ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2346/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 240/CA din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul I.S. și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 2362 din 9 octombrie 2009 emis de ministrul agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale până la pronunțarea instanței de fond.

Instanța a respins excepția lipsei de obiect invocată de pârât, reținând că este admisibilă cererea de suspendare formulată cu privire la Ordinul nr. 2362 din 9 octombrie 2009, întrucât dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac nicio distincție în funcție de întinderea efectelor actelor administrative (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), textul de lege trebuie interpretat în sensul aplicării sale (actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat), iar actul administrativ în litigiu produce efecte juridice pe termen nedeterminat în privința drepturilor salariale ale reclamantului. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea de apel a reținut următoarele: Reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator adjunct al Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Sibiu prin Ordinul nr. 1546 din 28 mai 2009, și a încheiat Contractul de management nr. 184/28 mai 2009 cu o durată de un an.

Prin Ordinul nr. 2362 din 9 octombrie 2009, reclamantului i-a fost acordat termenul de preaviz de 15 zile, începând cu data de 12 octombrie 2009, urmând ca, la expirarea perioadei de preaviz, să înceteze aplicabilitatea Ordinului nr. 1546 din 28 mai 2009. A reținut Curtea de apel că temeiul juridic al Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 2362 din 9 octombrie 2009 îl reprezintă dispozițiile art. IV și art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009, ale art. 85 alin. (1) C. muncii și ale art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management. A mai reținut instanța că reclamantul a sesizat autoritatea emitentă cu plângere prealabilă.

Analizând îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente, instanța a reținut că există o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate a ordinului contestat, deoarece există suficiente elemente, ca spre exemplu cadrul legal invocat, de natură a înfrânge și a lipsi de suport principiul conform căruia actul administrativ este executoriu din oficiu. Sub aspectul condiției referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, instanța a reținut că, prin eliberarea din funcție, reclamantul suferă o diminuare considerabilă a drepturilor salariale, de natură a-i produce un prejudiciu ce se impune a fi prevenit.

2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 184 din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de obiect, întrucât actul de eliberare din funcție a reclamantului a ajuns la termen anterior pronunțării hotărârii recurate și chiar anterior introducerii acțiunii, rezultând din dispozițiile art. 14 alin. (1) și (7) din Legea nr. 554/2004, că legiuitorul a avut în vedere doar actele cu executare succesivă, iar nu și actele cu executare dintr-o dată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât condiția existenței unui caz bine justificat nu este îndeplinită atâta timp cât O.U.G. nr. 105/2009, în temeiul căreia a fost emis actul atacat, nu a fost declarată neconstituțională și este în vigoare, nefiind îndeplinită nici condiția referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, atâta timp cât reclamantul nu suferă niciun prejudiciu material ireparabil, deoarece în ipoteza anulării actului de eliberare din funcție și repunerii în funcția respectivă, i se vor acorda drepturile bănești de care a fost lipsit în mod nelegal.

3. Hotărârea instanței de recurs Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele arătate în continuare: În ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de M.A.P.D.R., Înalta Curte reține că în mod corect a fost respinsă de instanța de fond cu motivarea că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție între actele administrative cu executare uno ictu și actele administrative cu executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, fiind astfel admisibilă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 2357 din 9 octombrie 2009. A accepta teoria recurentului-pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privința tuturor actelor administrative cu executare uno ictu, care reprezintă de altfel regula în materie, excepția fiind reprezentată de actele administrative cu caracter normativ.

Este de reținut și faptul că ține de esența instituției juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obține întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu a actului. Sub aspectul fondului cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Este necontestat faptul că reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator al DADR - Sibiu prin Ordinul nr. 1546 din 28 mai 2009, în temeiul prevederilor art. III alin. (3) - (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009, și i-a fost acordat preaviz în vederea eliberării din funcție, prin Ordinul nr. 2362 din 9 octombrie 2009, emis în temeiul art. IV și art. XIV din O.U.G.

nr. 105/2009. De asemenea, este necontestat că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”. Or, a argumentat Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.

Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii, așa cum este și cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009. Or, în situația în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituțional, prezumția de legalitate nu mai funcționează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluționarea cererii de anulare a acestuia.

În ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube iminente, instanța de recurs reține că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul-reclamant a fost eliberat din funcția publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și condiția iminenței unei pagube este îndeplinită. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva Sentinței nr. 240/CA din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.