ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6694/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 august 2003 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta F.S.I. a chemat în judecată pe pârâta S.C. M. S.A. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003 emisă de pârâtă prin care a fost respinsă notificarea reclamantei privind restituirea în natură a imobilelor care au aparținut autoarei sale, E.M., să constate că imobilele au fost preluate de stat fără titlu și să fie obligată unitatea deținătoare să predea reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilele situate în comuna Măgurele, compuse din conace, instalații și terenul aferent acestora.

Pârâta S.C. E. S.A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate buna sa credință în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în comuna Măgurele și cerere de chemare în garanție a Statului Român prin APAPS pentru a fi obligat la restituirea valorii bunurilor, în cazul admiterii cererii reclamantei-pârâte. Prin Sentința civilă nr. 1034 din 27 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins atât contestația formulată, ca neîntemeiată, cât și cererea reconvențională, ca inadmisibilă, și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Prin Decizia civilă nr. 70 din 5 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de contestatoarea F.S.I.

și de pârâta S.C. E. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 1034 din 27 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că prima instanță nu a soluționat capătul de cerere privind revendicarea imobilelor. Rejudecând cauza, prin Sentința civilă nr. 1399/2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta S.C. E. S.A. să lase reclamantei în proprietate și posesie imobilul situat în județul Ilfov, a respins capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003 emisă de pârâta S.C. E. S.A., a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă, și a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție ca și excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut că, prin Notificarea nr. 1331 din 12 noiembrie 2001, D.D.B. a solicitat S.C. R. S.A. Voluntari restituirea imobilului în cauză, solicitare respinsă prin dispoziția emisă de unitatea notificată la data de 13 decembrie 2001. Reclamanta F.S.I. a formulat Notificarea nr. 745 din 1 iulie 2003 în nume propriu, iar nu în calitate de succesoare a defunctului D.D.B. La această notificare, pârâta S.C. E. S.A. a răspuns prin Adresa nr. 2973 din 15 iulie 2003, comunicându-i reclamantei că notificării formulate îi sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (2) și art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a constatat că notificarea formulată de reclamantă este tardivă în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel încât a respins contestația ca neîntemeiată, fără a mai analiza fondul criticilor aduse soluției de respingere a notificării, cu consecința neanulării Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003. Capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu de către stat a imobilelor în litigiu a fost respins de tribunal, cu motivarea că însăși reclamanta a precizat care este titlul de preluare al statului - respectiv Legea nr. 187/1945 și Decretul nr. 83/1945. S-a reținut că titlul de proprietate al reclamantei ca moștenitoare a proprietarului originar al imobilului este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, respectiv certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 834/1991. Tribunalul a mai reținut că excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale a fost soluționată printr-o încheiere interlocutorie, astfel încât a respins această cerere, ca inadmisibilă. Excepția lipsei calității procesual pasive a chematei în garanție a fost respinsă, față de prevederile O.U.G. nr. 88/1997. Cerea de chemare în garanție a fost respinsă cu motivarea că dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 au fost expres abrogate în anul 2005. Împotriva acestei sentinței a declarat apel pârâta S.C. E. S.A., iar prin Decizia civilă nr. 396A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Calitatea de proprietar a reclamantei, rezultată din calitatea sa de moștenitoare a proprietarului originar al imobilului în litigiu, E.M., nu a fost contestată în speță. Reclamanta a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea redobândirii imobilului situat în comuna Măgurele. Cererea sa a fost respinsă de pârâta S.C. E. S.A., prin Decizia nr. 2973 din 15 iulie 2003. Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a precizat că imobilul a fost preluat de Statul Român de la autoarea sa prin efectul Legii nr. 87/1945 și al Decretului nr. 83/1949, respectiv cu titlu.

