ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8114/2011

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Constanța, secția civilă, prin Sentința nr. 982 din 27 mai 2010 a respins acțiunea promovată de reclamanta M.I.C. (fostă S., fostă S.Z.) în contradictoriu cu pârâții Municipiul Mangalia prin Primar, Consiliul Local Mangalia și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamanta a învestit instanța, în principal, cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., având ca obiect imobilul-teren în suprafață de 858 mp, care a aparținut bunicilor săi F.P.

și A.P., în baza actului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1935. Conform raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul face parte în prezent din domeniul privat al Municipiului Mangalia, intrând în componența „Parcului public Diana”, iar din susținerile părților a rezultat că nu există un act formal de preluare a lui în proprietatea statului, pârâții nefăcând dovada deținerii bunului în baza unui titlu valabil. Tribunalul a reținut că inexistența unui asemenea act și deținerea lui de către Municipiul Mangalia, care l-a inclus într-un detaliu de sistematizare a localității, creează prezumția relativă de preluare a terenului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, lege a cărei aplicabilitate se extinde, potrivit art. 2 alin. (1), în special lit. h) și i), la toate imobilele preluate de stat.

În aceste condiții, în cauză s-a pus problema modalității de soluționare a concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării - C. civ. Din această perspectivă, instanța de fond a reținut că, întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice pretențiile formulate prin acțiunea introductivă.

A invocat astfel în susținere art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 15 alin. (2) din Constituție, arătând că rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea ei se întinde exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute, astfel încât Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

În contextul arătat, tribunalul a constatat că rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii) prealabile sesizării instanțelor judecătorești, în concepția legii noi, accesul la justiție, printr-un proces echitabil, nefiind, ca atare, eliminat.

A admite contrariul ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedură obligatorie, dar și termene anume, succesiv prelungite, a căror nerespectare atrage decăderea din a mai solicita măsuri reparatorii, această sancțiune fiind menită să asigure securitatea raporturilor juridice civile, prin definitivarea la un moment dat a procedurilor și prin eliminarea incertitudinii cu privire la situația unor bunuri imobile, de natură a afecta valoarea economică a acestora și interesele eventualilor dobânditori de bună credință, incertitudine care ar fi generată de posibilitatea ca oricând să se introducă o acțiune în revendicare.

Instanța de fond a reținut că acest scop al legii și caracterul ei de excepție rezultă în ansamblu și din alte prevederi, cum ar fi cele cuprinse la art. 45(5) din Lege, care instituie un termen de prescripție de numai un an, inclusiv pentru introducerea acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității absolute a unor acte juridice, deși în dreptul comun se admite că astfel de acțiuni sunt imprescriptibile. Pornind de la semnificația dreptului de acces liber la justiție, consacrat prin art. 21 din Constituție și dedus de C.E.D.O., pe cale de interpretare, ca o consecință logică și necesară, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi despre o încălcare a acestuia și, deci, de nesocotirea art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin simplul fapt că Legea nr. 10/2001 a instituit o cale specială de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu.

De altfel, tribunalul a constatat că problema concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 și legea generală - art. 480 C. civ. a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție în favoarea legii speciale, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în ale cărei considerente finale se arată că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în condițiile în care se justifică existența unui „bun”, în sensul Convenției, recunoscut anterior și supus prevederilor art. 1 din Protocolul I la Convenție.

Noțiunea de „bun” nu se circumscrie însă obiectului material al raportului litigios, ci sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate sau alte asemenea recunoașteri. În opinia instanței supreme este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției.

S-a constatat că Decizia Înaltei Curți nr. 33/2008 tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a legii noi, acțiunea în revendicare fondată pe prevederile art. 480 C. civ. mai poate reprezenta un demers în fața instanțelor naționale pentru imobilele ce fac obiectul de reglementare al acestei legi. Tribunalul a reținut că în Cauza Păduraru contra România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenție vizând restituirea unui bun-imobil preluat de stat în mod abuziv nu echivalează cu existența unui bun actual sau a unei speranțe legitime. În considerarea argumentelor expuse, tribunalul a constatat că acțiunea, astfel cum a fost precizată pe parcursul judecății, este nefondată sub aspectul tuturor capetelor de cerere.

