ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6694/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6694/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19

august 2003 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta

F.S.I. a chemat în judecată pe pârâta S.C. M. S.A. și a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 2973 din

15 iulie 2003 emisă de pârâtă prin care a fost respinsă notificarea reclamantei

privind restituirea în natură a imobilelor care au aparținut autoarei sale,

E.M., să constate că imobilele au fost preluate de stat fără titlu și să fie

obligată unitatea deținătoare să predea reclamantei, în deplină proprietate și

posesie, imobilele situate în comuna Măgurele, compuse din conace, instalații

și terenul aferent acestora.

Pârâta S.C. E. S.A. a

formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate buna sa

credință în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului situat în comuna Măgurele și cerere de chemare în garanție a

Statului Român prin APAPS pentru a fi obligat la restituirea valorii bunurilor,

în cazul admiterii cererii reclamantei-pârâte.

Prin Sentința civilă

nr. 1034 din 27 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins atât contestația formulată, ca neîntemeiată, cât și cererea

reconvențională, ca inadmisibilă, și cererea de chemare în garanție, ca rămasă

fără obiect.

Prin Decizia civilă

nr. 70 din 5 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelurile declarate de contestatoarea F.S.I. și de pârâta S.C. E. S.A.

împotriva Sentinței civile nr. 1034 din 27 septembrie 2005 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, a desființat sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecare, reținând că prima instanță nu a soluționat capătul de

cerere privind revendicarea imobilelor.

Rejudecând cauza,

prin Sentința civilă nr. 1399/2007, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta S.C. E. S.A. să lase

reclamantei în proprietate și posesie imobilul situat în județul Ilfov, a

respins capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003

emisă de pârâta S.C. E. S.A., a respins cererea reconvențională, ca

inadmisibilă, și a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție ca și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului.

Pentru a pronunța

această decizie, Tribunalul a reținut că, prin Notificarea nr. 1331 din 12

noiembrie 2001, D.D.B. a solicitat S.C. R. S.A. Voluntari restituirea

imobilului în cauză, solicitare respinsă prin dispoziția emisă de unitatea

notificată la data de 13 decembrie 2001.

Reclamanta F.S.I. a

formulat Notificarea nr. 745 din 1 iulie 2003 în nume propriu, iar nu în

calitate de succesoare a defunctului D.D.B. La această notificare, pârâta S.C.

E. S.A. a răspuns prin Adresa nr. 2973 din 15 iulie 2003, comunicându-i

reclamantei că notificării formulate îi sunt aplicabile prevederile art. 27

alin. (2) și art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a

constatat că notificarea formulată de reclamantă este tardivă în raport de

prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel încât a respins contestația

ca neîntemeiată, fără a mai analiza fondul criticilor aduse soluției de

respingere a notificării, cu consecința neanulării Deciziei nr. 2973 din 15

iulie 2003.

Capătul de cerere

privind constatarea preluării fără titlu de către stat a imobilelor în litigiu

a fost respins de tribunal, cu motivarea că însăși reclamanta a precizat care

este titlul de preluare al statului - respectiv Legea nr. 187/1945 și Decretul

nr. 83/1945.

S-a reținut că titlul

de proprietate al reclamantei ca moștenitoare a proprietarului originar al

imobilului este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, respectiv

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis

de Ministerul Industriilor în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991.

Tribunalul a mai

reținut că excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale a fost

soluționată printr-o încheiere interlocutorie, astfel încât a respins această

cerere, ca inadmisibilă.

Excepția lipsei

calității procesual pasive a chematei în garanție a fost respinsă, față de

prevederile O.U.G. nr. 88/1997. Cerea de chemare în garanție a fost respinsă cu

motivarea că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 au fost

expres abrogate în anul 2005.

Împotriva acestei

sentinței a declarat apel pârâta S.C. E. S.A., iar prin Decizia civilă nr. 396A

din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul formulat și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța de apel a

avut în vedere următoarele considerente:

Calitatea de

proprietar a reclamantei, rezultată din calitatea sa de moștenitoare a

proprietarului originar al imobilului în litigiu, E.M., nu a fost contestată în

speță.

