ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4629/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4629/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 04 aprilie 2005, reclamanta L.S.D.M., prin

mandatar S.G., a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând anularea

Deciziei nr. 93 din 18 februarie 2005 emisă de pârâtă, restituirea în natură a

imobilelor Timișoara, județul Timiș, înscrise în C.F., iar, în cazul în care

restituirea în natură nu este posibilă, acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent constând în bunuri sau servicii ori acțiuni tranzacționate pe piața

de capital.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea din 2002 a solicitat

restituirea în natură a imobilelor de mai sus, iar, prin Dispoziția din 2002,

Primarul municipiului Timișoara a dispus trimiterea cererii spre competentă

soluționare A.V.A.S., deoarece imobilele au trecut în proprietatea statului de

la B.F., în baza Decretului nr. 119/1948, apoi, în proprietatea SC B.T. SA

Timișoara, potrivit H.G. nr. 834/1991.

Reclamanta a mai

arătat că A.V.A.S. a luat în mod greșit decizia de respingere a notificării, cât

timp a făcut dovada calității de moștenitoare a proprietarului tabular B.F.

Pârâta A.V.A.S. a

formulat întâmpinare, învederând că la notificare nu au fost atașate actele

doveditoare ale calității de moștenitor.

Prin sentința civilă nr.

677 din 13 iunie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

contestația ca nefondată, reținând că reclamanta nu a depus în termen actele de

proprietate ale lui B.ancisc și certificatele de moștenitor care să ateste că

i-a succedat la moștenire adoptatoarei Lovag Matilda Ghizela și că aceasta, la

rândul ei, este moștenitoarea lui B.

Apelul declarat de

contestatoare împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia

civilă nr. 63/ A din 06 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 9644 din 24 noiembrie 2006 a admis recursul declarat în cauză, a casat

ambele hotărâri și a trimis dosarul spre rejudecare la instanța de fond, constatând

că, prin depunerea certificatelor de calitate de moștenitor după defuncta L.M.G.

și după defunctul B.F., a fost dovedită calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită în sensul legii speciale și că se impune soluționarea cererii pe

fond.

Prin sentința civilă nr.

1063/ F din 06 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte contestația, a anulat Decizia nr. 93 din 18 februarie 2005 emisă de A.V.A.S.,

a respins cererea de restituire în natură a imobilelor din Timișoara, județul

Timiș și a obligat pârâta să emită în favoarea contestatoarei propunere de

acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale.

Tribunalul a reținut

că imobilele revendicate sunt în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara, conform H.G.

nr. 834/1991, că sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și că reclamanta este îndreptățită numai la despăgubiri prin echivalent.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel părțile în cauză.

În motivarea

apelului, reclamanta a arătat că, în calitate succesoarea în drepturi a

fostului proprietar tabular al bunurilor imobiliare indicate, este îndreptățită

la restituirea în natură, deoarece trecerea în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 119/1948 s-a făcut fără titlu valabil - posesia statului nu a fost

netulburată, ci a fost fondată și conservată prin violență. Întrucât statul nu

a dobândit proprietatea cu titlu valabil, nu putea nici să-l transmită în

proprietatea unei societăți comerciale în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 835/1991.

În acest sens, reclamanta a făcut trimitere la decizia) din Legea nr. 10/2001

și nu dispozițiile art. 29 din aceeași Lege. A invocat și considerentele Deciziei

nr. 20/2007 pronunțate de Înalte Curte de Casație și Justiție,

cu referire la încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Apelanta a solicitat,

pe fond, admiterea cererii de restituire în natură și, în subsidiar, în cazul

în care se va respinge acest capăt de cerere, restituirea prin echivalent bănesc,

potrivit expertizei de evaluare ce se va efectua în apel, cu plata în monedă și

nu prin acțiuni la Fondul Proprietatea.

Pârâta A.V.A.S. a

învederat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a

legii și a analizat superficial fondul contestației, în sensul că s-a rezumat

la a constata că, potrivit deciziei de casare, reclamanta a făcut dovada calității

de moștenitor, fără a mai cerceta aspectele referitoare la proprietatea asupra

imobilelor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Prin notificare s-a cerut

a se restitui un imobil compus din teren și construcții, fără a se face dovada evidențierii

acestui imobil în patrimoniul unei societăți privatizate de A.V.A.S. la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, din actele dosarului nu rezultă

dacă imobilul - construcții exista fizic la momentul notificării.

Or, aceasta distincție

era necesară, întrucât, dacă imobilul nu mai există sau a fost demolat,

competența de soluționare a notificării, sub acest aspect, aparține primăriei

din raza teritorială unde se afla imobilul și nu A.V.A.S., potrivit art. 32 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Apelanta A.V.A.S. a mai

arătat că are competența de a propune măsuri reparatorii pentru imobilele evidențiate

în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate de aceasta până la data de

14 februarie 2001, în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, în

speță, însă, imobilul revendicat nu se afla în proprietatea SC B.T. SA la data intrării

in vigoare a acestei legi.

Prin Decizia civilă nr.

109 din 13 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondate apelurile declarate.

