeași forță juridică.

Revenind la cererea

cu care curtea a fost învestită, a observat că prin intermediul apelului,

reclamanta s-a plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului din perspectiva garanției de proces echitabil, referitor la aplicarea

directă a Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți fără ca, anterior, instanța

să fi pus în discuția părților acest aspect.

Pornind de la art. 6

parag. 1 din Convenție, care consacră diverse garanții destinate să asigure,

atât în materie civilă cât și în materie penală, administrarea corectă a

justiției, dreptul tuturor justițiabililor la un proces echitabil, curtea a

constatat că dintre exigențele stabilite de acesta, reclamanta a invocat lipsa

echității în soluționarea acestor proceduri, dar și încălcarea principiilor

oralității și contradictorialității procesului civil, principiul „egalității

armelor” și dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil.

Referitor la

examinarea cauzei în mod „echitabil”, curtea de apel a observat că termenul nu

este definit de Convenție, însă, după cum a stabilit instanța europeană în

diferite decizii de speță (Drozd și Janonsek contra Franței și Spaniei, cauza

Neumeister contra Austriei, cauza Feldbrugge contra Olandei, cauza Dombo Beheer

B.V. contra Olandei, cauza Ruiz Torija contra Spaniei, cauza Rafinăriile

Grecești contra Greciei, cauza Barbera Messeque contra Spaniei, cauza Borges

contra Belgiei ș.a.), cerința privește obligația judecătorului de a asigura

respectarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul

la apărare, egalitatea, cu toate consecințele ce decurg din ele.

Astfel, pentru a fi

echitabil, procesul trebuie să se desfășoare după o procedură contradictorie,

cu respectarea dreptului la apărare și a egalității armelor - un element

fundamental al acestor garanții - care înseamnă exigența ca fiecare dintre

părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru

a-și susține poziția asupra problemelor de drept și de fapt și ca niciuna

dintre părți să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Or, din perspectiva

acestor considerente referitoare la rolul recursului în interesul legii și

forța juridică a deciziei pronunțate în temeiul art. 329 C. proc. civ., pe de o

parte și respectiv înțelesul noțiunii de proces echitabil și a principiului

egalității armelor, pe de cealaltă parte, curtea de apel a constatat că este

neîntemeiată critica reclamantei.

Astfel, nu numai că

instanța nu trebuia - pentru valabilitatea soluției sale - să pună, expresiss

verbis, în discuția părților incidența Deciziei nr. XXXIII/2008 (neajuns care

ar fi încălcat și oralitatea, publicitatea și dreptul la apărare al

reclamantei) dar, în considerarea rolului recursului în interesul legii și a

forței juridice a deciziei astfel pronunțate, aplicarea legii pe care

reclamanta își întemeia acțiunea nu se putea face altfel decât în maniera

stabilită de instanța supremă pentru aplicarea unitară a prevederilor

analizate.

În privința

nelegalității soluției primei instanțe reieșind din valorificarea „parțială și

neadaptată a tezelor din Decizia nr. XXXIII/2008”, apelanta a arătat că are un

„bun” în temeiul art. 1 Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, iar pârâții nu au un titlu valabil de dobândire a imobilului; că Legea

nr. 10/2001 nu era incidentă pentru situația restituirii bunului preluat de la

autorii săi; că simpla constatare a nelegalității bunului era suficientă

recunoașterii dreptului său de proprietate; că Legea nr. 10/2001 conține

dispoziții neconstituționale, astfel încât nu trebuia urmată.

Referitor la aplicarea

de către tribunal a Deciziei nr. XXXIII/2008, curtea a observat că, departe de

a fi „parțială și neadaptată”, transpunerea hotărârii în cauză este una pe

deplin corectă și riguroasă, criticile apelantei izvorând dintr-o confuzie

asupra dezlegărilor date de instanța supremă și o punere în practică subiectivă

și trunchiată a dispozițiilor, astfel cum au fost explicate de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Raportul dintre legea

specială internă și Convenția europeană se soluționează în favoarea Convenției

europene, care are prioritate în aplicare.

