ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3923/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 734 din 02 iunie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității, iar pe fond, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantul S.O., în contradictoriu cu intimata R.A.A.P.P.S. S-a reținut că obiectul contestației l-a reprezentat anularea deciziei din 19 decembrie 2000 emisă de R.A.A.P.P.S., prin care s-a respins notificarea formulată de L.A.L. și L.D. Prin faptul că s-a solicitat să se dispună fie restituire în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără să se solicite obligarea intimatei la emiterea unei noi dispoziții, nu înseamnă că acțiunea promovată de reclamant a dobândit caracterul unei acțiuni în revendicare și că ar fi, din acest motiv, inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că intimata a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1916, a devenit proprietatea Așezământului N.M., entitate cu personalitate juridică ce cuprindea și Seminarul N.M., care a fost înființat prin Înaltul Decret Regal nr. 120 din 31 ianuarie 1872. Epitropia Așezămintelor, din care făceau parte cei trei epitropi A.G., E.L. și A.S., care au cumpărat imobilul în numele și pentru Așezamintele N.M., avea doar un rol de execuție în conducerea Așezămintelor, respectiv aceștia reprezentau Așezamintele în raporturile cu terții și aducereau la îndeplinire deciziile Consiliului Eforilor, organ cu rol deliberativ al Așezămintelor.

Așadar, epitropii, chiar dacă erau aleși după legătura de rudenie cu fondatorul așezământului, aceștia acționau ca administratori ai entității Așezamintele N.M., ceea ce înseamnă că ei nu dobândeau niciun drept în privința bunurilor proprietatea așezământului, după cum legătura lor de rudenie cu fondatorul acestuia nu-i îndreptățește pe epitropi și pe moștenitorii lor la restituirea bunurilor ce au aparținut așezămintelor. Prin urmare, notificatorul nu poate fi considerată persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, bunul imobil solicitat nefiind dobândit cu titlu de proprietate de către epitropi și, deci, moștenitorii epitropilor nu pot fi îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii.

Chiar dacă preluarea bunurilor ce aparțineau așezămintelor în proprietatea statului a fost una abuzivă, în lipsa demonstrării de către notificatori a calității lor de persoane îndreptățite de a primi măsuri reparatorii, contestația formulată nu poate fi admisă. Prin decizia civilă nr. 731 A din 07 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul contestatorului. Curtea a constatat, cu prioritate, înainte de analizarea efectivă a motivelor de apel, că a existat o schimbare a poziției contestatorului manifestată pe toată durata soluționării notificării însușită de acesta, schimbare concretizată în modificarea apărărilor susținute în cauză.

Astfel, dacă pe întreaga durată de rezolvare în fază administrativă a notificării, ca și în fața primei instanțe, contestatorul a susținut că terenul solicitat a aparținut Epitropiei, și nicidecum Așezămintelor N.M., Epitropie pe care o percepea ca pe o instituție sui generis, constând într-o asociere de persoane fizice, fără a dobândi personalitate juridică, constituită din membri ai familiei Mitropolitul N., cu capacitate proprie de a dobândi bunuri, așadar deținătoare a unui patrimoniu, care revine de drept urmașilor acelora ce au format epitropia, asemănând-o ca și concept cu societate civilă, în faza apelului, acesta a susținut că Așezămintele au fost titularele dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu și că persoanele epitropilor nu aveau alte prerogative decât cele legate de administrarea și conservarea drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale.

Și această din urmă afirmație vine pe fondul unei negări inițiale a rolului de administrator al epitropului, astfel cum rezultă din poziția contestatorului exprimată în conținutul contestației, dar, mai ales, a memoriului aflat la dosarul de fond, căci în opinia sa inițială, contestatorul afirma că eforul este adevăratul administrator al Așezămintelor N.M., și nu epitropul, care este un membru al familiei fondatorului însărcinat cu „ctitorirea” Așezămintelor fondate de autor. În realitate, așa după cum corect a stabilit prima instanță, și după cum rezultă din cuprinsul actelor testamentare întocmite de Mitropolitul N. în anul 1874, Epitropia Așezămintelor a fost instituită pentru toate faptele de administrare a capitalului, a procentelor, a veniturilor moșiei, ale hanului și celorlalte beneficii directe și indirecte ce se vor putea realiza, pentru întreținerea morală și materială a celor două așezăminte în favoarea cărora și-a donat averea - Seminarul N.M.