În ceea ce privește

apelul reclamantei, instanța de apel a reținut că, deși preluarea imobilelor

s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, respectiv Legea nr. 119/1948, prin

Legea nr. 15/1990 și prin H.G. nr. 834/1991 dobândirea dreptului de proprietate

de către SC B.T. SA Timișoara s-a făcut cu titlu valabil, oneros, deoarece

echivalentul valoric al bunurilor a fost convertit în acțiuni obținute de stat,

care au putut fi înstrăinate, și, de asemenea, că în mod corect s-a reținut

incidența art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la apelul

pârâtei, curtea a constatat că nu există un text legal în sensul că sarcina probării

persoanei implicate în privatizare revine reclamantei, că pârâta, soluționând

notificarea, a creat prezumția că este persoana implicată în privatizare, că

dovedirea existenței fizice a construcției revine persoanei notificate și că

din extrasele de carte funciară rezultă că imobilele construcții s-au aflat în

patrimoniul societății privatizate.

În termen legal au

declarat recurs reclamanta I. (L.S.) D.M. și pârâta A.V.A.S.

Reclamanta a susținut

greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 cât privește imobilele

preluate în mod abuziv prin Legea nr. 119/1948 și a arătat că se poate dispune

restituirea în natură.

La rândul său, pârâta

a precizat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilele

revendicare nu se aflau în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara, iar A.V.A.S. nu

mai avea competența prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/2001, că din actele

dosarului nu rezultă dacă imobilele există în patrimoniul acestei societăți

comerciale; de asemenea, nu reiese existența fizică a imobilelor - construcții

la data notificării ori dacă acestea au fost demolate, în funcție de care se

stabilește și instituția competentă să soluționeze notificarea formulată

potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 3467/03

iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate împotriva deciziei

Curții de Apel București, secția a IV a civilă, pe care a casat-o, și a trimis

cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Instanța de recurs a

reținut că situația imobilelor preluate de stat în mod abuziv și care se află

în patrimoniul unei societăți privatizate este reglementară în continuare de

dispozițiile art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001 în redactarea avută

anterior modificării prin art. 1 pct. 60. Așa fiind, instanțele învestite cu

soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile vor putea

verifica și stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, astfel

încât, în raport de această situație, urmează a se stabili felul măsurilor

reparatorii.

Or, instanța de apel

a avut în vedere aceste aspecte raportat la Legea naționalizării nr. 119/1948, fără a verifica însă dacă aceasta a fost sau nu corect aplicată proprietarului

imobilelor din prezentul litigiu.

Pe de altă parte, A.V.A.S.

are competența de a propune stabilirea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă la data apariției

acestei legi imobilele revendicate se aflau în patrimoniul societății

privatizate.

Art. 29 din legea

specială se referă la imobile evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

stabilind că, în cazul acestor imobile, „măsurile reparatorii în echivalent se

propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat

privatizarea”.

Prin urmare,

interesează, sub aspectul stabilirii modalității de restituire a bunului și al

titularului obligației de a propune acordarea măsurilor reparatorii, dacă la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 societatea comercială în al cărei

patrimoniu era evidențiat imobilul solicitat era sau nu integral privatizată;

dacă statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acționar ori asociat (după

distincțiile făcute sub aspectul cotei de participație prin alin. (1) și (2) al

art. 21 din Lege), în funcție de care decizia/dispoziția de soluționare a

notificării va fi emisă de unitatea deținătoare și va cuprinde măsura de

restituire în natură a imobilului solicitat, iar, dacă, la aceeași dată,

societatea comercială în al cărei patrimoniu era evidențiat imobilul era integral

privatizată, măsurile reparatorii vor fi acordate în echivalent și vor fi

propuse de instituția publică care a efectuat privatizarea.

Ca atare, pentru a

stabili această competență era necesar a se stabili dacă SC B.T. SA Timișoara

era integral privatizată la data apariției legii speciale.

Înalta Curte a mai

reținut că la dosar nu există relații privind situația juridică a imobilelor

litigioase, fiind necesară administrarea tuturor probelor pentru identificarea

corectă a acestora, atât sub aspectul existenței, cât și al componenței

acestora la momentul preluării de către stat, la data notificării, precum și la

momentul actual sub aspectul stării în care se află.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 10447/2/2010.

Prin Decizia civilă nr.

156/ A din 06 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate, în considerentele hotărârii reținând

următoarele:

Împotriva Deciziei nr.

93 din 18 februarie 2005, contestatoarea a chemat în judecată pe intimata A.V.A.S.

pentru a i se constata dreptul la restituirea în natură a imobilelor notificate

sau, în subsidiar, la obținerea măsurilor reparatorii în echivalent.

Contestația nu a fost formulată și în contradictoriu cu SC B.T. SA - societatea

comercială despre care contestatoarea a afirmat că este deținătoarea imobilelor

notificate.

Reclamanta a mai

formulat o notificare, înregistrată din 12 februarie 2002, prin care a

solicitat restituirea în natură a imobilelor, cu numerele de C.F., preluate

prin Legea nr. 119/1948, notificare ce a fost soluționată de A.V.A.S. prin

Decizia nr. 91 din 18 februarie 2005, în sensul respingerii.

Această decizie a

fost la rândul ei contestată de reclamantă, formând obiectul Dosarului nr. 1394/2005

al Tribunalului București.

Solicitarea

contestatoarei de conexare a acestui dosar la dosarul de față a fost respinsă

prin încheierea din data de 06 iunie 2005, necontestată.

Din evidențele E. cu

privire la Dosarul nr. 9445/3/2005 (nr. vechi 1394/2005), reiese că, la 28

februarie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

contestația formulată împotriva Deciziei nr. 91/2005 emisă de A.V.A.S., că,

prin Decizia civilă nr. 119/ A din 15 februarie 2008, Curtea de apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul

declarat de contestatoare, iar, prin încheierea din 25 iunie 2008, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I-a civilă și de proprietate intelectuală, în

baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea recursului declarat de

contestatoare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii din cauza de față.

