ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3923/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3923/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 734 din 02 iunie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a

respins excepția inadmisibilității, iar

pe fond, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantul S.O.,

în contradictoriu cu intimata R.A.A.P.P.S.

S-a reținut că obiectul contestației l-a reprezentat anularea

deciziei din 19 decembrie 2000 emisă de R.A.A.P.P.S., prin care s-a respins notificarea

formulată de L.A.L. și L.D.

Prin faptul că s-a solicitat să se dispună fie restituire

în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără să se solicite

obligarea intimatei la emiterea unei noi dispoziții, nu înseamnă că acțiunea promovată

de reclamant a dobândit caracterul unei acțiuni în revendicare și că ar fi, din

acest motiv, inadmisibilă.

Pe fondul cauzei,

s-a reținut că intimata a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

din 04 februarie 1916, a devenit proprietatea Așezământului N.M., entitate cu personalitate

juridică ce cuprindea și Seminarul N.M., care a fost înființat prin Înaltul Decret

Regal nr. 120 din 31 ianuarie 1872.

Epitropia Așezămintelor, din care făceau parte cei trei

epitropi A.G., E.L. și A.S., care au cumpărat imobilul în numele și pentru Așezamintele

N.M., avea doar un rol de execuție în conducerea Așezămintelor, respectiv aceștia

reprezentau Așezamintele în raporturile cu terții și aducereau la îndeplinire deciziile

Consiliului Eforilor, organ cu rol deliberativ al Așezămintelor.

Așadar, epitropii, chiar dacă erau aleși după legătura

de rudenie cu fondatorul așezământului, aceștia acționau ca administratori ai entității

Așezamintele N.M., ceea ce înseamnă că ei nu dobândeau niciun drept în privința

bunurilor proprietatea așezământului, după cum legătura lor de rudenie cu fondatorul

acestuia nu-i îndreptățește pe epitropi și pe moștenitorii lor la restituirea bunurilor

ce au aparținut așezămintelor.

Prin urmare, notificatorul nu poate fi considerată persoană

îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, bunul

imobil solicitat nefiind dobândit cu titlu de proprietate de către epitropi și,

deci, moștenitorii epitropilor nu pot fi îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii.

Chiar dacă preluarea bunurilor ce aparțineau așezămintelor

în proprietatea statului a fost una abuzivă, în lipsa demonstrării de către notificatori

a calității lor de persoane îndreptățite de a primi măsuri reparatorii, contestația

formulată nu poate fi admisă.

Prin decizia civilă nr. 731 A din 07 decembrie 2006, Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondat, apelul contestatorului.

Curtea a constatat, cu prioritate, înainte de analizarea

efectivă a motivelor de apel, că a existat o schimbare a poziției contestatorului

manifestată pe toată durata soluționării notificării însușită de acesta, schimbare

concretizată în modificarea apărărilor susținute în cauză.

Astfel, dacă pe întreaga durată de rezolvare în fază administrativă

a notificării, ca și în fața primei instanțe, contestatorul a susținut că terenul

solicitat a aparținut Epitropiei, și nicidecum Așezămintelor N.M., Epitropie pe

care o percepea ca pe o instituție sui generis, constând într-o asociere de persoane

fizice, fără a dobândi personalitate juridică, constituită din membri ai familiei

Mitropolitul N., cu capacitate proprie de a dobândi bunuri, așadar deținătoare a

unui patrimoniu, care revine de drept urmașilor acelora ce au format epitropia,

asemănând-o ca și concept cu societate civilă, în faza apelului, acesta a susținut

că Așezămintele au fost titularele dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu

și că persoanele epitropilor nu aveau alte prerogative decât cele legate de administrarea

și conservarea drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale.

Și această din urmă afirmație vine pe fondul unei negări

inițiale a rolului de administrator al epitropului, astfel cum rezultă din poziția

contestatorului exprimată în conținutul contestației, dar, mai ales, a memoriului

aflat la dosarul de fond, căci în opinia sa inițială, contestatorul afirma că eforul

este adevăratul administrator al Așezămintelor N.M., și nu epitropul, care este

un membru al familiei fondatorului însărcinat cu „ctitorirea” Așezămintelor fondate

de autor.

În realitate, așa după cum corect a stabilit prima instanță,

și după cum rezultă din cuprinsul actelor testamentare întocmite de Mitropolitul

N. în anul 1874, Epitropia Așezămintelor a fost instituită pentru toate faptele

de administrare a capitalului, a procentelor, a veniturilor moșiei, ale hanului

și celorlalte beneficii directe și indirecte ce se vor putea realiza, pentru întreținerea

morală și materială a celor două așezăminte în favoarea cărora și-a donat averea

- Seminarul N.M. și „Fondul destinat învățământului laic și de acte de binefacere”.

Potrivit acelorași testamente, cei trei epitropi anume

desemnați de către Mitropolit - și care nu se aflau toți în legătură de rudenie

cu acesta - urmau să primească pentru activitatea desfășurată un onorariu lunar

fix, cu posibilitatea majorării sale în timp, în funcție de sporirea activităților

și veniturilor Așezămintelor.

Aceeași trei epitropi ai Seminarului N.M. au fost, totodată,

desemnați administratori ai Fondului special destinat învățământului laic și de

acte de binefacere, „ca să administreze osebit și în parte veniturile sale și să

facă a se ține o compatibilitate anume pentru acest scop”.

Curtea a apreciat că nu există nicio îndoială asupra atribuțiilor

administrative ale eforilor și asupra rolului de execuție și de reprezentare în

raporturile cu terții pe care îl juca Epitropia, prin cei trei membri desemnați

ai săi, în timp ce Consiliul Eforilor avea un rol deliberativ, aducerea la îndeplinire

a deciziilor acestuia fiind asigurată de epitropie.

Atât Epitropia, cât și Consiliul Eforilor funcționau și

acționau în cadrul Așezămintelor și pentru acestea, ca organe proprii care asigurau

conducerea și desfășurarea activităților acestora spre realizarea scopului urmărit

prin înființarea lor, respectiv gestionarea fondurilor de care dispuneau.

Prin urmare, bunurile care aparțineau Așezămintelor nu

puteau constitui proprietatea epitropilor, de care ei să fi putut dispune în nume

propriu și care să se fi putut transmite succesorilor acestora, după cum a susținut,

într-o primă fază, contestatorul.

Și în privința bunului solicitat prin notificare, situația

este aceeași, întrucât, deși actul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1916 a

fost încheiat prin cei trei epitropi ai Așezămintelor, ei au acționat în calitate

de reprezentanți ai autorității juridice Așezămintele N.M., în considerarea atribuțiilor

lor de epitropi-administratori, astfel că proprietatea bunului nu poate fi considerată

ca dobândită decât în patrimoniul Așezămintelor.

Legătura de rudenie existentă între epitropi și fondatorul

Așezămintelor, care însă nu este de natura calității de epitrop, după cum eronat

susține apelantul (întrucât prin actele testamentare din 1947 Mitropolitul N. a

numit trei efori, dintre care doar doi se aflau în legătură de rudenie cu acesta,

iar pentru viitor a dispus să fie desemnați în această calitate, cu prioritate,

dar nu exclusiv, alți membrii ai familiei sale, de se vor găsi în viață, sau, dintre

străini, la caz de lipsă), nu îndreptățește cu nimic pe succesorii acestor administratori

de a obține recunoașterea drepturilor în legătură cu bunurile care au încetat a

mai fi și proprietatea fondatorului, ca urmare a donării acestora Așezămintelor

înființate, ori în legătură cu bunurile care nu au aparținut niciodată Mitropolitului

N., fiind vorba aici (iar bunul în litigiu intră în această categorie) despre acelea

dobândite direct de către Așezămintele N.M.

În mod cu totul nejustificat s-a susținut de către apelant

că prima instanță ar fi săvârșit o greșeală de judecată constând în modul de apreciere

a semnificației art. 27 din Legea nr. 21/1924 și în ignorarea particularităților

ce guvernează fundația cu un singur fondator.

Este adevărat că art. 27 din Legea nr. 21/1924, în vigoare

la momentul emiterii deciziei de desființare a Așezămintelor, prevedea că oricare

ar fi cauza încetării personalității juridice sau retragerii autorizațiunii, patrimoniul

persoanei juridice va primi destinația indicată în actul de fondațiune, iar în caz

de tăcere a actelor de constituire sau a statutelor, destinația indicată de hotărârea

adunării generale luată înainte de dizolvare.

Numai că în cazul de față, o astfel de prevedere nu a

existat și nici nu a fost adoptată o hotărâre a adunării generale care să stabilească

destinația bunurilor Așezămintelor.

De altfel, condițiile sociale, istorice și politice în

care Așezămintele N.M. au încetat de a mai ființa, fac absolut incompatibilă aplicarea

prevederilor art. 25, 26 și 27 din Legea nr. 21/1924, situației sale, căci desființarea

prin decizia civilă nr. 1668 din 31 iulie 1948 a Consiliului de Miniștri s-a făcut

nu doar în scopul încetării existenței acestui așezământ de binefacere, ci, în mod

cert, și în scopul preluării în proprietatea statului a numeroaselor sale fonduri

și imobile.

Prin urmare, răspunsul la întrebarea pe care apelantul

o formulează, cine ar putea fi persoana îndreptățită să solicite recunoașterea drepturilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001 asupra bunurilor ce au aparținut Așezămintelor N.M.,

nu poate fi dat decât de prevederile legii speciale de reparație.

Cum cei care au transmis apelantului drepturile litigioase

în legătură cu bunul imobil în discuție nu se încadrează în niciuna din categoriile

enumerate de alin. (1) art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată - ei nefiind nici

persoane fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora,

nici asociați ai persoanei juridice ce deținea imobilele la data preluării lor în

mod abuziv (textul necuprinzând adăugirea făcută de apelant cu privire la calitatea

de fondator și neputând fi aplicat prin analogie și acestei categorii, dată fiind

situația juridică distinctă a acestora) și, de bună-seamă, nici persoane juridice,

proprietari ai imobilelor preluate abuziv - răspunsul nu poate fi decât acela reținut

atât în cuprinsul deciziei emisă de intimată, cât și în considerentele sentinței

apelate, în sensul că „persoana îndreptățită” în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate

fi decât persoana juridică proprietar al imobilelor preluate de stat, sub condiția

demonstrării continuității activității până la intrarea în vigoare a legii sau a

împrejurării că activitatea sa a fost întreruptă ori interzisă în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, iar aceasta și-a reluat activitatea după 22

decembrie 1989, dacă există o hotărâre judecătorească de constatare a identității

persoanei juridice reînființate cu cea desființată ori interzisă.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere

de recurs la data de 14 februarie 2007, recurentul-contestator S.O., prin care a

criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

s-a susținut că aprecierile instanței, în sensul că epitropii

erau doar executanți ai deciziilor Consiliului Eforilor, nu au niciun fel de suport

real, întrucât fondatorul Așezămintelor N.M., nu a făcut vorbire în actele testamentare

de vreun Consiliu al Eforilor, lăsând Așezămintele în administrarea Epitropiei și

a unui Efor Supraveghetor.

Consiliul Eforilor era format în fapt din membrii epitropiei,

iar deciziile Consiliului Eforilor erau semnate doar de către membrii epitropiei

sub formula „Epitropi Administratori”.

În aceste condiții, motivele pe care se sprijină instanța

de apel în argumentarea tezei că „notificatorul nu poate fi considerată persoană

îndreptățită” sunt „străine de natura pricinii” nefiind susținute de situația de

fapt.

Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

s-a susținut că imobilul care face obiectul deciziei

nr. 1450/2005 a aparținut, înainte de 1948, persoanei juridice Așezămintele

N.M.

Această persoană juridică a fost fondată de către N.R.

(nume bisericesc N.), prin două acte testamentare, din anii 1874 și 1875. Prin aceleași

acte testamentare, fondatorul a descris și statuat principiile generale de funcționare

și administrare a persoanei juridice. Aceste principii făceau ca Așezămintele să

funcționeze și să fie administrate întocmai ca o fundație.

Fundația a fost lăsată astfel în grija unei epitropii

formată din trei persoane, D.S., G.E. și A.L., urmând ca, după moartea acestora,

să fie succedați în funcția de epitropi de către alte rude ale mitropolitului, în

caz că acestea se vor găsi în viață.

În anul 1948, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri,

Așezămintele au fost dizolvate, iar toate bunurile din patrimoniul lor au fost trecute

în patrimoniul statului.

În anul 2002, recurentul a cumpărat drepturile succesorale

ale ultimilor epitropi ai Așezămintelor, epitropi care erau în același timp și singurii

moștenitori legali cu vocație utilă ai Mitropolitului N.

Intimata R.A.A.P.P.S., prin decizia nr. 1450 din 19

decembrie 2005, a respins cererea de retrocedare a imobilului în litigiu, cu motivația

ca notificatorii nu ar putea fi considerați „persoane îndreptățite” în temeiul

art. 3 din Legea nr. 10/2001.

La această situație de fapt, instanța de apel a aplicat

în mod eronat prevederile Legii nr. 10/2001, ignorând în mod flagrant prevederile

art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 și neluând în considerare particularitățile

organizării și funcționării persoanei juridice Așezămintele N.M.

Fiind organizate ca o fundație, Așezămintele nu aveau

niciun fel de asociați, iar organele de direcțiune ale entității aveau în fapt toate

atribuțiile unei adunări a asociaților.

În aceste condiții, prevederile art. 3 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt persoane îndreptățite la retrocedare

„persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobilele și alte

active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv” trebuie interpretate

în sensul că se includ în această clasificare și fondatorii persoanelor juridice,

fundații, care dețineau imobilele la data preluării acestora în mod abuziv și implicit

și moștenitorii lor legali.

S-a reținut în doctrină că „îndreptățit în temeiul art

3 lit. b), poate fi asociatul unei societăți comerciale, fondatorul ori membrul

unei asociații” (FI. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae - Regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv - volumul I, Legea nr. 10/2001 comentată și adnotată, Ediția a Il-a

revăzută și adăugită, Editura Rosetti, București, 2002, pag. 140).