și „Fondul destinat învățământului laic și de acte de binefacere”. Potrivit acelorași testamente, cei trei epitropi anume desemnați de către Mitropolit - și care nu se aflau toți în legătură de rudenie cu acesta - urmau să primească pentru activitatea desfășurată un onorariu lunar fix, cu posibilitatea majorării sale în timp, în funcție de sporirea activităților și veniturilor Așezămintelor. Aceeași trei epitropi ai Seminarului N.M. au fost, totodată, desemnați administratori ai Fondului special destinat învățământului laic și de acte de binefacere, „ca să administreze osebit și în parte veniturile sale și să facă a se ține o compatibilitate anume pentru acest scop”.

Curtea a apreciat că nu există nicio îndoială asupra atribuțiilor administrative ale eforilor și asupra rolului de execuție și de reprezentare în raporturile cu terții pe care îl juca Epitropia, prin cei trei membri desemnați ai săi, în timp ce Consiliul Eforilor avea un rol deliberativ, aducerea la îndeplinire a deciziilor acestuia fiind asigurată de epitropie. Atât Epitropia, cât și Consiliul Eforilor funcționau și acționau în cadrul Așezămintelor și pentru acestea, ca organe proprii care asigurau conducerea și desfășurarea activităților acestora spre realizarea scopului urmărit prin înființarea lor, respectiv gestionarea fondurilor de care dispuneau. Prin urmare, bunurile care aparțineau Așezămintelor nu puteau constitui proprietatea epitropilor, de care ei să fi putut dispune în nume propriu și care să se fi putut transmite succesorilor acestora, după cum a susținut, într-o primă fază, contestatorul.

Și în privința bunului solicitat prin notificare, situația este aceeași, întrucât, deși actul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1916 a fost încheiat prin cei trei epitropi ai Așezămintelor, ei au acționat în calitate de reprezentanți ai autorității juridice Așezămintele N.M., în considerarea atribuțiilor lor de epitropi-administratori, astfel că proprietatea bunului nu poate fi considerată ca dobândită decât în patrimoniul Așezămintelor.

Legătura de rudenie existentă între epitropi și fondatorul Așezămintelor, care însă nu este de natura calității de epitrop, după cum eronat susține apelantul (întrucât prin actele testamentare din 1947 Mitropolitul N. a numit trei efori, dintre care doar doi se aflau în legătură de rudenie cu acesta, iar pentru viitor a dispus să fie desemnați în această calitate, cu prioritate, dar nu exclusiv, alți membrii ai familiei sale, de se vor găsi în viață, sau, dintre străini, la caz de lipsă), nu îndreptățește cu nimic pe succesorii acestor administratori de a obține recunoașterea drepturilor în legătură cu bunurile care au încetat a mai fi și proprietatea fondatorului, ca urmare a donării acestora Așezămintelor înființate, ori în legătură cu bunurile care nu au aparținut niciodată Mitropolitului N., fiind vorba aici (iar bunul în litigiu intră în această categorie) despre acelea dobândite direct de către Așezămintele N.M.

În mod cu totul nejustificat s-a susținut de către apelant că prima instanță ar fi săvârșit o greșeală de judecată constând în modul de apreciere a semnificației art. 27 din Legea nr. 21/1924 și în ignorarea particularităților ce guvernează fundația cu un singur fondator. Este adevărat că art. 27 din Legea nr. 21/1924, în vigoare la momentul emiterii deciziei de desființare a Așezămintelor, prevedea că oricare ar fi cauza încetării personalității juridice sau retragerii autorizațiunii, patrimoniul persoanei juridice va primi destinația indicată în actul de fondațiune, iar în caz de tăcere a actelor de constituire sau a statutelor, destinația indicată de hotărârea adunării generale luată înainte de dizolvare.

Numai că în cazul de față, o astfel de prevedere nu a existat și nici nu a fost adoptată o hotărâre a adunării generale care să stabilească destinația bunurilor Așezămintelor. De altfel, condițiile sociale, istorice și politice în care Așezămintele N.M. au încetat de a mai ființa, fac absolut incompatibilă aplicarea prevederilor art. 25, 26 și 27 din Legea nr. 21/1924, situației sale, căci desființarea prin decizia civilă nr. 1668 din 31 iulie 1948 a Consiliului de Miniștri s-a făcut nu doar în scopul încetării existenței acestui așezământ de binefacere, ci, în mod cert, și în scopul preluării în proprietatea statului a numeroaselor sale fonduri și imobile. Prin urmare, răspunsul la întrebarea pe care apelantul o formulează, cine ar putea fi persoana îndreptățită să solicite recunoașterea drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 asupra bunurilor ce au aparținut Așezămintelor N.M., nu poate fi dat decât de prevederile legii speciale de reparație.