În

aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pornit de la problemele

de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin deciziile de casare, respectiv

prima Decizie de

casare, nr. 9644 din 24 noiembrie 2006 (prin care Înalta Curte de Casație

și Justiție, reținut că reclamanta

are calitatea de persoană îndreptățită la

obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de

succesoare a proprietarului tabular F.B.) și a doua Decizie de casare, nr. 3467

din 03 iunie 2010 (prin care instanța supremă a statuat că pentru corecta

aplicare a dispozițiilor art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, instanța de

apel trebuia să verifice valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului,

în concret dacă Legea nr. 119/1948 a fost corect aplicată proprietarului

imobilelor; că A.V.A.S. are competența de a propune despăgubiri în condițiile

legii speciale, conform art. 2 alin. (3), dacă la data apariției legii

imobilele revendicate se aflau în patrimoniul societății privatizate; că pentru

stabilirea modalității de restituire a bunului și a titularului obligației de a

propune acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce interesează este faptul dacă

la data intrării în vigoare a legii societatea comercială în al cărei

patrimoniu este evidențiat imobilul solicitat era sau nu integral privatizată -

dacă era integral privatizată, măsurile reparatorii se propun în echivalent de

instituția care a efectuat privatizarea, iar dacă statul sau o autoritate a

administrației publice locale sau centrale erau la data intrării în vigoare a

legii acționar sau asociat, după distincțiile făcute sub aspectul cotei de

participare la art. 21 alin. (1) și (2), atunci decizia se emite de unitatea

deținătoare și va cuprinde măsura de restituire în natură a imobilului).

În ceea ce privește

apelul declarat de apelanta-reclamantă, Curtea a

constatat că la data formulării

contestației erau în vigoare dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în

forma înainte de prima republicare a legii, în M. Of. nr. 279 din 04 aprilie 2005),

potrivit cărora „1) Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor

legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent

(.). (2) Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se

adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea (...)”.

Rezultă că dispoziția

legală menționată (privind restituirea prin echivalent) nu era incidentă în

cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă

societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu

dispozițiile legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură.

Dispoziția art. 27 alin.

(1) a fost modificată prin art. 1 pct. 60 din titlul 1 al Legii nr. 247/2001

(devenind art. 29, după cea de-a doua republicare a legii, în M. Of. nr. 798

din 02 septembrie 2005), în sensul că legiuitorul a suprimat distincția

referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că

pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la

art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la

despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Ca urmare a faptului

că, dispoziția art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale

(M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), în conformitate cu

prevederile art. 147 alin.

(1) din Constituție, Curtea a apreciat că cererea formulată de către contestatoare,

referitoare la un imobil

preluat

de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate, se afla în continuare sub incidența dispozițiilor art. 29 (fost art.

27), în redactarea avută anterior modificării.

În speță, condiția

referitoare la privatizarea societății deținătoare a bunurilor notificate în

conformitate cu dispozițiile legale nu a fost contestată de către

contestatoare, aceasta neformulând în condițiile de procedură prevăzute de C.

proc. civ. vreo cerere referitoare la constatarea valabilității sau

nevalabilității contractului de privatizare.

Instanța

de apel a mai constatat că preluarea imobilului notificat a avut loc în baza

Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare,

de asigurări, miniere și de transporturi, și nu ca efect al posesiei exercitate

de stat. Cum apelanta nu a invocat alte motive de nulitate a titlului statului,

Curtea a apreciat că imobilul notificat a fost preluat în mod abuziv, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Mai mult,

în cadrul procesual stabilit de contestatoare prin contestației de față,

instanța de apel a considerat că nu putea dispune măsura restituirii în natură,

deoarece societatea comercială în al cărei patrimoniu sunt evidențiate

imobilele notificate nu a fost atrasă în proces.

Cu privire la apelul

declarat de pârâta A.V.A.S., referitor la prima critică, conform căreia nu se

face dovada că imobilele ce fac obiectul notificării se află în patrimoniul

unei societăți privatizate de A.V.A.S. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

Curtea a achiesat la cele constate de prima instanță de fond, în sensul că

îndeplinirea acestei condiții reiese chiar din Decizia nr. 93/2005, contestată,

în care autoritatea emitentă a consemnat faptul că „imobilul revendicat este

evidențiat în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara”, iar, din extrasul de C.F. Timișoara

reiese că la data de 15 martie 1991 a fost intabulat dreptul de proprietate, în

baza H.G. nr. 834/1991, asupra imobilelor notificate, în favoarea SC B.T. SA.

Prin urmare, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele notificate erau evidențiate

în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara, acest aspect neconstituind motivul

respingerii notificării de către A.V.A.S., ci faptul că reclamanta nu își

dovedise calitatea de succesoare de pe urma proprietarului tabular F.B.

În plus, instanța de

rejudecare a dispus suplimentarea probatoriilor pe acest aspect, iar, prin

adresa din 20 ianuarie 2011, SC B.T. SA Timișoara a comunicat faptul că, la 14

februarie 2001, în patrimoniul său erau cuprinse imobilele din Timișoara,

constând în teren și clădiri, și a anexat copie de C.F. La dosar a fost depus și

certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 iulie 1994 eliberat acestei

societății comerciale.

De asemenea, la

obiectivul stabilit în rejudecare, privind identitatea dintre imobilele

notificate și cel menționat în certificatul de atestare a dreptului de

proprietate emis în favoarea SC B.T. SA, prin completarea la raportul de

expertiză efectuat de expert A.C. s-a concluzionat în sensul că terenul aferent

parcelelor, se suprapune peste terenul menționat în certificatul de atestare a

dreptului de proprietate indicat mai sus.

În legătură cu cea

de-a doua critică susținută de A.V.A.S., potrivit căreia nu are competența de a

propune măsuri reparatorii în condițiile art. 29 din Lege decât în situația în

care societatea comercială în patrimoniul căreia este evidențiat imobilul

notificat era integral privatizată la data intrării în vigoare a legii, la

solicitarea instanței, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul

Timiș a comunicat istoricul firmei începând din anul 2000, iar, prin adresa din

20 ianuarie 2011, SC B.T. SA Timișoara a arătat faptul că la 14 februarie 2001

era integral privatizată și a atașat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni

din 05 mai 2000. Din analiza acestui contract, Curtea a constatat că de la data

de 5 mai 2000 F.P.S. a vândut un număr de 910.666 de acțiuni, reprezentând

69,97% din valoarea capitalului social al SC B.T. SA Timișoara către SC G. SA.

Potrivit Actului

adițional la Statutul SC T. SA autentificat din 31 august 2000, înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului în data de 12 iulie 2002, capitalul social al acestei societăți

comerciale este împărțit în acțiuni nominative și este deținut în proporție de

69,97% (în valoare de 22.766.650 lei) de către SC G. SRL, 12,89% (în valoare de

4.195.225 lei) de S.I.F. Banat-Crișana și restul de acționari persoane fizice.

Față de

aceste mențiuni, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză

dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece statul nu este

acționat majoritar, și nici cele ale alin. 2, deoarece - chiar dacă S.I.F.

Banat-Crișana este acționar minoritar -valoarea acțiunilor deținute de stat (

4.195.225 lei) nu

este mai mare decât valoarea imobilului a cărui restituire în natură se cere

(13.139.711,20 lei, care este numai valoarea terenului aferent parcelelor,

conform raportului de expertiză topografică întocmit de expert A.C.).

În privința celei

cauză

de-a

treia critici susținute de către pârâtă, potrivit căreia

din actele dosarului

nu rezultă dacă imobilul-construcții exista fizic la momentul notificării, a

fost dispusă o expertiză specialitatea construcții, care a identificat

componența imobilului-construcții conform celor înscrise în C.F. Timișoara,

respectiv: 1. uzine și curte, cu amplasament în parcela, cu suprafață de 4.434

mp; 2. casă și curte cu amplasament în parcela, cu suprafață de 788 mp; 3. grădină

cu amplasament în parcela, cu suprafață de 938 mp. Împotriva concluziilor

raportului de expertiză construcții pârâta nu a formulat obiecțiuni.

Cu privire la

situația actuală a construcțiilor notificate expertul specialitatea construcții

a arătat că cele trei parcele sunt înglobate într-o incintă industrială mai

mare, care este proprietatea a două societăți comerciale, SC B.T. SA și SC M.P.

SRL.

Ca atare, instanța de

apel a concluzionat că nu sunt fondate criticile de mai sus.

În termen

legal au declarat recurs

reclamanta

I. (L.S.) D.M. și pârâta A.V.A.S.

Prin motivele de

recurs formulate, reclamanta a solicitat casarea sentinței civile nr. 1063 din 06

iunie 2008 a Tribunalului București și a Deciziei civile nr. 156/ A din 06

aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, și trimiterea dosarului

în vederea judecării contestației la fond pentru introducerea în cauză a

entității care deține imobilul solicitat în natură, și anume SC B.T. SA, aspect

constatat în apel, în urma administrării probei cu expertiză tehnică topografică,

precum și pentru administrarea unor noi probe - expertiză în construcții și

topografică, ținând cont de toate înscrisurile comunicate de Arhivele

Naționale. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei în vederea rejudecări în apel la Curtea de Apel București, pentru administrarea probei cu contraexpertiză în construcții, întrucât

instanța de apel nu a respectat dispozițiile date de instanța de control judiciar

în recurs prin Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010.

Reclamantă a susținut

că instanța de apel nu a dat dovada de rol activ, în sensul că nu a dispus

desființarea hotărârii instanței de fond și trimiterea dosarului în vederea

extinderii cadrului procesual pasiv și în ce privește introducerea în cauză a SC

B.T. SA, respectiv a SC M. SRL.

Astfel, în situația

în care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor indicate prin notificarea

din 3 februarie 2002 transmisă către Primăria Timișoara, unitatea deținătoare, în

accepțiunea Legii nr. 10/2001, este SC B.T. SA și, respectiv, SC M. SRL (în

sensul legii speciale, „unitate deținătoare” este și entitatea cu personalitate

juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care

a fost înregistrat bunul care face obiectul legii - regii autonome,

societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat,

organizații cooperatiste). Prin urmare, se impunea ca această entitate ce deține

bunul solicitat să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii conform Legii

nr. 10/2001.

În cauză, pentru a

determina obligația legală de restituire, instanța, în rejudecare, trebuia să

analizeze dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 20 (art. 22, după

republicarea) sau ale art. 27 (art. 29, după republicare) din

legea specială. Î

n sistemul Legii nr. 10/2001,

unitatea obligată să răspundă unei notificări și natura măsurilor reparatorii

care se cuvin se determină în funcție și de faptul dacă aceasta este privatizată,

distingându-se două situații - atunci când entitatea deținătoare a bunului este

integral privatizată, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001,

iar, când bunul se afla în patrimoniul unei societăți la care statul este

acționar, devin aplicabile dispozițiile art. 20 din același act normativ.

În speță, este de

necontestat faptul că o parte din imobilul solicitat este deținut de SC Bega

Tehnomet SA, iar, o altă parte se află în deținerea unei alte societăți - SC M.

SRL, conform celor constatate de expertul B.M., în condițiile în care cele trei

parcele, sunt înglobate într-o incintă industrială mai mare.

Totodată, este incertă

situația juridică a unei alte componente a Fostelor Uzine B. - nr. cadastral,

pentru care nu s-a administrat nicio probă, în sensul stabilirii unității

deținătoare pentru ipoteza restituirii în natură.

Recurenta reclamantă

a precizat că cele două expertize efectuate în cauză nu au ținut cont de

întreaga documentație obținută de la Arhivele Naționale, aceasta deoarece din planurile Uzinelor B., coroborate cu planurile

cadastrale anexate la expertiza topografică, rezultă că din amplasamentul

Uzinelor B. a făcut parte și nr. cadastral X.

Astfel, s-a solicitat

instanței de apel administrarea unei probe cu contraexpertiză în specialitatea

construcții și topo, tocmai pentru a se clarifica și a se stabili situația

juridică reală.

Determinarea precisă

a stării de fapt în care se află se circumscrie și dispozițiilor date de

instanța de control judiciar prin Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010,

conform cărora este necesară administrarea tuturor probelor pentru

identificarea corectă a imobilelor, atât sub aspectul existenței, cât și al

componenței acestora, la momentul preluării de către stat, la data notificării,

precum și la momentul actual.

Deși cu ocazia rejudecării

apelului instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize topo și în

construcții, în mod nelegal și netemeinic a fost respinsă cererea de efectuare

a unor contraexpertize în specialitatea construcții și în materie topo.

În speță, mai mult,

expertiza topografică efectuată de expert A.C. a stabilit, chiar în lipsa

tuturor elementelor și înscrisurilor indicate, o suprafață de teren liberă ce

poate fi restituită în natura, în raport cu care instanța de apel nu a făcut

niciun fel de analiză sau observație.

În privința

construcțiilor, expertiza efectuată de expert B.M. nu se raportează la niciunul

din momentele indicate de instanța de control judiciar ca și repere în

efectuarea lucrării de specialitate - preluarea de către stat, data

notificării, momentul actual sub aspectul stării în care se află, expertul

invocând lipsa documentelor, deși constată că în Inventarul edil - Anexa 36 la

procesul-verbal de predare-primire încheiat în momentul naționalizării la pct.

1 - 21 că sunt evidențiate clădiri; expertul nu procedează la o noua deplasare

pe teren în vederea identificării acestora, în funcție de noile înscrisuri

prezentate în răspunsul la obiecțiuni.

Or, prin contraexpertiza

solicitată se impunea a fi analizată situația, istoricul, componența,

destinația și vechimea construcțiilor amplasate pe nr. cadastral, care, de

asemenea, făcea parte din terenul aflat în proprietatea Uzinelor B.,

corespunzător, ce apar pe înscrisurile transmise de Arhivele Naționale.

Reclamanta a mai

arătat că din actele aflate la dosar nu rezultă că persoana juridică

deținătoare este unitate integral privatizată, că ar fi vorba de o singură

unitate deținătoare, câtă vreme expertul topo identifică mai mulți proprietari

actuali pe lângă SC B.T. SA, fără a mai fi luată în calcul și situația nr. cadastral,

care, de asemenea, făcea parte din terenul aflat în proprietatea Uzinelor B.

Totodată, reiese că, la

data de 14 februarie 2001, un procent de 1.239% era deținut de S.I.F. Banat

Crișana, deci de Statul Român. Aceasta împrejurare trebuie obligatoriu coroborată

și cu contractul de privatizare încheiat de A.V.A.S., care conține clauze și

condiții pentru folosirea, deținerea și transmisiunea patrimoniului societății

aflate în curs de privatizare, în raport de data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, relevante pentru a se putea stabili incidența art. 21 alin. (1) sau (2)

din Lege, fără a interesa doar structura acționariatului, ci noțiunea de

privatizare, mai largă decât aceea a transmisiunii de acțiuni, sub aspectul

restituirii în natură a imobilului, dar și a determinării corecte a unității

deținătoare.

Or, situația de

excepție prevăzută de art. 27 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001

privește exclusiv

societățile comerciale privatizate anterior adoptării acestui act normativ, în

condițiile în care imobilele deținute (la data intrării in vigoare) de

societăți comerciale cu capital majoritar de stat se restituie în natură, art. 20

alin. (1) din aceeași lege având și semnificația indisponibilizării totale a

imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată expres

de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

(dispoziție introdusă prin Legea nr. 247/2005); aceasta condiție a

indisponibilizării totale nu a fost dovedită în raport de data de 14 februarie 2001.

În cauză, este lipsită

de relevanță motivarea instanței de apel referitoare la necontestarea de către

reclamantă a procesului de privatizare a societății deținătoare a bunurilor SC

B.T. SA, legiuitorul nereglementând o astfel de condiție în cuprinsul art. 21

din Legea nr. 10/2001.

De altfel, la dosar

nu se află nici contractul de privatizare în baza căruia a fost realizată

privatizarea SC B.T. SA, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune nu numai o

cesiune a acțiunilor, ci și o vânzare a patrimoniului social, condiționată de

îndeplinirea anumitor cerințe, referitoare la patrimonial societății aflate în

curs de privatizare, aspect care, de asemenea, nu a fost lămurit de instanța de

apel.

Neadministrând toate

probele necesare cercetării raportul litigios, în legătură cu unitatea deținătoare,

instanța de apel a închis recurentei reclamante accesul la lege, încălcând și

dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

În subsidiar, reclamanta

a susținut că hotărârea atacată nu respectă caracterul devolutiv al apelului și

încălcă Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în mod eronat

instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivelor de apel invocate, deși

instanța de recurs a dispus rejudecarea apelului, aspect ce afectează hotărârea

pronunțată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, din prevederile art.

295 C. proc. civ. rezultă multitudinea de mijloace puse de legiuitor la

dispoziția instanței de apel, în sensul că aceasta poate soluționa litigiul în

baza probelor administrate de prima instanță ori poate să refacă o parte din

aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul prin administrarea de

noi probe.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâta A.V.A.S. a arătat că decizia

atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 23, 29 și 32 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

În acest sens a

precizat că, în speță, la data soluționării notificării, care este data

emiterii deciziei contestate, reclamanta nu depusese la dosarul administrativ

înscrisuri care să dovedească calitatea acesteia de persoana îndreptățită potrivit

legii speciale. Astfel, singurele documente ce au fost anexate notificării nu

pot fi considerate acte ce dovedesc calitatea de moștenitoare a contestatoarei,

sens în care, la 11 august 2002, Primăria municipiului Timișoara a emis o adresă

din care rezultă că a pus în vedere petentei să completeze dosarul aferent notificării

cu certificat de moștenitor în original, acte de identitate (buletin sau

pașaport în copie legalizată), împuternicire în original.

Ca atare, dovedirea

calității de persoană îndreptățită la momentul de față, prin depunerea actelor

doveditoare în dosarul aflat pe rolul instanței este inadmisibilă și tardivă, fiind

în afara termenului limită stabilit de Legea nr. 10/2001, respectiv momentul

soluționării notificării.

Nedepunerea actelor

doveditoare în termenul legal, astfel cum a fost modificat, atrage drept

sancțiune decăderea notificatoarei din dreptul de a le depune ulterior, chiar în

instanță, și de a proba alte situații juridice decât cele invocate și

nedovedite în fața instituției publice competente, emitentă a deciziei.

Prin urmare, instanța

de judecată trebuia să verifice legalitatea deciziei emise de A.V.A.S. numai

prin analiza legalității, veridicității și puterii doveditoare a actelor depuse

de contestatoare la dosarul aferent notificării, fără a administra alte probe în

completare.

Acest fapt este

dictat nu numai de legea specială, care reglementează în mod absolut regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989,

termenele de formulare și dovedire a acestor notificări, căile de atac,

condițiile în care operează restituirea sau acordarea unor despăgubiri, dar și

pe considerentul că a încuviința în instanță administrarea altor probe

presupune a transforma prezenta contestație la un act administrativ într-o

veritabilă acțiune în revendicare, pe dreptul comun, ceea ce nu este permis,

întrucât contravine scopului Legii nr. 10/2001.

La data de 10 iunie 2013,

judecarea recursurilor a fost suspendată conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., fiind repusă cauza pe rol la data de 07 octombrie 2013.

Părțile nu au depus

întâmpinare.

În recurs nu s-au administrat

probe noi.

În ședința publică

din 07 octombrie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunțare și pe următoarele

aspecte: încadrarea criticilor ce vizează interpretarea probelor în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.; în ce măsură se pot formula în recurs

critici cu privire la imobilul cu nr. cadastral, care a făcut parte din fosta

uzină Bozsak, ce nu a făcut obiectul notificării din 2002 formulate de

reclamantă și soluționată prin decizia contestată în prezentul litigiu; dacă

sunt vizate argumentele reținute de instanța de apel în motivarea deciziei

atacate în cauză.

Examinând recursurile

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

recursul exercitat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reține că cererea de

chemare în judecată a vizat anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 93 din 18 februarie 2005,

pentru a se constata în favoarea petentei dreptul la restituirea în natură a

imobilelor notificate - din Timișoara, județul Timiș, înscrise în C.F. - sau,

în subsidiar, la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Contestația de față nu a fost formulată și în

contradictoriu cu SC B.T. SA ori SC M. SRL, societăți despre care se susține că

dețin imobilele solicitate în natură (aspect constatat în faza procesuală a

apelului, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual), în calitate de „unități

deținătoare”, astfel încât judecata s-a desfășurat în cadrul procesual fixat de

reclamantă, potrivit principiului disponibilității părților.

Prin sentința civilă nr. 1063 din 6 iunie 2008,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut că imobilele revendicate

sunt în patrimoniul SC B.T SA Timișoara, conform H.G. nr. 834/1991 și că în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

împrejurare confirmată prin Decizia civilă nr. 109 din 13 februarie 2009 de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a constatat că dobândirea

dreptului de proprietate de către această societate s-a făcut cu titlu valabil,

întrucât echivalentul valoric al bunurilor a fost convertit în acțiuni obținute

de stat, care au putut fi înstrăinate.

Ulterior, prin Decizia nr. 3467 din 3 iunie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a apreciat că se impune rejudecarea cauzei în apel, pentru a se

stabili limitele competenței A.V.A.S. în privința măsurilor reparatorii ce pot

fi acordate, urmând a se verifica dacă SC B.T. SA. Timișoara era integral privatizată

la data apariției Legii nr. 10/2001.

Pe parcursul rejudecării pricinii de către

instanța de apel, contestatoarea nu a solicitat lărgirea cadrului procesual

prin introducerea în cauză a celor două societăți indicate anterior, urmare

admiterii apelului și trimiterii dosarului instanței de fond (împrejurare pe

care nu a învederat-o nici în etapa procesuală anterioară pronunțării Deciziei de

casare nr. 3467 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție),

astfel încât aceasta nu poate reclama la acest moment, în recurs, încălcarea

prevederilor art. 129 C. proc. civ. de către Curtea de Apel București. De

altfel, singurele concluzii formulate după închiderea dezbaterilor în apel se

referă la obligația ce incumbă intimatei A.V.A.S., „unitate care a participat

la procesul de privatizare a societății SC B.T. SA, iar potrivit legii trebuie

să emită dispoziție atât pentru restituirea în natură, cât și cu privire la

despăgubirile solicitate”.

În speță, instanței de apel i se impută în

mod nelegal neexercitarea rolului activ, prin neatenționarea părții în legătură

cu completarea, sub aspect subiectiv, a cadrului procesual, în baza

principiului disponibilității.

Or, rolul activ al instanței în accepțiunea

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii

instanței în poziția procesuală a uneia din părți, în apărarea intereselor

acesteia și în detrimentul celorlalte părți în cauză.

Procesul civil este, de regulă, un proces al

intereselor private, așa încât rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în

contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii - al

disponibilității și al contradictorialității.

Prin urmare, în cauză, fără concursul părții

interesate, în sensul lămuririi cadrului procesual dedus judecății, instanța de

judecată în apel era obligată să respecte limitele investirii, iar nu să se

substituie voinței apelantei-reclamante exprimată doar ulterior, prin cererea

de recurs, cum se susține prin prezenta cale de atac.

Înalta Curte

constată, în continuare, că, potrivit deciziei de casare din cel de-al doilea

ciclu procesual, instanța de judecată trebuia să verifice, sub aspectul

stabilirii modalității de restituire a bunului și al titularului obligației de

a propune acordarea măsurilor reparatorii, dacă la data intrării în vigoare a

legii societatea comercială, în al cărei patrimoniu este evidențiat imobilul

solicitat, era sau nu integral privatizată.

Instanța de casare a

apreciat că se impune administrarea tuturor probelor pentru identificarea

situației juridice a imobilelor litigioase, sens în care, în apel, s-a dispus

suplimentarea probatoriului cu înscrisuri și expertiză în specialitatea

construcții, respectiv topografie.

Conform dovezilor

administrate, astfel cum se reține din hotărârea instanței de apel, reiese că

terenul aferent, se suprapune peste terenul înscris în certificatul de atestare

a dreptului de proprietate eliberat SC B.T. SA Timișoara (seria din 19 iulie 1994)

și că parcelele în cauză erau cuprinse, la data de 14 februarie 2001, în

patrimoniul acestei societăți comerciale, integral privatizate la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acest context,

instanța de apel a analizat corect incidența în cauză a prevederilor art. 29

(fost 27) din legea specială în redactarea avută anterior modificării prin art.

1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Astfel, în situația în care la

data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 societatea comercială

în al cărei patrimoniu este evidențiat imobilul litigios era integral privatizată,

măsurile reparatorii se propun în echivalent de instituția care a efectuat

privatizarea, în speță de intimata A.V.A.S.

Prin urmare, nu se

susține critica reclamantei privind greșita aplicare a dispozițiilor legale

incidente în materie, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât

mai mult cu cât instanța de apel a avut în vedere problemele de drept dezlegate

anterior, cu putere de lucru judecat.

Înalta Curte mai reține

că recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei recurate raportat și la

nelămurirea deplină a situației de fapt prin probele administrate,

insuficiente, respectiv la neadministrarea unei probe cu contraexpertiză, în

opinia acesteia cu nerespectarea dispozițiilor date de instanța de control

judiciar.

Înalta Curte observă că, prin notificarea din

/2002, reclamanta a solicitat restituirea imobilelor, înscrise în C.F., ori, în

subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii

speciale.

Conform expertizei

din apel, în rejudecare, s-a concluzionat că Fostele Uzine B. ar fi avut în

patrimoniu și o altă componentă, respectiv parcela cu nr. cadastral, situație

de fapt ce atrage, potrivit susținerilor contestatoarei, administrarea de noi

probatorii pentru a se lămuri cine este unitatea deținătoare.

Or, determinarea

precisă a stării de fapt impusă de instanța de casare, în condițiile art. 315 C.

proc. civ., a privit identificarea imobilelor cuprinse în notificare, iar nu a

celor noi rezultate din administrarea expertizelor efectuate în cauză, aceasta

în acord cu limitele obiectului material dedus judecății, așa încât criticile

din recurs nu pot fi formulate decât cu referire la argumentele avute în vedere

de instanța de apel.

În speță, la termenul

din 02 martie 2012, apelanta-reclamantă a solicitat a se dispune efectuarea

unei contraexpertize, specialitatea construcții, evaluare și topografie, pe

considerentul că din datele obținute de la Arhivele Naționale a reieșit faptul că vechile Uzine B. nu se întindea doar pe cele 3 numere

topo avute în vedere de experți. ci și pe nr. cadastral X.

Cu privire la această

solicitare, în mod corect Curtea de Apel, la 09 martie 2012, a apreciat că nu

sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 212 C. proc. civ., deoarece

notificarea din 2002 nu se referă și la nr. cadastral X, ci numai la nr. cadastral

X, care a făcut obiectul expertizării, precum și faptul că experții au răspuns

la obiectivele stabilite de instanță, precum și obiecțiunilor încuviințate

potrivit îndrumărilor deciziei de casare.