Potrivit Deciziei în

interesul legii nr. 33/2008, o asemenea prioritate poate fi dată și în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu

se aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Totodată, urmare a

abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cel care nu a

uzat de dispozițiile legii speciale nu mai poate invoca un bun în sensul art. 1

parag. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană și nici măcar o

speranță legitimă de a-și vedea realizat dreptul.

Dreptul la

restituirea bunului nu ar constitui decât o simplă speranță, o „creanță

condițională”, care nu se bucură de protecția art. 1 parag. 1 al Convenției,

întrucât, prin nerecurgerea la dispozițiile legii speciale în privința

formulării cererii de restituire, cel îndreptățit pierde, cu titlu de

sancțiune, dreptul de a revendica bunul în justiție și totodată, în raport de

dispozițiile art. 42 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, chiar dreptul de

proprietate asupra bunului, care trece la stat, urmând ca acesta să dispună de

bun ca un adevărat proprietar.

Rezultă, așadar, că

prioritatea Convenției europene în raport cu acțiunea în revendicare de drept

comun poate fi pusă în discuție numai atunci când acțiunea în revendicare este

admisibilă.

O acțiune în

revendicare poate fi admisă doar dacă situația concretă a reclamantului sau a

bunului care se vrea restituit făcea ca solicitarea de măsuri reparatorii să nu

se poată face în temeiul Legii nr. 10/2001.

Problema expusă

impune clarificarea domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001 ceea ce înseamnă

a discuta care sunt categoriile de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii

și persoanele îndreptățite.

În aceste condiții,

în afara reglementării legii, nu ar putea rămâne decât cazurile expres

exceptate, exemplul cel mai elocvent fiind acela al art. 8 care exclude de la

aplicarea legii, fie bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparație

(Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000), fie bunuri imobile cărora legea le

rezervă posibilitatea unei reglementări distincte în viitor.

De asemenea, curtea a

constatat, împotriva celor afirmate de apelantă, că nu are o hotărâre

judecătorească care să constate ilegalitatea confiscării bunului (asemeni

situației din cauza Hollitzer împotriva României, citată în calea de atac).

S-a constatat că

invocarea respectivei practici de către reclamantă este greșită din două

perspective: apelanta nu se află într-o situație asemănătoare reclamanților din

cauzele deduse judecății Curții Europene a Drepturilor Omului și, chiar

instanța de contencios european, a nuanțat practica sa constantă prin

pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu contra României.

Din punct de vedere

al primei împrejurări, curtea de apel a constatat că se observă lesne (și nici

reclamanta nu a susținut contrariul) că, până la formularea cererii dedusă

judecății, nu s-a inițiat niciun demers judiciar sau administrativ pentru

restituirea bunului considerat ca fiind preluat de stat fără titlu.

Astfel, reclamanta nu

se găsește în posesia unei hotărâri irevocabile a instanței, care să constate o

naționalizare ilegală.

De aceea, apelanta nu

are un „bun” în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului pe care le-a invocat trunchiat, dându-le o

interpretare eronată sub aspectul conținutului noțiunii de „bun” reglementată

de această dispoziție legală raportat la situația sa concretă.

Din analiza cauzei de

față, curtea de apel a constatat că nu se poate ajunge la concluzia că lipsa

restituirii este cauzată de practicile adoptate de către autorități la

aplicarea noii legislații de restituire a bunurilor preluate abuziv de stat

într-un regim anterior, ci datorită exclusiv atitudinii culpabile a reclamantei

care nu a înțeles să se folosească de aceste prevederi legale speciale și

derogatorii de la dreptul comun.

În cauza de față,

reclamanta nu a acționat în virtutea acestor noi prevederi legale (Legea nr.

10/2001), ci și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile generale în virtutea

cărora nu se mai poate considera că aceasta mai are un bun, astfel că, în lipsa

dreptului de proprietate, întregul eșafodaj juridic creat de apelantă în

cererea sa cade, neexistând o situație juridică care să reclame protecție.

În fine, în cauza

Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

nuanțat practica sa referitoare la efectele constatării caracterului ilegal al

naționalizării asupra existenței unui „bun”.

De aceea, curtea de

apel a apreciat că făcând această aplicare a prevederilor Deciziei nr.

XXXIII/2008 a Înaltei Curți, tribunalul a respins judicios acțiunea în

revendicare a reclamantei, observând că aceasta nu are un drept de proprietate

care să fie opus pârâților.

Astfel, acțiunea în

revendicare este acea acțiune în justiție formulată de reclamantul-proprietar,

care a pierdut posesia bunului, împotriva pârâtului-neproprietar, dar care

posedă bunul, prin care se urmărește restituirea către reclamant a bunului pe

care pârâtul îl deține.

Apelanta, cu toate că

și-a întemeiat acțiunea introductivă pe dispozițiile art. 480 C. civ., pretinde

că dreptul său de proprietate există în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001,

aplicat referitor la titlul statului; mai mult, deși își întemeiază cererea pe

dreptul comun, solicită acordarea unor despăgubiri stabilite doar prin legea

specială.

Din faptul că Legea

nr. 10/2001 stabilește caracterul constitutiv și nu recognitiv al actelor de

autoritate prin care s-au stabilit măsuri reparatorii (după parcurgerea

procedurii de restituire administrative și/sau judiciare), raportat la acțiunea

în revendicare, curtea a constatat că este evident că nu poate fi concepută o

acțiune în revendicare întemeiată (fie și tangențial, doar din punct de vedere

probator) pe Legea nr. 10/2001.

Reclamanta nu a urmat

calea procedurii administrative deschisă de Legea nr. 10/2001, deși nimic nu o

împiedica să o facă, cu atât mai mult că - astfel, cum pretinde în acțiune -,

terenul era liber, iar o dispoziție a primarului era mult mai ușor de obținut;

deși a pierdut termenul de decădere prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001,

reclamanta a formulat cererea în revendicare după mai mult de 6 ani de la

finalizarea termenului de depunere a notificărilor.

De aceea, și pentru

aceste motive, prin raportare la lipsa notificării reclamantei formulată în

baza Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că este corectă statuarea

primei instanțe potrivit căreia reclamanta nu are un drept de proprietate pe

care să îl invoce, neputându-se astfel considera că instanța era învestită cu

analiza unui conflict între titluri (analiză pe care ar fi refuzat-o).

În fine, soluția de

respingere a acțiunii în revendicare - în contextul existenței Legii nr.

10/2001 și a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar

și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la

o instanță - este legală și în concordanță cu rigorile respectării drepturilor

omului, astfel cum acestea sunt stabilite de actele internaționale la care

România este parte.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești; doar în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

Se poate constata că

prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative

de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri; unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită

decizie, respectiv dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei

notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.

Curtea a reținut că o

asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție -

cum susține apelanta - care consacră accesul liber la justiție, întrucât

vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează

substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1)

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Pentru aceste motive,

reținând că niciuna dintre criticile apelantei nu este întemeiată, curtea a

constatat că, în mod corect, prima instanță a respins cererea în revendicare ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia și,

în principal, casarea hotărârilor pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de apel, iar în subsidiar, în rejudecarea fondului, modificarea în

tot a hotărârilor atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și

precizată.

A arătat că ambele

instanțe au soluționat cauza prin aplicarea principiilor din Decizia nr.

XXXIII/2008 a Înaltei Curți, precum și pe cale de excepții, fără a pune în

discuția părților toate aspectele de fapt și de drept în baza cărora s-a

judecat litigiul.

A considerat că

procedând astfel, ambele instanțe au încălcat principiile oralității și

contradictorialității procesului civil, principiul „egalității armelor”,

dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil și a invocat în

susținere art. 127 raportat la art. 129 alin. (1), art. 147 C. proc. civ., art.

21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

A apreciat că prin

încălcarea principiilor enunțate, hotărârile, ca act procedural sunt lovite de

nulitate absolută, astfel încât recurenta s-a considerat îndreptățită a solicita

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, fiind incidente

dispozițiile art. 312 alin. (1) și alin. (6

1

) C. proc. civ., iar

încălcările produse constituie o rezolvare a procesului fără a intra în

cercetarea fondului, motivat și de faptul că instanțele au avut în vedere

existența titlului statului și prezumția de aplicabilitate în speță a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată, cu excluderea tratatelor și

convențiilor internaționale la care România este parte.

A arătat că soluția

dată prin valorificarea evidentă, parțială și neadaptată a tezelor din Decizia

Înaltei Curți nr. XXXIII/2008, face ca hotărârile atacate să fie lipsite de

temei legal, întrucât dezlegările date prin respectiva decizie nu absolutizează

nici preemțiunea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială, în baza

principiului specialia generalibus derogant și nici nu exclud de la

admisibilitate acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

A citat paragrafe din

decizia dată în interesul legii, pentru a arăta că aceasta nu trebuie

interpretată în mod abuziv, astfel încât să justifice privarea de libertate, ba

mai grav, exproprierea fără nicio despăgubire, cu consecința încălcării parag.

1 din primul Protocol adițional la convenție, a normelor constituționale care

garantează dreptul de proprietate, precum și deciziilor Curții Constituționale.

A arătat astfel că

intimații-pârâți, ca și uzurpatori, nu-i pot opune un drept de proprietate

dobândit cu bună credință, căruia i s-ar aduce atingere, cum nu se poate aduce

atingere nici securității raporturilor juridice, prezentând în continuare o

serie de argumente în acest sens, raportate inclusiv la prevederile Legii nr.

112/1995.

Din interpretarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, recurenta a concluzionat că pentru a face

obiectul procedurii reglementate de actul normativ nu este suficientă numai

îndeplinirea condiției perioadei de referință a acestei legi, ci și

îndeplinirea condiției existenței actului de dispoziție al puterii locale sau

administrației de stat emis în perioada de referință a legii, iar în lipsa

oricărui act de preluare, chiar făcând abstracție de normele C.E.D.O., nu este

obligatorie și nu exclude exercitarea acțiunii în revendicare cu consecința

pierderii dreptului de proprietate în favoarea statului, cum greșit au reținut

ambele instanțe.

A invocat în

susținere și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E., precum și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Păduraru împotriva României,

hotărârea din 1 decembrie 2005.

A apreciat că Legea nr. 10/2001 contravine

Tratatului constitutiv și dreptului comunitar, caz în care România încalcă și

dispozițiile art. 291 alin. (1) din

Tratat

ul de instituire

a

Comunității Europene

.

A precizat că nu a

fost făcută dovada irefutabilă că terenul în litigiu este afectat de vreun plan

de sistematizare sau că formează proprietatea publică a Municipiului Mangalia,

dar în situația în care se va aprecia în acest sens, nu există nici în

respectiva situație vreun temei legal pentru respingerea acțiunii în

revendicare ci, cel mult, schimbarea dreptului de proprietate în despăgubiri

bănești.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Conform legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod,

singurele care pot fi valorificate prin intermediul acestei căi extraordinare

de atac.

Prin urmare,

motivarea recursului se realizează prin indicarea punctuală a cazului de casare

incident și precizarea greșelii de judecată subsumată acestuia, care va fi

dezvoltată în cadrul criticilor formulate.

Or, în speță,

recurenta, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în

motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate.

Astfel, recurenta nu

a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției din apel, preluând în totalitate

criticile din apelul declarat împotriva sentinței tribunalului.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a

criticat însă această hotărâre.

În consecință, fără

să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea

deciziei din apel, ci dimpotrivă sunt preluate în întregime motivele din apel,

care au fost soluționate prin decizia atacată.

Văzând dispozițiile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum și pe cele ale art.

306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta M.I.C. (fostă S., fostă S.Z.) împotriva Deciziei nr.

287/C din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.