Cum cei care au transmis apelantului drepturile litigioase în legătură cu bunul imobil în discuție nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate de alin. (1) art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată - ei nefiind nici persoane fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, nici asociați ai persoanei juridice ce deținea imobilele la data preluării lor în mod abuziv (textul necuprinzând adăugirea făcută de apelant cu privire la calitatea de fondator și neputând fi aplicat prin analogie și acestei categorii, dată fiind situația juridică distinctă a acestora) și, de bună-seamă, nici persoane juridice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv - răspunsul nu poate fi decât acela reținut atât în cuprinsul deciziei emisă de intimată, cât și în considerentele sentinței apelate, în sensul că „persoana îndreptățită” în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate fi decât persoana juridică proprietar al imobilelor preluate de stat, sub condiția demonstrării continuității activității până la intrarea în vigoare a legii sau a împrejurării că activitatea sa a fost întreruptă ori interzisă în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar aceasta și-a reluat activitatea după 22 decembrie 1989, dacă există o hotărâre judecătorească de constatare a identității persoanei juridice reînființate cu cea desființată ori interzisă.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 14 februarie 2007, recurentul-contestator S.O., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut că aprecierile instanței, în sensul că epitropii erau doar executanți ai deciziilor Consiliului Eforilor, nu au niciun fel de suport real, întrucât fondatorul Așezămintelor N.M., nu a făcut vorbire în actele testamentare de vreun Consiliu al Eforilor, lăsând Așezămintele în administrarea Epitropiei și a unui Efor Supraveghetor. Consiliul Eforilor era format în fapt din membrii epitropiei, iar deciziile Consiliului Eforilor erau semnate doar de către membrii epitropiei sub formula „Epitropi Administratori”.

În aceste condiții, motivele pe care se sprijină instanța de apel în argumentarea tezei că „notificatorul nu poate fi considerată persoană îndreptățită” sunt „străine de natura pricinii” nefiind susținute de situația de fapt. Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că imobilul care face obiectul deciziei nr. 1450/2005 a aparținut, înainte de 1948, persoanei juridice Așezămintele N.M. Această persoană juridică a fost fondată de către N.R. (nume bisericesc N.), prin două acte testamentare, din anii 1874 și 1875. Prin aceleași acte testamentare, fondatorul a descris și statuat principiile generale de funcționare și administrare a persoanei juridice. Aceste principii făceau ca Așezămintele să funcționeze și să fie administrate întocmai ca o fundație.

Fundația a fost lăsată astfel în grija unei epitropii formată din trei persoane, D.S., G.E. și A.L., urmând ca, după moartea acestora, să fie succedați în funcția de epitropi de către alte rude ale mitropolitului, în caz că acestea se vor găsi în viață. În anul 1948, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, Așezămintele au fost dizolvate, iar toate bunurile din patrimoniul lor au fost trecute în patrimoniul statului. În anul 2002, recurentul a cumpărat drepturile succesorale ale ultimilor epitropi ai Așezămintelor, epitropi care erau în același timp și singurii moștenitori legali cu vocație utilă ai Mitropolitului N. Intimata R.A.A.P.P.S., prin decizia nr. 1450 din 19 decembrie 2005, a respins cererea de retrocedare a imobilului în litigiu, cu motivația ca notificatorii nu ar putea fi considerați „persoane îndreptățite” în temeiul art. 3 din Legea nr. 10/2001.

La această situație de fapt, instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 10/2001, ignorând în mod flagrant prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 și neluând în considerare particularitățile organizării și funcționării persoanei juridice Așezămintele N.M. Fiind organizate ca o fundație, Așezămintele nu aveau niciun fel de asociați, iar organele de direcțiune ale entității aveau în fapt toate atribuțiile unei adunări a asociaților. În aceste condiții, prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt persoane îndreptățite la retrocedare „persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv” trebuie interpretate în sensul că se includ în această clasificare și fondatorii persoanelor juridice, fundații, care dețineau imobilele la data preluării acestora în mod abuziv și implicit și moștenitorii lor legali.