Recurenta a susținut

că expertizele din apel nu au ținut cont de întreaga documentație cadastrală,

că din amplasamentul Uzinelor B. în planurile atașate face parte și nr. cadastral

X, dar și că expertiza în specialitatea construcții nu se raportează la

momentele indicate de instanță ca și repere pentru efectuarea lucrării, nu

identifică în teren clădirile evidențiate în Inventarul-edil Anexa 36 la

procesul-verbal de predare-primire încheiat la momentul naționalizării.

Or, cum aceste

critici nu pun în discuție modul de aplicare a dispozițiilor procedurale din materia

administrării dovezilor, ci netemeinicia concluziilor expertizelor efectuate în

apel, Înalta Curte consideră că nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că aceste susțineri se referă, în mod indirect, la

respingerea cererii de administrare a contraexpertizei, soluție, de altfel,

motivată de instanța de apel, cum s-a reținut mai sus, sens în care nu se

constată încălcarea unei norme de drept material, așadar nu se justifică

aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A mai arătat

reclamanta că nu rezultă din actele administrate că SC B.T. SA, persoană

juridică deținătoare, este unitate integral privatizată, că ar fi vorba doar de

o singură unitate deținătoare, cât timp s-a făcut referire și la parcela cu nr.

cadastral X, că nu interesează numai structura acționariatului, ci noțiunea de

privatizare și că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 are semnificația

indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de

restituire, condiție nedovedită în speță.

Dacă referitor la

primele două argumente Înalta Curte apreciază că acestea privesc exclusiv

probele administrate, astfel încât nu pot fi avute în vedere în analiza unui

motiv de nelegalitate din perspectiva structurii actuale a art. 304 C. proc.

civ. (după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), în legătură

cu celelalte susțineri reține că, pentru a verifica în ce măsură se aplică

prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să

cerceteze în ce proporție acțiunile au fost sau nu înstrăinate în cadrul

procesului de privatizare, respectiv dacă societatea în cauză, deținătoare a

imobilelor, mai avea sau nu cote de capital neprivatizate, proporția acestora, pentru

a permite a se face distincțiile din art. 21 din același act normativ.

În speță, instanța de

apel a concluzionat, pe baza actelor depuse la dosar, inclusiv a contractului

de privatizare (contract de vânzare-cumpărare acțiuni din 5 mai 2000 - filele

32-34 dosar apel), că statul nu este acționar majoritar (la data de 14 ianuarie

2001, SC G. SA deținea 69,97% din valoarea capitalului social) și că, în

calitatea sa de acționar minoritar al unității ce are în patrimoniu imobilul

(prin S.I.F. B.C., cu un procent de 12,89% din capitalul social al SC B.T. SA),

nu deține o valoare a acțiunilor sau a părților sociale mai mare sau egală cu

valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută

(4.195.225 lei valoare acțiuni față de 13.139.711,20 lei numai valoarea

terenului aferent parcelelor indicate în notificare).

Prin urmare, Înalta

Curte constată că, deși se contestă finalizarea procedurii de privatizare

anterior intrării în vigoare a legii speciale, acest fapt s-a petrecut și, de

asemenea, că trimiterea la prevederile art. 21 alin. (1), respectiv art. 21.1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește

indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea procedurii legale speciale

nu se susține, în condițiile în care textul de lege nu este aplicabil cauzei de

față.

Se contestă de către

reclamantă și împrejurarea conform căreia instanța de apel ar fi apreciat drept

relevantă în cauză necontestarea procedurii de privatizare.

Or, Înalta Curte reține

că, în măsura în care s-a invocat în apel greșita aplicare a dispozițiilor art.

29 din Legea nr. 10/2001, pentru a înlătura aspectele legate de integralitatea

privatizării, instanța de apel a avut în vedere, în mod legal, că reclamanta nu

a formulat anterior vreo cerere privind constatarea valabilității sau

nevalabilității contractului de privatizare.

De altfel, condiția

privatizării integrale este subînțeleasă, se deduse din chiar prevederile art. 29,

mai sus menționat, care face trimitere la dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001, în privința proporției de capital neprivatizat care să

permită aplicarea acestor din urmă norme.

Recurenta a susținut

și încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul

că, prin neadministrarea tuturor probelor necesare cercetării raportului

litigios în legătură cu unitatea deținătoare, instanța de apel ar fi adus

atingere dreptului său de acces la justiție.

Înalta Curte constată

că dreptul invocat este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin

dispozițiile Convenției, citate de recurentă, cât și prin art. 21 din

Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor

omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la

drepturile civile și politice.

Accesul efectiv la o

instanță presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la

dosarul cauzei. Ducând mai departe acest raționament, C.E.D.O., a stabilit că,

în anumite circumstanțe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea

contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără

conținut dreptul de acces la o instanță. Aceste probleme sunt în mod

tradițional analizate prin prisma articolului 6 parag. 1 - egalitatea armelor

sau a articolului 6 parag. 3 d) - citarea și interogarea martorilor, însă, ele

pot intra în discuție și prin prisma principiului fundamental al accesului la

justiție.

În materie

probatorie, Curtea a reamintit că egalitatea armelor se traduce mai ales prin

posibilitatea oferită fiecărei părți din proces să depună probele necesare

pentru a atesta faptele în favoarea sa, în condiții care să nu o plaseze

într-un net dezavantaj față de adversarul său.

Totuși, acest

principiu nu este unul absolut și suferă excepții în măsura în care statele dispun

de o marjă de apreciere cu privire la admisibilitatea probelor propuse de

părți.

Acestea pot, mai

ales, să respingă probele care nu sunt pertinente pentru procedura în cauză sau

care tind să dovedească fapte a căror existență nu