Reclamanta a formulat

o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea redobândirii imobilului

situat în comuna Măgurele. Cererea sa a fost respinsă de pârâta S.C. E. S.A.,

prin Decizia nr. 2973 din 15 iulie 2003.

Prin acțiunea

introductivă de instanță, reclamanta a precizat că imobilul a fost preluat de

Statul Român de la autoarea sa prin efectul Legii nr. 87/1945 și al Decretului

nr. 83/1949, respectiv cu titlu. Este lipsit de relevanță în speță dacă titlul

Statului Român este sau nu un titlu valabil prin prisma dispozițiilor art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care textul citat, deși

recunoaște calitatea de proprietar a celui deposedat, dă dreptul acestuia să

exercite prerogativele de proprietar numai după primirea deciziei sau a

hotărârii judecătorești de restituire, emise conform procedurii speciale a

Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, reclamanta

nu se poate prevala de dreptul său de a promova o acțiune în revendicare a

imobilului, acțiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar, pentru simplul fapt că nu are exercițiul acestui drept în lipsa

unei recunoașteri juridice pe calea Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a

mai reținut că, pornind de la același raționament, dar din perspectiva

comparării titlurilor invocate de părți, se constată că, în cauză, reclamanta

invocă un drept virtual, recunoscut de legea specială, dar neconcretizat

într-un titlu producător de efecte juridice, pe de o parte, iar pe de altă

parte, pârâta S.C. E. S.A. invocă un titlu concret, valabil, emis în temeiul

unor acte normative, respectiv certificatul de atestare a dreptului de

proprietate.

În acest context,

singurul titlu producător de efecte juridice este cel avansat de pârâtă,

acțiunea în revendicare promovată de reclamantă fiind nefondată.

De altfel, prevalența

legii speciale de reparație, ca obligație de îndeplinit a fostului proprietar

pentru redobândirea bunurilor sale ori ale autorilor săi, a fost reținută și în

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată pe calea

unui recurs în interesul legii și obligatorie pentru viitor, de la data

adoptării sale.

Același raționament a

fost reținut și în cauza Atanasiu vs. România, în care noțiunea de "bun

actual" a fost condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de

recunoaștere a "bunului" dar și de "îndeplinirea de către partea

interesată a prevederilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor

de recurs prevăzute de această lege", condiții pe care reclamanta nu le-a

îndeplinit în cauză.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta F.S.I.

Prin cererea de

recurs se formulează următoarele critic de nelegalitate:

pronunțat o decizie care cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.)

Din considerentele

deciziei nu rezultă dacă acțiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca

inadmisibilă.

Curtea de Apel a

reținut că reclamanta nu se poale prevala de dreptul său de a promova o acțiune

în revendicare a imobilului pentru simplul fapt că nu are exercițiul acestui

drept în lipsa unei recunoașteri juridice pe calea Legii nr. 10/2001, ceea ce

ar conduce la concluzia că acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă.

Însă, instanța a

reținut totodată că reclamanta invocă un drept virtual, recunoscut de legea

specială, dar neconcretizat într-un titlu producător de efecte juridice,

susțineri din care ar rezulta că acțiunea ar fi respinsă ca nefondată.

Este contradictoriu

și modul în care este analizată noțiunea de bun în cauză, instanța confundând

noțiunea de drept cu cea de titlu.

Se susține că, prin

nemotivarea hotărârii atacate, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces

echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurii al

acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Actele deduse

judecății au fost, pe de o parte titlurile vechi de proprietate, iar pe de altă

parte, certificatul de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă,

exclusiv pe teren.

Certificatul de atestare

a dreptului de proprietate nu constituie un titlu valabil asupra clădirilor și,

ca atare, pârâta nu justifică decât o detenție precară. Titlul produs face

dovada exclusiv asupra terenului în litigiu, iar instanța a interpretat greșit

actul prezentat de pârâtă, ca fiind o dovadă care să justifice deținerea legală

a clădirilor.