S-a reținut în doctrină că „îndreptățit în temeiul art 3 lit. b), poate fi asociatul unei societăți comerciale, fondatorul ori membrul unei asociații” (FI. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae - Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv - volumul I, Legea nr. 10/2001 comentată și adnotată, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, Editura Rosetti, București, 2002, pag. 140). În același sens, alt autor precizează, referinduse la interpretarea prevederii art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, „interpretarea legii trebuie să fie în raport cu scopul ei foarte clar, extensivă noțiunea de asociați (care nu trebuie interpretată în sensul strict, dat spre exemplu de dreptul comercial, întrucât domeniul și scopul acestei legi diferă) incluzând orice persoană fizică participând la constituirea și existența persoanei juridice în cauză (spre exemplu, acționarii sau asociații societăților comerciale, asociații din asociații, fondatorii fundațiilor)” (C.L.

Popescu - Restituirea bunurilor confiscate abuziv de statul totalitar comunist - experiența României și exigențele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, lucrare de cercetare științifică de la 21 decembrie 2005, pag. 19). Recursul este nefondat. Prima critică a recurentului-contestator, susținută pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât raționamentul instanței de apel, similar celui al primei instanțe, nu s-a întemeiat pe motive străine de pricină, ci chiar pe cuprinsul actelor testamentare întocmite de Mitropolitul N., concluzia judicioasă fiind aceea că Epitropia Așezămintelor a fost instituită pentru toate faptele de administrare a capitalului, a procentelor, a veniturilor moșiei, ale hanului și celorlalte beneficii directe și indirecte ce se vor putea realiza, pentru întreținerea morală și materială a celor două așezăminte în favoarea cărora și-a donat averea - Seminarul N.M.

și Fondul destinat învățământului laic și de acte de binefacere. S-a stabilit astfel faptul că cei trei epitropi urmau să primească pentru activitatea lor un onorariu lunar fix, respectiv faptul că acești epitropi ai Seminarului N.M. au fost desemnați în calitate de administratori ai Fondului special destinat învățământului laic și de acte de binefacere, în termeni expliciți „ca să administreze osebit și în parte veniturile sale și să facă a se ține o compatibilitate anume pentru acest scop”. Dispozițiile testamentare, interpretate corect de instanțele anterioare, au făcut să nu existe nicio îndoială asupra atribuțiilor administrative ale eforilor și asupra rolului de execuție și de reprezentare în raporturile cu terții pe care îl avea Epitropia, prin cei trei membri desemnați ai săi, Consiliul Eforilor recunoscându-i-se rolul deliberativ.

S-a stabilit astfel în mod judicios că, atât Epitropia, cât și Consiliul Eforilor funcționau și acționau în cadrul Așezămintelor și pentru acestea, ca organe proprii care asigurau conducerea și desfășurarea activităților acestora spre realizarea scopului urmărit prin înființarea lor, respectiv gestionarea fondurilor de care dispuneau. Concluzia firească și pertinentă specificului cauzei pendinte este aceea că bunurile care aparțineau Așezămintelor nu puteau constitui proprietatea epitropilor, de care aceștia să fi putut dispune în nume propriu și care să se fi putut transmite succesorilor.

În privința bunului solicitat prin notificare, instanțele anterioare au reținut corect că, deși actul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1916, a fost încheiat prin cei trei epitropi ai Așezămintelor, ei au acționat doar în calitate de reprezentanți ai entității juridice Așezămintele N.M., în considerarea atribuțiilor lor de epitropi-administratori, astfel că proprietatea bunului nu poate fi considerată ca dobândită decât în patrimoniul Așezămintelor. Legătura de rudenie existentă între epitropi și fondatorul Așezămintelor N.M. nu-i îndreptățește pe succesorii administratorilor de a obține recunoașterea drepturilor în legătură cu bunurile care nu au aparținut niciodată Mitropolitului N., acestea fiind dobândite direct de către Așezămintele N.M.

Este motivul pentru care nu poate fi primită nici critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 21/1924, cu referire la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Cum cei care au transmis recurentului drepturile litigioase în legătură cu bunul imobil în litigiu nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată - persoane fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, asociați ai persoanei juridice ce deținea imobilele la data preluării lor în mod abuziv, persoane juridice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv - instanța de apel a concluzionat corect că „persoana îndreptățită” în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate fi decât persoana juridică proprietar al imobilelor preluate de stat, sub condiția demonstrării continuității activității până la intrarea în vigoare a legii sau a împrejurării că activitatea sa a fost întreruptă ori interzisă în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar aceasta și-a reluat activitatea după 22 decembrie 1989, dacă există o hotărâre judecătorească de constatare a identității persoanei juridice reînființate cu cea desființată ori interzisă, condiții evident neîndeplinite în cauză.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul contestatorului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul S.O. împotriva deciziei nr. 731A din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.