Este lipsit de relevanță în speță dacă titlul Statului Român este sau nu un titlu valabil prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care textul citat, deși recunoaște calitatea de proprietar a celui deposedat, dă dreptul acestuia să exercite prerogativele de proprietar numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, emise conform procedurii speciale a Legii nr. 10/2001. Așa fiind, reclamanta nu se poate prevala de dreptul său de a promova o acțiune în revendicare a imobilului, acțiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, pentru simplul fapt că nu are exercițiul acestui drept în lipsa unei recunoașteri juridice pe calea Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai reținut că, pornind de la același raționament, dar din perspectiva comparării titlurilor invocate de părți, se constată că, în cauză, reclamanta invocă un drept virtual, recunoscut de legea specială, dar neconcretizat într-un titlu producător de efecte juridice, pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta S.C. E. S.A. invocă un titlu concret, valabil, emis în temeiul unor acte normative, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În acest context, singurul titlu producător de efecte juridice este cel avansat de pârâtă, acțiunea în revendicare promovată de reclamantă fiind nefondată. De altfel, prevalența legii speciale de reparație, ca obligație de îndeplinit a fostului proprietar pentru redobândirea bunurilor sale ori ale autorilor săi, a fost reținută și în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii și obligatorie pentru viitor, de la data adoptării sale.

Același raționament a fost reținut și în cauza Atanasiu vs. România, în care noțiunea de "bun actual" a fost condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a "bunului" dar și de "îndeplinirea de către partea interesată a prevederilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de această lege", condiții pe care reclamanta nu le-a îndeplinit în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta F.S.I. Prin cererea de recurs se formulează următoarele critic de nelegalitate: 1. Curtea de Apel a pronunțat o decizie care cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) Din considerentele deciziei nu rezultă dacă acțiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă.

Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu se poale prevala de dreptul său de a promova o acțiune în revendicare a imobilului pentru simplul fapt că nu are exercițiul acestui drept în lipsa unei recunoașteri juridice pe calea Legii nr. 10/2001, ceea ce ar conduce la concluzia că acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă. Însă, instanța a reținut totodată că reclamanta invocă un drept virtual, recunoscut de legea specială, dar neconcretizat într-un titlu producător de efecte juridice, susțineri din care ar rezulta că acțiunea ar fi respinsă ca nefondată. Este contradictoriu și modul în care este analizată noțiunea de bun în cauză, instanța confundând noțiunea de drept cu cea de titlu. Se susține că, prin nemotivarea hotărârii atacate, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2. Curtea de Apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurii al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Actele deduse judecății au fost, pe de o parte titlurile vechi de proprietate, iar pe de altă parte, certificatul de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă, exclusiv pe teren. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu constituie un titlu valabil asupra clădirilor și, ca atare, pârâta nu justifică decât o detenție precară. Titlul produs face dovada exclusiv asupra terenului în litigiu, iar instanța a interpretat greșit actul prezentat de pârâtă, ca fiind o dovadă care să justifice deținerea legală a clădirilor. Titlul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor și construcțiilor este singurul titlu care a fost dovedit și care producea efectele reținute de tribunal la judecarea fondului.

3. Curtea de Apel a pronunțat o decizie lipsită de temei legal și cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Prin cererea introductivă, reclamanta a formulat acțiune în revendicare și contestație în temeiul Legii nr. 10/2001. În condițiile în care reclamanta a câștigat în primă instanță, nu avea interes să formuleze apel împotriva sentinței tribunalului, iar împrejurarea că după apel, hotărârea cu privire la contestație a rămas definitivă și nu mai poate face obiectul unei verificări pe calea controlului judiciar, îi încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de Constituția României în art. 21 alin. (3) și de Convenția Europeană în art. 6 alin. (1). În acest fel, instanța a încălcat dreptul reclamantei la un dublu grad de jurisdicție în ceea ce privește contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța a interpretat greșit legea când a apreciat ca pârâta are un titlu preferabil. În primul rând, acțiunea reclamantei întemeiată pe art. 480 C. civ. apare ca nesoluționată, ceea ce constituie o îngrădire a accesului la justiție sancționată de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană și art. 21 din Constituție. Se mai arată că, la preluarea bunului în litigiu, nu s-au respectat dispozițiile art. 481 C. civ. și ale art. 11 din Constituția din 1948, că Legea nr. 187/1945 era neconstituțională în raport cu Constituția din 1923, iar Decretul nr. 83/1949 era neconstituțional în raport cu Constituția din 1948 și încălca Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară.

În condițiile în care statul nu a dobândit valabil dreptul de proprietate, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar titlul reclamantei este preferabil. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. În analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că aceste dispoziții legale trebuie interpretate prin raportare la cele ale art. 298 și ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede pentru instanță obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de apel, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere ori a motivelor de apel. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece din motivarea hotărârii nu rezultă dacă acțiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă. Se susține că este contradictoriu, de asemenea, și modul în care este analizată noțiunea de "bun" în cauză, instanța confundând noțiunea de "drept" cu cea de "titlu". Niciuna dintre aceste susțineri nu ar justifica modificarea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., pentru următoarele argumente: În considerentele hotărârii pronunțate, instanța de apel a expus motivele pentru care a considerat că reclamanta nu este titulara unui "bun" în sensul normelor convenționale europene și, din acest motiv, acțiunea sa în revendicare nu este fondată. Soluția pronunțată de instanța de apel a vizat fondul pretențiilor deduse judecății, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, precum și din dispozitivul hotărârii, instanța de apel respingând acțiunea reclamantei ca nefondată, fără a analiza și fără soluționa o excepție de inadmisibilitate. Împrejurarea că, printre argumentele folosite, Curtea de Apel face referire și la condițiile în care acțiunea reclamantei ar fi putut fi admisă, nu înseamnă că instanța a soluționat litigiu în temeiul excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.

Tot astfel, faptul că instanța de apel folosește noțiunea de "titlu de proprietate" și, comparând titlurile ce se opun, constată că, în condițiile existente în cauză, reclamanta nu se poate prevala de un astfel de titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, ci numai de un drept pe care nu și l-a valorificat în condițiile legii speciale, nu duce la concluzia unei motivării contradictorii. Curtea de Apel a arătat care sunt argumentele pentru care a apreciat că, în condițiile reglementate de legea specială, reclamanta trebuia să obțină un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, hotărârea nefiind contradictorie sub aspectul înțelesului pe care instanța l-a dat noțiunilor de "drept" și de "titlu" de proprietate.

În consecință, Înalta Curte apreciază că, atâta timp cât considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar nu se poate dispune admiterea recursului în baza motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 2. În ceea ce privește incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Cazul de recurs menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic și, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit. Ceea ce se susține de fapt prin argumentele aduse în favoarea acestui motiv de recurs este o anumită interpretare a înscrisurilor depuse, a probelor administrate în cauză, interpretare pe care instanța de recurs nu o poate cenzura față de natura controlului judiciar exercitat prin intermediul acestei căi de atac și care este exclusiv una de legalitate, așa cum în mod expres rezultă din cuprinsul art. 304 C. proc.

civ. 3. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate, formulând argumente care vizează două aspecte: a. Se pretinde că a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicție și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituția României și garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece reclamanta a învestit instanțele atât cu o acțiune în revendicare, cât și cu o contestație întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și, în condițiile în care a câștigat în primă instanță, nu avea interes să formuleze apel împotriva sentinței tribunalului.

Or, după decizia pronunțată de instanța de apel, hotărârea de respingere a contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas definitivă și nu mai poate face obiectul unei verificări pe calea controlului judiciar, încălcându-se astfel drepturile reclamantei la un proces echitabil și la beneficiul dublului grad de jurisdicție în privința acestui capăt de cerere. În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și va considera că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Prin urmare, câtă vreme în cauză a fost declarat un apel principal care, prin admiterea sa ar fi putut schimba hotărârea apelată, reclamanta avea interes să declare la rândul său un apel incident pentru a evita posibilele consecințele defavorabile în privința situației sale juridice. Numai prin învestirea cu judecarea unui apel incident, instanța de apel ar fi putut cenzura hotărârea primei instanțe sub aspectele dorite de reclamantă. A admite că acest lucru ar fi fost posibil și în lipsa aderării la apelul principal printr-un apel incident al reclamantei, ar însemna încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. care stabilesc exercitarea controlului judiciar în limitele fixate prin cererea de apel.

b. Se susține că instanța a interpretat greșit legea când a apreciat că pârâta are un titlu preferabil. Nici aceste susțineri nu sunt întemeiate. Pentru imobilul în litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003 emisă de S.C. E. S.A. a fost respinsă ca neîntemeiată, soluția pronunțată în acest sens de Tribunalul București, secția a III-a civilă, intrând în putere de lucru judecat prin neapelarea ei de către reclamantă. La data de 19 august 2003, reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ. S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

(parag. 140). Câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a bunului, ea nu este titularul unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții Europene, atrage obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme paralele de măsuri reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea F.S.I. împotriva Deciziei civile nr. 396A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL