ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1450/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La termenul din 26 ianuarie 2005, fixat pentru judecarea apelului declarat de inculpatul B.M.A. împotriva sentinței penale nr. 1592 din 13 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția I penală, Curtea de Apel București, secția I penală, între altele, a luat în examinare starea de arest a acestuia. Constatând că temeiurile ce au determinat arestarea inițială se mențin și justifică privarea în continuare de libertate, iar natura și gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost condamnat în primă instanță demonstrează pericolul social pentru ordinea publică, prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., instanța de apel, conform art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., prin încheierea pronunțată în aceeași zi în dosarul nr. 253/2005, a menținut starea de arest a inculpatului. Împotriva acestei încheieri inculpatul B.M.A. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. La termenul din 25 februarie 2005, fixat pentru judecarea recursului declarat împotriva încheierii menționate, inculpatul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea încheierii atacate, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea sa în stare de libertate. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Orice faptă contrară normelor de conduită, constituind substanța ilicitului abstract determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea juridică, cât și mediul social ocrotit în valorile sale fundamentale prin normele dreptului penal.

Această tulburare, coroborată cu riscul repetabilității atitudinii neconforme, creează o stare de insecuritate pentru raporturile sociale și, concomitent, un sentiment de revoltă și dezaprobare din partea colectivității, care resimte necesitatea unei reacții împotriva făptuitorului, pe măsura gradului de pericol social concret al faptei și al autorului acesteia. Exigențele determinate de necesitatea restabiliri, în mod specific, a ordinii de drept încălcate și a reacției sociale proporționale sunt satisfăcute, între altele, prin îndeplinirea cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate a actelor procedurale și procesuale, în considerarea dezideratului satisfacerii mai rapide a drepturilor și intereselor părților, în contextul armonizării interesului apărării sociale cu interesele individului, în vederea asigurării condițiilor necesare realizării scopului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc.

pen. Între aceste măsuri se înscrie și cea privind arestarea preventivă și judecarea inculpatului, în această stare, în condiții determinate riguros de legea procesual penală. Este de reținut că legea procesual penală a reglementat luarea măsurilor preventive stabilind garanții și condiții în măsură a satisface exigențele încadrării contextului juridic național în contextul juridic european și universal, determinat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice, apte a asigura egalitatea de tratament a persoanelor vizate de instrumentele menționate în materia drepturilor omului, cu referire la principiul libertății ca regulă și limitarea acesteia exclusiv în cazurile determinate de lege.

Astfel, potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 d cu referire la art. 160 c din același cod. Potrivit acestui din urmă text, cu referire la inculpatul condamnat în primă instanță la pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de apel a examinat detenția preventivă a inculpatului, a constatat că aceasta este legală și necesară în continuare, lăsarea în libertate a inculpatului condamnat în primă instanță prezentând un pericol concret pentru ordinea publică și, în consecință, s-a pronunțat în sensul menținerii stării de arest. Examinând încheierea atacată, în raport de textele menționate, se constată că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de acestea, satisfăcută fiind și condiția prevăzută de art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca atare, încheierea atacată nu este susceptibilă de critică. Pe de altă parte, examinând încheierea atacată în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., nici motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul menționat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosar nr. 253/2005. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de câte 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 februarie 2005.