Întrucât nu a invocat și nici probat că ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta nu avea un drept de opțiune între legea specială și acțiunea în revendicare formulată conform dispozițiilor art. 480 C. civ. Pentru a se verifica dacă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 are caracter efectiv, este necesar ca persoana îndreptățită să declanșeze această procedură. În caz contrar, astfel cum stabilește art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, sancțiunea fiind evident aceeași și în cazul în care notificarea nu a fost formulată niciodată.

Nu se poate susține că reclamanta nu ar fi avut nicio posibilitate de a se adresa unei instanțe și nici faptul că dreptul ei de acces la o instanță ar fi afectat în substanța sa întrucât, așa cum s-a arătat, putea urma procedurile judiciare, după parcurgerea procedurii administrative sau putea chema în judecată direct statul, pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001. Ori, ea nu a probat că procedura prevăzută de această lege ar fi fost ineficientă în ceea ce o privește, câtă vreme nu a apelat la respectiva procedură.

Întrucât nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 și, astfel, nu a obținut recunoașterea legală a unei speranțe legitime și nici nu a avut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să stabilească existența bunului în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că nu se poate aprecia că reclamanta are o „speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său asupra imobilului în litigiu. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 287/C din 17 noiembrie 2010, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat, referitor la încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil din perspectiva unor principii esențiale de desfășurare a procesului civil, că această critică trebuie analizată prin raportare la modalitatea practică în care apelanta consideră că instanța a ignorat rigorile unui proces corect: aplicarea Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți, problemă care implică lămurirea anumitor aspecte ale instituției recursului în interesul legii. Pornind de la prevederile art. 329 C. proc. civ., curtea a reținut că scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării, pentru a cărui realizare, instanța supremă se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești, dezlegarea dată acestor probleme de drept fiind obligatorie pentru instanțe.

Decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze principiul fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție. Obligativitatea respectării acestor decizii a fost văzută de Curtea Constituțională (Decizia nr. 93/2000 și Decizia nr. 528/1997) ca fiind pe deplin concordantă cu principiul supunerii judecătorului față de lege - art. 124 alin. (3) din Constituție -, care nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale.

În aceste împrejurări, Decizia nr. XXXIII/2008, fiind dată în stabilirea admisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, se impune tuturor instanțelor, asemenea actului interpretat, cu aceeași forță juridică. Revenind la cererea cu care curtea a fost învestită, a observat că prin intermediul apelului, reclamanta s-a plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva garanției de proces echitabil, referitor la aplicarea directă a Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți fără ca, anterior, instanța să fi pus în discuția părților acest aspect.

Pornind de la art. 6 parag. 1 din Convenție, care consacră diverse garanții destinate să asigure, atât în materie civilă cât și în materie penală, administrarea corectă a justiției, dreptul tuturor justițiabililor la un proces echitabil, curtea a constatat că dintre exigențele stabilite de acesta, reclamanta a invocat lipsa echității în soluționarea acestor proceduri, dar și încălcarea principiilor oralității și contradictorialității procesului civil, principiul „egalității armelor” și dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil. Referitor la examinarea cauzei în mod „echitabil”, curtea de apel a observat că termenul nu este definit de Convenție, însă, după cum a stabilit instanța europeană în diferite decizii de speță (Drozd și Janonsek contra Franței și Spaniei, cauza Neumeister contra Austriei, cauza Feldbrugge contra Olandei, cauza Dombo Beheer B.V.

contra Olandei, cauza Ruiz Torija contra Spaniei, cauza Rafinăriile Grecești contra Greciei, cauza Barbera Messeque contra Spaniei, cauza Borges contra Belgiei ș.a.), cerința privește obligația judecătorului de a asigura respectarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, cu toate consecințele ce decurg din ele. Astfel, pentru a fi echitabil, procesul trebuie să se desfășoare după o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului la apărare și a egalității armelor - un element fundamental al acestor garanții - care înseamnă exigența ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția asupra problemelor de drept și de fapt și ca niciuna dintre părți să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Or, din perspectiva acestor considerente referitoare la rolul recursului în interesul legii și forța juridică a deciziei pronunțate în temeiul art. 329 C. proc. civ., pe de o parte și respectiv înțelesul noțiunii de proces echitabil și a principiului egalității armelor, pe de cealaltă parte, curtea de apel a constatat că este neîntemeiată critica reclamantei. Astfel, nu numai că instanța nu trebuia - pentru valabilitatea soluției sale - să pună, expresiss verbis, în discuția părților incidența Deciziei nr. XXXIII/2008 (neajuns care ar fi încălcat și oralitatea, publicitatea și dreptul la apărare al reclamantei) dar, în considerarea rolului recursului în interesul legii și a forței juridice a deciziei astfel pronunțate, aplicarea legii pe care reclamanta își întemeia acțiunea nu se putea face altfel decât în maniera stabilită de instanța supremă pentru aplicarea unitară a prevederilor analizate.

În privința nelegalității soluției primei instanțe reieșind din valorificarea „parțială și neadaptată a tezelor din Decizia nr. XXXIII/2008”, apelanta a arătat că are un „bun” în temeiul art. 1 Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar pârâții nu au un titlu valabil de dobândire a imobilului; că Legea nr. 10/2001 nu era incidentă pentru situația restituirii bunului preluat de la autorii săi; că simpla constatare a nelegalității bunului era suficientă recunoașterii dreptului său de proprietate; că Legea nr. 10/2001 conține dispoziții neconstituționale, astfel încât nu trebuia urmată.

Referitor la aplicarea de către tribunal a Deciziei nr. XXXIII/2008, curtea a observat că, departe de a fi „parțială și neadaptată”, transpunerea hotărârii în cauză este una pe deplin corectă și riguroasă, criticile apelantei izvorând dintr-o confuzie asupra dezlegărilor date de instanța supremă și o punere în practică subiectivă și trunchiată a dispozițiilor, astfel cum au fost explicate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Raportul dintre legea specială internă și Convenția europeană se soluționează în favoarea Convenției europene, care are prioritate în aplicare. Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, o asemenea prioritate poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu se aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Totodată, urmare a abrogării dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cel care nu a uzat de dispozițiile legii speciale nu mai poate invoca un bun în sensul art. 1 parag. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană și nici măcar o speranță legitimă de a-și vedea realizat dreptul. Dreptul la restituirea bunului nu ar constitui decât o simplă speranță, o „creanță condițională”, care nu se bucură de protecția art. 1 parag. 1 al Convenției, întrucât, prin nerecurgerea la dispozițiile legii speciale în privința formulării cererii de restituire, cel îndreptățit pierde, cu titlu de sancțiune, dreptul de a revendica bunul în justiție și totodată, în raport de dispozițiile art. 42 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, chiar dreptul de proprietate asupra bunului, care trece la stat, urmând ca acesta să dispună de bun ca un adevărat proprietar.

Rezultă, așadar, că prioritatea Convenției europene în raport cu acțiunea în revendicare de drept comun poate fi pusă în discuție numai atunci când acțiunea în revendicare este admisibilă. O acțiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situația concretă a reclamantului sau a bunului care se vrea restituit făcea ca solicitarea de măsuri reparatorii să nu se poată face în temeiul Legii nr. 10/2001. Problema expusă impune clarificarea domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001 ceea ce înseamnă a discuta care sunt categoriile de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii și persoanele îndreptățite.

În aceste condiții, în afara reglementării legii, nu ar putea rămâne decât cazurile expres exceptate, exemplul cel mai elocvent fiind acela al art. 8 care exclude de la aplicarea legii, fie bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparație (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000), fie bunuri imobile cărora legea le rezervă posibilitatea unei reglementări distincte în viitor. De asemenea, curtea a constatat, împotriva celor afirmate de apelantă, că nu are o hotărâre judecătorească care să constate ilegalitatea confiscării bunului (asemeni situației din cauza Hollitzer împotriva României, citată în calea de atac).

S-a constatat că invocarea respectivei practici de către reclamantă este greșită din două perspective: apelanta nu se află într-o situație asemănătoare reclamanților din cauzele deduse judecății Curții Europene a Drepturilor Omului și, chiar instanța de contencios european, a nuanțat practica sa constantă prin pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu contra României. Din punct de vedere al primei împrejurări, curtea de apel a constatat că se observă lesne (și nici reclamanta nu a susținut contrariul) că, până la formularea cererii dedusă judecății, nu s-a inițiat niciun demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului considerat ca fiind preluat de stat fără titlu. Astfel, reclamanta nu se găsește în posesia unei hotărâri irevocabile a instanței, care să constate o naționalizare ilegală.

De aceea, apelanta nu are un „bun” în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe care le-a invocat trunchiat, dându-le o interpretare eronată sub aspectul conținutului noțiunii de „bun” reglementată de această dispoziție legală raportat la situația sa concretă. Din analiza cauzei de față, curtea de apel a constatat că nu se poate ajunge la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de practicile adoptate de către autorități la aplicarea noii legislații de restituire a bunurilor preluate abuziv de stat într-un regim anterior, ci datorită exclusiv atitudinii culpabile a reclamantei care nu a înțeles să se folosească de aceste prevederi legale speciale și derogatorii de la dreptul comun.

În cauza de față, reclamanta nu a acționat în virtutea acestor noi prevederi legale (Legea nr. 10/2001), ci și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile generale în virtutea cărora nu se mai poate considera că aceasta mai are un bun, astfel că, în lipsa dreptului de proprietate, întregul eșafodaj juridic creat de apelantă în cererea sa cade, neexistând o situație juridică care să reclame protecție. În fine, în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a nuanțat practica sa referitoare la efectele constatării caracterului ilegal al naționalizării asupra existenței unui „bun”. De aceea, curtea de apel a apreciat că făcând această aplicare a prevederilor Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți, tribunalul a respins judicios acțiunea în revendicare a reclamantei, observând că aceasta nu are un drept de proprietate care să fie opus pârâților.

Astfel, acțiunea în revendicare este acea acțiune în justiție formulată de reclamantul-proprietar, care a pierdut posesia bunului, împotriva pârâtului-neproprietar, dar care posedă bunul, prin care se urmărește restituirea către reclamant a bunului pe care pârâtul îl deține. Apelanta, cu toate că și-a întemeiat acțiunea introductivă pe dispozițiile art. 480 C. civ., pretinde că dreptul său de proprietate există în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aplicat referitor la titlul statului; mai mult, deși își întemeiază cererea pe dreptul comun, solicită acordarea unor despăgubiri stabilite doar prin legea specială.

Din faptul că Legea nr. 10/2001 stabilește caracterul constitutiv și nu recognitiv al actelor de autoritate prin care s-au stabilit măsuri reparatorii (după parcurgerea procedurii de restituire administrative și/sau judiciare), raportat la acțiunea în revendicare, curtea a constatat că este evident că nu poate fi concepută o acțiune în revendicare întemeiată (fie și tangențial, doar din punct de vedere probator) pe Legea nr. 10/2001. Reclamanta nu a urmat calea procedurii administrative deschisă de Legea nr. 10/2001, deși nimic nu o împiedica să o facă, cu atât mai mult că - astfel, cum pretinde în acțiune -, terenul era liber, iar o dispoziție a primarului era mult mai ușor de obținut; deși a pierdut termenul de decădere prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat cererea în revendicare după mai mult de 6 ani de la finalizarea termenului de depunere a notificărilor.

De aceea, și pentru aceste motive, prin raportare la lipsa notificării reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că este corectă statuarea primei instanțe potrivit căreia reclamanta nu are un drept de proprietate pe care să îl invoce, neputându-se astfel considera că instanța era învestită cu analiza unui conflict între titluri (analiză pe care ar fi refuzat-o). În fine, soluția de respingere a acțiunii în revendicare - în contextul existenței Legii nr. 10/2001 și a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la o instanță - este legală și în concordanță cu rigorile respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt stabilite de actele internaționale la care România este parte.

Accesul la justiție presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești; doar în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri; unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.

Curtea a reținut că o asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție - cum susține apelanta - care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. Pentru aceste motive, reținând că niciuna dintre criticile apelantei nu este întemeiată, curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a respins cererea în revendicare ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia și, în principal, casarea hotărârilor pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, în rejudecarea fondului, modificarea în tot a hotărârilor atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. A arătat că ambele instanțe au soluționat cauza prin aplicarea principiilor din Decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți, precum și pe cale de excepții, fără a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept în baza cărora s-a judecat litigiul. A considerat că procedând astfel, ambele instanțe au încălcat principiile oralității și contradictorialității procesului civil, principiul „egalității armelor”, dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil și a invocat în susținere art. 127 raportat la art. 129 alin. (1), art. 147 C. proc.

civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A apreciat că prin încălcarea principiilor enunțate, hotărârile, ca act procedural sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât recurenta s-a considerat îndreptățită a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și alin. (6 1 ) C. proc. civ., iar încălcările produse constituie o rezolvare a procesului fără a intra în cercetarea fondului, motivat și de faptul că instanțele au avut în vedere existența titlului statului și prezumția de aplicabilitate în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată, cu excluderea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

A arătat că soluția dată prin valorificarea evidentă, parțială și neadaptată a tezelor din Decizia Înaltei Curți nr. XXXIII/2008, face ca hotărârile atacate să fie lipsite de temei legal, întrucât dezlegările date prin respectiva decizie nu absolutizează nici preemțiunea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială, în baza principiului specialia generalibus derogant și nici nu exclud de la admisibilitate acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. A citat paragrafe din decizia dată în interesul legii, pentru a arăta că aceasta nu trebuie interpretată în mod abuziv, astfel încât să justifice privarea de libertate, ba mai grav, exproprierea fără nicio despăgubire, cu consecința încălcării parag.

1 din primul Protocol adițional la convenție, a normelor constituționale care garantează dreptul de proprietate, precum și deciziilor Curții Constituționale. A arătat astfel că intimații-pârâți, ca și uzurpatori, nu-i pot opune un drept de proprietate dobândit cu bună credință, căruia i s-ar aduce atingere, cum nu se poate aduce atingere nici securității raporturilor juridice, prezentând în continuare o serie de argumente în acest sens, raportate inclusiv la prevederile Legii nr. 112/1995.

Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, recurenta a concluzionat că pentru a face obiectul procedurii reglementate de actul normativ nu este suficientă numai îndeplinirea condiției perioadei de referință a acestei legi, ci și îndeplinirea condiției existenței actului de dispoziție al puterii locale sau administrației de stat emis în perioada de referință a legii, iar în lipsa oricărui act de preluare, chiar făcând abstracție de normele C.E.D.O., nu este obligatorie și nu exclude exercitarea acțiunii în revendicare cu consecința pierderii dreptului de proprietate în favoarea statului, cum greșit au reținut ambele instanțe.

A invocat în susținere și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005. A apreciat că Legea nr. 10/2001 contravine Tratatului constitutiv și dreptului comunitar, caz în care România încalcă și dispozițiile art. 291 alin. (1) din Tratat ul de instituire a Comunității Europene . A precizat că nu a fost făcută dovada irefutabilă că terenul în litigiu este afectat de vreun plan de sistematizare sau că formează proprietatea publică a Municipiului Mangalia, dar în situația în care se va aprecia în acest sens, nu există nici în respectiva situație vreun temei legal pentru respingerea acțiunii în revendicare ci, cel mult, schimbarea dreptului de proprietate în despăgubiri bănești.

Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Conform legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod, singurele care pot fi valorificate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Prin urmare, motivarea recursului se realizează prin indicarea punctuală a cazului de casare incident și precizarea greșelii de judecată subsumată acestuia, care va fi dezvoltată în cadrul criticilor formulate.

Or, în speță, recurenta, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate. Astfel, recurenta nu a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției din apel, preluând în totalitate criticile din apelul declarat împotriva sentinței tribunalului. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a criticat însă această hotărâre. În consecință, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, ci dimpotrivă sunt preluate în întregime motivele din apel, care au fost soluționate prin decizia atacată. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta M.I.C. (fostă S., fostă S.Z.) împotriva Deciziei nr. 287/C din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.