ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1450/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La termenul din 26 ianuarie

2005, fixat pentru judecarea apelului declarat de inculpatul B.M.A. împotriva

sentinței penale nr. 1592 din 13 decembrie 2004 a Tribunalului București,

secția I penală, Curtea de Apel București, secția I penală, între altele, a

luat în examinare starea de arest a acestuia.

Constatând că temeiurile ce

au determinat arestarea inițială se mențin și justifică privarea în continuare

de libertate, iar natura și gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost

condamnat în primă instanță demonstrează pericolul social pentru ordinea

publică, prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., instanța de apel, conform

art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

prin încheierea pronunțată în aceeași zi în dosarul nr. 253/2005, a menținut

starea de arest a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri

inculpatul B.M.A. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

La termenul din 25 februarie

2005, fixat pentru judecarea recursului declarat împotriva încheierii

menționate, inculpatul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat

admiterea căii de atac exercitate, casarea încheierii atacate, revocarea

măsurii arestării preventive și judecarea sa în stare de libertate.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Orice faptă contrară

normelor de conduită, constituind substanța ilicitului abstract determinat de

normele juridice, tulbură atât ordinea juridică, cât și mediul social ocrotit

în valorile sale fundamentale prin normele dreptului penal.

Această tulburare,

coroborată cu riscul repetabilității atitudinii neconforme, creează o stare de

insecuritate pentru raporturile sociale și, concomitent, un sentiment de

revoltă și dezaprobare din partea colectivității, care resimte necesitatea unei

reacții împotriva făptuitorului, pe măsura gradului de pericol social concret

al faptei și al autorului acesteia.

Exigențele determinate de

necesitatea restabiliri, în mod specific, a ordinii de drept încălcate și a

reacției sociale proporționale sunt satisfăcute, între altele, prin îndeplinirea

cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate a actelor procedurale și

procesuale, în considerarea dezideratului satisfacerii mai rapide a drepturilor

și intereselor părților, în contextul armonizării interesului apărării sociale

cu interesele individului, în vederea asigurării condițiilor necesare

realizării scopului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc.

pen.

Între aceste măsuri se

înscrie și cea privind arestarea preventivă și judecarea inculpatului, în

această stare, în condiții determinate riguros de legea procesual penală.

Este de reținut că legea

procesual penală a reglementat luarea măsurilor preventive stabilind garanții

și condiții în măsură a satisface exigențele încadrării contextului juridic

național în contextul juridic european și universal, determinat de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Pactul

Internațional privitor la drepturile civile și politice, apte a asigura

egalitatea de tratament a persoanelor vizate de instrumentele menționate în

materia drepturilor omului, cu referire la principiul libertății ca regulă și

limitarea acesteia exclusiv în cazurile determinate de lege.

Astfel, potrivit art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată

este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia

arestării preventive, procedând potrivit art. 160

d

cu referire la

art. 160

c

din același cod.

Potrivit acestui din urmă

text, cu referire la inculpatul condamnat în primă instanță la pedeapsa

închisorii sau a detențiunii pe viață, când instanța constată că temeiurile

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că

există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune,

prin încheiere motivată, menținerea măsurii preventive.

Prin încheierea atacată,

instanța de apel a examinat detenția preventivă a inculpatului, a constatat că

aceasta este legală și necesară în continuare, lăsarea în libertate a

inculpatului condamnat în primă instanță prezentând un pericol concret pentru

ordinea publică și, în consecință, s-a pronunțat în sensul menținerii stării de

arest.

Examinând încheierea

atacată, în raport de textele menționate, se constată că în cauză sunt

întrunite cerințele prevăzute de acestea, satisfăcută fiind și condiția

prevăzută de art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale. Ca atare, încheierea atacată nu este

susceptibilă de critică.

Pe de altă parte, examinând

încheierea atacată în raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., nici motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu

nu se constată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

menționat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.A. împotriva încheierii din 26

ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în

dosar nr. 253/2005.

Obligă pe recurentul

inculpat la plata sumei de câte 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de câte 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 februarie 2005.