În același sens, alt autor precizează, referinduse la

interpretarea prevederii art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, „interpretarea

legii trebuie să fie în raport cu scopul ei foarte clar, extensivă noțiunea de asociați

(care nu trebuie interpretată în sensul strict, dat spre exemplu de dreptul comercial,

întrucât domeniul și scopul acestei legi diferă) incluzând orice persoană fizică

participând la constituirea și existența persoanei juridice în cauză (spre exemplu,

acționarii sau asociații societăților comerciale, asociații din asociații, fondatorii

fundațiilor)” (C.L. Popescu - Restituirea bunurilor confiscate abuziv de statul

totalitar comunist - experiența României și exigențele jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, lucrare de cercetare științifică de la 21 decembrie 2005,

pag. 19).

Recursul este nefondat.

Prima critică a recurentului-contestator, susținută pe

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât raționamentul

instanței de apel, similar celui al primei instanțe, nu s-a întemeiat pe motive

străine de pricină, ci chiar pe cuprinsul actelor testamentare întocmite de Mitropolitul

N., concluzia judicioasă fiind aceea că Epitropia Așezămintelor a fost instituită

pentru toate faptele de administrare a capitalului, a procentelor, a veniturilor

moșiei, ale hanului și celorlalte beneficii directe și indirecte ce se vor putea

realiza, pentru întreținerea morală și materială a celor două așezăminte în favoarea

cărora și-a donat averea - Seminarul N.M. și Fondul destinat învățământului laic

și de acte de binefacere.

S-a stabilit astfel faptul că cei trei epitropi urmau

să primească pentru activitatea lor un onorariu lunar fix, respectiv faptul că acești

epitropi ai Seminarului N.M. au fost desemnați în calitate de administratori ai

Fondului special destinat învățământului laic și de acte de binefacere, în termeni

expliciți „ca să administreze osebit și în parte veniturile sale și să facă a se

ține o compatibilitate anume pentru acest scop”.

Dispozițiile testamentare, interpretate corect de instanțele

anterioare, au făcut să nu existe nicio îndoială asupra atribuțiilor administrative

ale eforilor și asupra rolului de execuție și de reprezentare în raporturile cu

terții pe care îl avea Epitropia, prin cei trei membri desemnați ai săi, Consiliul

Eforilor recunoscându-i-se rolul deliberativ.

S-a stabilit astfel în mod judicios că, atât Epitropia,

cât și Consiliul Eforilor funcționau și acționau în cadrul Așezămintelor și pentru

acestea, ca organe proprii care asigurau conducerea și desfășurarea activităților

acestora spre realizarea scopului urmărit prin înființarea lor, respectiv gestionarea

fondurilor de care dispuneau.

Concluzia firească și pertinentă specificului cauzei pendinte

este aceea că bunurile care aparțineau Așezămintelor nu puteau constitui proprietatea

epitropilor, de care aceștia să fi putut dispune în nume propriu și care să se fi

putut transmite succesorilor.

În privința bunului solicitat prin notificare, instanțele

anterioare au reținut corect că, deși actul de vânzare-cumpărare din 04 februarie

1916, a fost încheiat prin cei trei epitropi ai Așezămintelor, ei au acționat doar

în calitate de reprezentanți ai entității juridice Așezămintele N.M., în considerarea

atribuțiilor lor de epitropi-administratori, astfel că proprietatea bunului nu poate

fi considerată ca dobândită decât în patrimoniul Așezămintelor.

Legătura de rudenie existentă între epitropi și fondatorul

Așezămintelor N.M. nu-i îndreptățește pe succesorii administratorilor de a obține

recunoașterea drepturilor în legătură cu bunurile care nu au aparținut niciodată

Mitropolitului N., acestea fiind dobândite direct de către Așezămintele N.M.

Este motivul pentru care nu poate fi primită nici critica

de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 21/1924, cu referire la

art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Cum cei care au transmis recurentului drepturile litigioase

în legătură cu bunul imobil în litigiu nu se încadrează în niciuna din categoriile

enumerate de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată - persoane fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, asociați ai

persoanei juridice ce deținea imobilele la data preluării lor în mod abuziv, persoane

juridice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv - instanța de apel a concluzionat

corect că „persoana îndreptățită” în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate fi decât

persoana juridică proprietar al imobilelor preluate de stat, sub condiția demonstrării

continuității activității până la intrarea în vigoare a legii sau a împrejurării

că activitatea sa a fost întreruptă ori interzisă în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, iar aceasta și-a reluat activitatea după 22 decembrie 1989, dacă

există o hotărâre judecătorească de constatare a identității persoanei juridice

reînființate cu cea desființată ori interzisă, condiții evident neîndeplinite în

cauză.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept,

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul contestatorului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul

S.O. împotriva deciziei nr. 731A din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.