Titlul de proprietate

al reclamantei asupra terenurilor și construcțiilor este singurul titlu care a

fost dovedit și care producea efectele reținute de tribunal la judecarea fondului.

pronunțat o decizie lipsită de temei legal și cu aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin cererea

introductivă, reclamanta a formulat acțiune în revendicare și contestație în

temeiul Legii nr. 10/2001. În condițiile în care reclamanta a câștigat în primă

instanță, nu avea interes să formuleze apel împotriva sentinței tribunalului,

iar împrejurarea că după apel, hotărârea cu privire la contestație a rămas

definitivă și nu mai poate face obiectul unei verificări pe calea controlului

judiciar, îi încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de Constituția

României în art. 21 alin. (3) și de Convenția Europeană în art. 6 alin. (1). În

acest fel, instanța a încălcat dreptul reclamantei la un dublu grad de jurisdicție

în ceea ce privește contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța a

interpretat greșit legea când a apreciat ca pârâta are un titlu preferabil. În

primul rând, acțiunea reclamantei întemeiată pe art. 480 C. civ. apare ca

nesoluționată, ceea ce constituie o îngrădire a accesului la justiție

sancționată de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană și art. 21 din

Constituție.

Se mai arată că, la

preluarea bunului în litigiu, nu s-au respectat dispozițiile art. 481 C. civ.

și ale art. 11 din Constituția din 1948, că Legea nr. 187/1945 era

neconstituțională în raport cu Constituția din 1923, iar Decretul nr. 83/1949

era neconstituțional în raport cu Constituția din 1948 și încălca Declarația

Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care România era parte

semnatară.

În condițiile în care

statul nu a dobândit valabil dreptul de proprietate, sunt incidente

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar titlul reclamantei

este preferabil.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

Înalta Curte pornește de la premisa că aceste dispoziții legale trebuie

interpretate prin raportare la cele ale art. 298 și ale art. 261 pct. 5 C.

proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. prevede pentru instanță obligația de a arăta, în considerentele

hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În

aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția

pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de

apel, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea

acestor capete de cerere ori a motivelor de apel.

În susținerea

motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

susține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece din

motivarea hotărârii nu rezultă dacă acțiunea a fost respinsă ca nefondată sau

ca inadmisibilă. Se susține că este contradictoriu, de asemenea, și modul în

care este analizată noțiunea de "bun" în cauză, instanța confundând

noțiunea de "drept" cu cea de "titlu".

Niciuna dintre aceste

susțineri nu ar justifica modificarea deciziei recurate în temeiul art. 304

pct. 7 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

În considerentele

hotărârii pronunțate, instanța de apel a expus motivele pentru care a

considerat că reclamanta nu este titulara unui "bun" în sensul

normelor convenționale europene și, din acest motiv, acțiunea sa în revendicare

nu este fondată.

Soluția pronunțată de

instanța de apel a vizat fondul pretențiilor deduse judecății, așa cum rezultă

din considerentele deciziei recurate, precum și din dispozitivul hotărârii,

instanța de apel respingând acțiunea reclamantei ca nefondată, fără a analiza

și fără soluționa o excepție de inadmisibilitate.

Împrejurarea că,

printre argumentele folosite, Curtea de Apel face referire și la condițiile în

care acțiunea reclamantei ar fi putut fi admisă, nu înseamnă că instanța a

soluționat litigiu în temeiul excepției de inadmisibilitate a acțiunii în

revendicare.

Tot astfel, faptul că

instanța de apel folosește noțiunea de "titlu de proprietate" și,

comparând titlurile ce se opun, constată că, în condițiile existente în cauză,

reclamanta nu se poate prevala de un astfel de titlu de proprietate asupra

bunului în litigiu, ci numai de un drept pe care nu și l-a valorificat în

condițiile legii speciale, nu duce la concluzia unei motivării contradictorii.

Curtea de Apel a

arătat care sunt argumentele pentru care a apreciat că, în condițiile

reglementate de legea specială, reclamanta trebuia să obțină un titlu de

proprietate asupra bunului în litigiu, hotărârea nefiind contradictorie sub

aspectul înțelesului pe care instanța l-a dat noțiunilor de "drept"

și de "titlu" de proprietate.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că, atâta timp cât considerentele hotărârii nu sunt

contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea

controlului judiciar nu se poate dispune admiterea recursului în baza motivului

de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

privește incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății, pe schimbarea naturii ori a înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs

menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un

litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură

ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de

instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit

act juridic și, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Ceea ce se susține de

fapt prin argumentele aduse în favoarea acestui motiv de recurs este o anumită

interpretare a înscrisurilor depuse, a probelor administrate în cauză,

interpretare pe care instanța de recurs nu o poate cenzura față de natura

controlului judiciar exercitat prin intermediul acestei căi de atac și care

este exclusiv una de legalitate, așa cum în mod expres rezultă din cuprinsul

art. 304 C. proc. civ.

pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate, formulând

argumente care vizează două aspecte:

a. Se pretinde că a

fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicție și dreptul la un proces

echitabil prevăzut de art. 21 din Constituția României și garantat de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece reclamanta a învestit

instanțele atât cu o acțiune în revendicare, cât și cu o contestație întemeiată

pe prevederile Legii nr. 10/2001 și, în condițiile în care a câștigat în primă

instanță, nu avea interes să formuleze apel împotriva sentinței tribunalului.

Or, după decizia pronunțată de instanța de apel, hotărârea de respingere a

contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas definitivă și nu

mai poate face obiectul unei verificări pe calea controlului judiciar,

încălcându-se astfel drepturile reclamantei la un proces echitabil și la

beneficiul dublului grad de jurisdicție în privința acestui capăt de cerere.

În temeiul art. 306

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza aceste critici din perspectiva

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și va considera că sunt nefondate, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 293 C.

proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel,

să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să

tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Prin urmare, câtă

vreme în cauză a fost declarat un apel principal care, prin admiterea sa ar fi

putut schimba hotărârea apelată, reclamanta avea interes să declare la rândul

său un apel incident pentru a evita posibilele consecințele defavorabile în

privința situației sale juridice.

Numai prin învestirea

cu judecarea unui apel incident, instanța de apel ar fi putut cenzura hotărârea

primei instanțe sub aspectele dorite de reclamantă. A admite că acest lucru ar

fi fost posibil și în lipsa aderării la apelul principal printr-un apel

incident al reclamantei, ar însemna încălcarea prevederilor art. 295 C. proc.

civ. care stabilesc exercitarea controlului judiciar în limitele fixate prin

cererea de apel.

b. Se susține că

instanța a interpretat greșit legea când a apreciat că pârâta are un titlu

preferabil.

Nici aceste susțineri

nu sunt întemeiate.

Pentru imobilul în

litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contestația formulată

de reclamantă împotriva Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003 emisă de S.C. E.

S.A. a fost respinsă ca neîntemeiată, soluția pronunțată în acest sens de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, intrând în putere de lucru judecat

prin neapelarea ei de către reclamantă.

La data de 19 august

2003, reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care a

solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâtei la a-i lăsa în

deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și

care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și

legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

Așa cum rezultă din

considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea

nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni

întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor

de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Este adevărat că prin

Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări,

Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de

către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți

prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

În cauză însă,

reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în accepțiunea dată de

normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a

reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag.

140).

Câtă vreme reclamanta

nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost

recunoscută calitatea de proprietar și care să cuprindă dispoziția expresă de

restituire a bunului, ea nu este titularul unui bun în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții Europene, atrage

obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest

neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme

paralele de măsuri reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatoarea F.S.I. împotriva Deciziei civile

nr. 396A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL