ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4629/2013

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 04 aprilie 2005, reclamanta L.S.D.M., prin mandatar S.G., a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând anularea Deciziei nr. 93 din 18 februarie 2005 emisă de pârâtă, restituirea în natură a imobilelor Timișoara, județul Timiș, înscrise în C.F., iar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în bunuri sau servicii ori acțiuni tranzacționate pe piața de capital. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea din 2002 a solicitat restituirea în natură a imobilelor de mai sus, iar, prin Dispoziția din 2002, Primarul municipiului Timișoara a dispus trimiterea cererii spre competentă soluționare A.V.A.S., deoarece imobilele au trecut în proprietatea statului de la B.F., în baza Decretului nr. 119/1948, apoi, în proprietatea SC B.T.

SA Timișoara, potrivit H.G. nr. 834/1991. Reclamanta a mai arătat că A.V.A.S. a luat în mod greșit decizia de respingere a notificării, cât timp a făcut dovada calității de moștenitoare a proprietarului tabular B.F. Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare, învederând că la notificare nu au fost atașate actele doveditoare ale calității de moștenitor.

Prin sentința civilă nr. 677 din 13 iunie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația ca nefondată, reținând că reclamanta nu a depus în termen actele de proprietate ale lui B.ancisc și certificatele de moștenitor care să ateste că i-a succedat la moștenire adoptatoarei Lovag Matilda Ghizela și că aceasta, la rândul ei, este moștenitoarea lui B. Apelul declarat de contestatoare împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 63/ A din 06 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9644 din 24 noiembrie 2006 a admis recursul declarat în cauză, a casat ambele hotărâri și a trimis dosarul spre rejudecare la instanța de fond, constatând că, prin depunerea certificatelor de calitate de moștenitor după defuncta L.M.G.

și după defunctul B.F., a fost dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită în sensul legii speciale și că se impune soluționarea cererii pe fond. Prin sentința civilă nr. 1063/ F din 06 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte contestația, a anulat Decizia nr. 93 din 18 februarie 2005 emisă de A.V.A.S., a respins cererea de restituire în natură a imobilelor din Timișoara, județul Timiș și a obligat pârâta să emită în favoarea contestatoarei propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale. Tribunalul a reținut că imobilele revendicate sunt în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara, conform H.G. nr. 834/1991, că sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că reclamanta este îndreptățită numai la despăgubiri prin echivalent.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile în cauză. În motivarea apelului, reclamanta a arătat că, în calitate succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular al bunurilor imobiliare indicate, este îndreptățită la restituirea în natură, deoarece trecerea în proprietatea statului în baza Decretului nr. 119/1948 s-a făcut fără titlu valabil - posesia statului nu a fost netulburată, ci a fost fondată și conservată prin violență. Întrucât statul nu a dobândit proprietatea cu titlu valabil, nu putea nici să-l transmită în proprietatea unei societăți comerciale în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 835/1991. În acest sens, reclamanta a făcut trimitere la decizia) din Legea nr. 10/2001 și nu dispozițiile art. 29 din aceeași Lege.

A invocat și considerentele Deciziei nr. 20/2007 pronunțate de Înalte Curte de Casație și Justiție, cu referire la încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Apelanta a solicitat, pe fond, admiterea cererii de restituire în natură și, în subsidiar, în cazul în care se va respinge acest capăt de cerere, restituirea prin echivalent bănesc, potrivit expertizei de evaluare ce se va efectua în apel, cu plata în monedă și nu prin acțiuni la Fondul Proprietatea. Pârâta A.V.A.S. a învederat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii și a analizat superficial fondul contestației, în sensul că s-a rezumat la a constata că, potrivit deciziei de casare, reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor, fără a mai cerceta aspectele referitoare la proprietatea asupra imobilelor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Prin notificare s-a cerut a se restitui un imobil compus din teren și construcții, fără a se face dovada evidențierii acestui imobil în patrimoniul unei societăți privatizate de A.V.A.S. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, din actele dosarului nu rezultă dacă imobilul - construcții exista fizic la momentul notificării. Or, aceasta distincție era necesară, întrucât, dacă imobilul nu mai există sau a fost demolat, competența de soluționare a notificării, sub acest aspect, aparține primăriei din raza teritorială unde se afla imobilul și nu A.V.A.S., potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Apelanta A.V.A.S. a mai arătat că are competența de a propune măsuri reparatorii pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate de aceasta până la data de 14 februarie 2001, în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, în speță, însă, imobilul revendicat nu se afla în proprietatea SC B.T.

SA la data intrării in vigoare a acestei legi. Prin Decizia civilă nr. 109 din 13 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate. În ceea ce privește apelul reclamantei, instanța de apel a reținut că, deși preluarea imobilelor s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, respectiv Legea nr. 119/1948, prin Legea nr. 15/1990 și prin H.G. nr. 834/1991 dobândirea dreptului de proprietate de către SC B.T. SA Timișoara s-a făcut cu titlu valabil, oneros, deoarece echivalentul valoric al bunurilor a fost convertit în acțiuni obținute de stat, care au putut fi înstrăinate, și, de asemenea, că în mod corect s-a reținut incidența art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la apelul pârâtei, curtea a constatat că nu există un text legal în sensul că sarcina probării persoanei implicate în privatizare revine reclamantei, că pârâta, soluționând notificarea, a creat prezumția că este persoana implicată în privatizare, că dovedirea existenței fizice a construcției revine persoanei notificate și că din extrasele de carte funciară rezultă că imobilele construcții s-au aflat în patrimoniul societății privatizate. În termen legal au declarat recurs reclamanta I. (L.S.) D.M. și pârâta A.V.A.S. Reclamanta a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 cât privește imobilele preluate în mod abuziv prin Legea nr. 119/1948 și a arătat că se poate dispune restituirea în natură.

La rândul său, pârâta a precizat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilele revendicare nu se aflau în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara, iar A.V.A.S. nu mai avea competența prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/2001, că din actele dosarului nu rezultă dacă imobilele există în patrimoniul acestei societăți comerciale; de asemenea, nu reiese existența fizică a imobilelor - construcții la data notificării ori dacă acestea au fost demolate, în funcție de care se stabilește și instituția competentă să soluționeze notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 3467/03 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate împotriva deciziei Curții de Apel București, secția a IV a civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Instanța de recurs a reținut că situația imobilelor preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate este reglementară în continuare de dispozițiile art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001 în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 60. Așa fiind, instanțele învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile vor putea verifica și stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, astfel încât, în raport de această situație, urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii. Or, instanța de apel a avut în vedere aceste aspecte raportat la Legea naționalizării nr. 119/1948, fără a verifica însă dacă aceasta a fost sau nu corect aplicată proprietarului imobilelor din prezentul litigiu.

Pe de altă parte, A.V.A.S. are competența de a propune stabilirea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă la data apariției acestei legi imobilele revendicate se aflau în patrimoniul societății privatizate. Art. 29 din legea specială se referă la imobile evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), stabilind că, în cazul acestor imobile, „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea”.

Prin urmare, interesează, sub aspectul stabilirii modalității de restituire a bunului și al titularului obligației de a propune acordarea măsurilor reparatorii, dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 societatea comercială în al cărei patrimoniu era evidențiat imobilul solicitat era sau nu integral privatizată; dacă statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acționar ori asociat (după distincțiile făcute sub aspectul cotei de participație prin alin. (1) și (2) al art. 21 din Lege), în funcție de care decizia/dispoziția de soluționare a notificării va fi emisă de unitatea deținătoare și va cuprinde măsura de restituire în natură a imobilului solicitat, iar, dacă, la aceeași dată, societatea comercială în al cărei patrimoniu era evidențiat imobilul era integral privatizată, măsurile reparatorii vor fi acordate în echivalent și vor fi propuse de instituția publică care a efectuat privatizarea.

Ca atare, pentru a stabili această competență era necesar a se stabili dacă SC B.T. SA Timișoara era integral privatizată la data apariției legii speciale. Înalta Curte a mai reținut că la dosar nu există relații privind situația juridică a imobilelor litigioase, fiind necesară administrarea tuturor probelor pentru identificarea corectă a acestora, atât sub aspectul existenței, cât și al componenței acestora la momentul preluării de către stat, la data notificării, precum și la momentul actual sub aspectul stării în care se află. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 10447/2/2010. Prin Decizia civilă nr. 156/ A din 06 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate, în considerentele hotărârii reținând următoarele: Împotriva Deciziei nr. 93 din 18 februarie 2005, contestatoarea a chemat în judecată pe intimata A.V.A.S.

pentru a i se constata dreptul la restituirea în natură a imobilelor notificate sau, în subsidiar, la obținerea măsurilor reparatorii în echivalent. Contestația nu a fost formulată și în contradictoriu cu SC B.T. SA - societatea comercială despre care contestatoarea a afirmat că este deținătoarea imobilelor notificate. Reclamanta a mai formulat o notificare, înregistrată din 12 februarie 2002, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor, cu numerele de C.F., preluate prin Legea nr. 119/1948, notificare ce a fost soluționată de A.V.A.S. prin Decizia nr. 91 din 18 februarie 2005, în sensul respingerii. Această decizie a fost la rândul ei contestată de reclamantă, formând obiectul Dosarului nr. 1394/2005 al Tribunalului București.

Solicitarea contestatoarei de conexare a acestui dosar la dosarul de față a fost respinsă prin încheierea din data de 06 iunie 2005, necontestată. Din evidențele E. cu privire la Dosarul nr. 9445/3/2005 (nr. vechi 1394/2005), reiese că, la 28 februarie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 91/2005 emisă de A.V.A.S., că, prin Decizia civilă nr. 119/ A din 15 februarie 2008, Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de contestatoare, iar, prin încheierea din 25 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă și de proprietate intelectuală, în baza art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., a dispus suspendarea recursului declarat de contestatoare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii din cauza de față. În aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pornit de la problemele de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin deciziile de casare, respectiv prima Decizie de casare, nr. 9644 din 24 noiembrie 2006 (prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de succesoare a proprietarului tabular F.B.) și a doua Decizie de casare, nr. 3467 din 03 iunie 2010 (prin care instanța supremă a statuat că pentru corecta aplicare a dispozițiilor art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să verifice valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, în concret dacă Legea nr. 119/1948 a fost corect aplicată proprietarului imobilelor; că A.V.A.S.

are competența de a propune despăgubiri în condițiile legii speciale, conform art. 2 alin. (3), dacă la data apariției legii imobilele revendicate se aflau în patrimoniul societății privatizate; că pentru stabilirea modalității de restituire a bunului și a titularului obligației de a propune acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce interesează este faptul dacă la data intrării în vigoare a legii societatea comercială în al cărei patrimoniu este evidențiat imobilul solicitat era sau nu integral privatizată - dacă era integral privatizată, măsurile reparatorii se propun în echivalent de instituția care a efectuat privatizarea, iar dacă statul sau o autoritate a administrației publice locale sau centrale erau la data intrării în vigoare a legii acționar sau asociat, după distincțiile făcute sub aspectul cotei de participare la art. 21 alin. (1) și (2), atunci decizia se emite de unitatea deținătoare și va cuprinde măsura de restituire în natură a imobilului).

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că la data formulării contestației erau în vigoare dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma înainte de prima republicare a legii, în M. Of. nr. 279 din 04 aprilie 2005), potrivit cărora „1) Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent (.). (2) Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea (...)”. Rezultă că dispoziția legală menționată (privind restituirea prin echivalent) nu era incidentă în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu dispozițiile legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură.

Dispoziția art. 27 alin. (1) a fost modificată prin art. 1 pct. 60 din titlul 1 al Legii nr. 247/2001 (devenind art. 29, după cea de-a doua republicare a legii, în M. Of. nr. 798 din 02 septembrie 2005), în sensul că legiuitorul a suprimat distincția referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005. Ca urmare a faptului că, dispoziția art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale (M. Of.

nr. 559 din 24 iulie 2008), în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, Curtea a apreciat că cererea formulată de către contestatoare, referitoare la un imobil preluat de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, se afla în continuare sub incidența dispozițiilor art. 29 (fost art. 27), în redactarea avută anterior modificării. În speță, condiția referitoare la privatizarea societății deținătoare a bunurilor notificate în conformitate cu dispozițiile legale nu a fost contestată de către contestatoare, aceasta neformulând în condițiile de procedură prevăzute de C. proc. civ. vreo cerere referitoare la constatarea valabilității sau nevalabilității contractului de privatizare.

Instanța de apel a mai constatat că preluarea imobilului notificat a avut loc în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, și nu ca efect al posesiei exercitate de stat. Cum apelanta nu a invocat alte motive de nulitate a titlului statului, Curtea a apreciat că imobilul notificat a fost preluat în mod abuziv, în conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată. Mai mult, în cadrul procesual stabilit de contestatoare prin contestației de față, instanța de apel a considerat că nu putea dispune măsura restituirii în natură, deoarece societatea comercială în al cărei patrimoniu sunt evidențiate imobilele notificate nu a fost atrasă în proces.

Cu privire la apelul declarat de pârâta A.V.A.S., referitor la prima critică, conform căreia nu se face dovada că imobilele ce fac obiectul notificării se află în patrimoniul unei societăți privatizate de A.V.A.S. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a achiesat la cele constate de prima instanță de fond, în sensul că îndeplinirea acestei condiții reiese chiar din Decizia nr. 93/2005, contestată, în care autoritatea emitentă a consemnat faptul că „imobilul revendicat este evidențiat în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara”, iar, din extrasul de C.F. Timișoara reiese că la data de 15 martie 1991 a fost intabulat dreptul de proprietate, în baza H.G. nr. 834/1991, asupra imobilelor notificate, în favoarea SC B.T.

SA. Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele notificate erau evidențiate în patrimoniul SC B.T. SA Timișoara, acest aspect neconstituind motivul respingerii notificării de către A.V.A.S., ci faptul că reclamanta nu își dovedise calitatea de succesoare de pe urma proprietarului tabular F.B. În plus, instanța de rejudecare a dispus suplimentarea probatoriilor pe acest aspect, iar, prin adresa din 20 ianuarie 2011, SC B.T. SA Timișoara a comunicat faptul că, la 14 februarie 2001, în patrimoniul său erau cuprinse imobilele din Timișoara, constând în teren și clădiri, și a anexat copie de C.F. La dosar a fost depus și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 iulie 1994 eliberat acestei societății comerciale.

De asemenea, la obiectivul stabilit în rejudecare, privind identitatea dintre imobilele notificate și cel menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC B.T. SA, prin completarea la raportul de expertiză efectuat de expert A.C. s-a concluzionat în sensul că terenul aferent parcelelor, se suprapune peste terenul menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate indicat mai sus. În legătură cu cea de-a doua critică susținută de A.V.A.S., potrivit căreia nu are competența de a propune măsuri reparatorii în condițiile art. 29 din Lege decât în situația în care societatea comercială în patrimoniul căreia este evidențiat imobilul notificat era integral privatizată la data intrării în vigoare a legii, la solicitarea instanței, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș a comunicat istoricul firmei începând din anul 2000, iar, prin adresa din 20 ianuarie 2011, SC B.T.

SA Timișoara a arătat faptul că la 14 februarie 2001 era integral privatizată și a atașat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 05 mai 2000. Din analiza acestui contract, Curtea a constatat că de la data de 5 mai 2000 F.P.S. a vândut un număr de 910.666 de acțiuni, reprezentând 69,97% din valoarea capitalului social al SC B.T. SA Timișoara către SC G. SA. Potrivit Actului adițional la Statutul SC T. SA autentificat din 31 august 2000, înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului în data de 12 iulie 2002, capitalul social al acestei societăți comerciale este împărțit în acțiuni nominative și este deținut în proporție de 69,97% (în valoare de 22.766.650 lei) de către SC G. SRL, 12,89% (în valoare de 4.195.225 lei) de S.I.F.

Banat-Crișana și restul de acționari persoane fizice. Față de aceste mențiuni, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece statul nu este acționat majoritar, și nici cele ale alin. 2, deoarece - chiar dacă S.I.F. Banat-Crișana este acționar minoritar -valoarea acțiunilor deținute de stat ( 4.195.225 lei) nu este mai mare decât valoarea imobilului a cărui restituire în natură se cere (13.139.711,20 lei, care este numai valoarea terenului aferent parcelelor, conform raportului de expertiză topografică întocmit de expert A.C.). În privința celei cauză de-a treia critici susținute de către pârâtă, potrivit căreia din actele dosarului nu rezultă dacă imobilul-construcții exista fizic la momentul notificării, a fost dispusă o expertiză specialitatea construcții, care a identificat componența imobilului-construcții conform celor înscrise în C.F.

Timișoara, respectiv: 1. uzine și curte, cu amplasament în parcela, cu suprafață de 4.434 mp; 2. casă și curte cu amplasament în parcela, cu suprafață de 788 mp; 3. grădină cu amplasament în parcela, cu suprafață de 938 mp. Împotriva concluziilor raportului de expertiză construcții pârâta nu a formulat obiecțiuni. Cu privire la situația actuală a construcțiilor notificate expertul specialitatea construcții a arătat că cele trei parcele sunt înglobate într-o incintă industrială mai mare, care este proprietatea a două societăți comerciale, SC B.T. SA și SC M.P. SRL. Ca atare, instanța de apel a concluzionat că nu sunt fondate criticile de mai sus. În termen legal au declarat recurs reclamanta I. (L.S.) D.M.

și pârâta A.V.A.S. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta a solicitat casarea sentinței civile nr. 1063 din 06 iunie 2008 a Tribunalului București și a Deciziei civile nr. 156/ A din 06 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, și trimiterea dosarului în vederea judecării contestației la fond pentru introducerea în cauză a entității care deține imobilul solicitat în natură, și anume SC B.T. SA, aspect constatat în apel, în urma administrării probei cu expertiză tehnică topografică, precum și pentru administrarea unor noi probe - expertiză în construcții și topografică, ținând cont de toate înscrisurile comunicate de Arhivele Naționale.

În subsidiar, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei în vederea rejudecări în apel la Curtea de Apel București, pentru administrarea probei cu contraexpertiză în construcții, întrucât instanța de apel nu a respectat dispozițiile date de instanța de control judiciar în recurs prin Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010. Reclamantă a susținut că instanța de apel nu a dat dovada de rol activ, în sensul că nu a dispus desființarea hotărârii instanței de fond și trimiterea dosarului în vederea extinderii cadrului procesual pasiv și în ce privește introducerea în cauză a SC B.T. SA, respectiv a SC M. SRL. Astfel, în situația în care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor indicate prin notificarea din 3 februarie 2002 transmisă către Primăria Timișoara, unitatea deținătoare, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, este SC B.T.

SA și, respectiv, SC M. SRL (în sensul legii speciale, „unitate deținătoare” este și entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii - regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste). Prin urmare, se impunea ca această entitate ce deține bunul solicitat să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001. În cauză, pentru a determina obligația legală de restituire, instanța, în rejudecare, trebuia să analizeze dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 20 (art. 22, după republicarea) sau ale art. 27 (art. 29, după republicare) din legea specială.

Î n sistemul Legii nr. 10/2001, unitatea obligată să răspundă unei notificări și natura măsurilor reparatorii care se cuvin se determină în funcție și de faptul dacă aceasta este privatizată, distingându-se două situații - atunci când entitatea deținătoare a bunului este integral privatizată, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar, când bunul se afla în patrimoniul unei societăți la care statul este acționar, devin aplicabile dispozițiile art. 20 din același act normativ. În speță, este de necontestat faptul că o parte din imobilul solicitat este deținut de SC Bega Tehnomet SA, iar, o altă parte se află în deținerea unei alte societăți - SC M. SRL, conform celor constatate de expertul B.M., în condițiile în care cele trei parcele, sunt înglobate într-o incintă industrială mai mare.

Totodată, este incertă situația juridică a unei alte componente a Fostelor Uzine B. - nr. cadastral, pentru care nu s-a administrat nicio probă, în sensul stabilirii unității deținătoare pentru ipoteza restituirii în natură. Recurenta reclamantă a precizat că cele două expertize efectuate în cauză nu au ținut cont de întreaga documentație obținută de la Arhivele Naționale, aceasta deoarece din planurile Uzinelor B., coroborate cu planurile cadastrale anexate la expertiza topografică, rezultă că din amplasamentul Uzinelor B. a făcut parte și nr. cadastral X. Astfel, s-a solicitat instanței de apel administrarea unei probe cu contraexpertiză în specialitatea construcții și topo, tocmai pentru a se clarifica și a se stabili situația juridică reală.

Determinarea precisă a stării de fapt în care se află se circumscrie și dispozițiilor date de instanța de control judiciar prin Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010, conform cărora este necesară administrarea tuturor probelor pentru identificarea corectă a imobilelor, atât sub aspectul existenței, cât și al componenței acestora, la momentul preluării de către stat, la data notificării, precum și la momentul actual. Deși cu ocazia rejudecării apelului instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize topo și în construcții, în mod nelegal și netemeinic a fost respinsă cererea de efectuare a unor contraexpertize în specialitatea construcții și în materie topo. În speță, mai mult, expertiza topografică efectuată de expert A.C.

a stabilit, chiar în lipsa tuturor elementelor și înscrisurilor indicate, o suprafață de teren liberă ce poate fi restituită în natura, în raport cu care instanța de apel nu a făcut niciun fel de analiză sau observație. În privința construcțiilor, expertiza efectuată de expert B.M. nu se raportează la niciunul din momentele indicate de instanța de control judiciar ca și repere în efectuarea lucrării de specialitate - preluarea de către stat, data notificării, momentul actual sub aspectul stării în care se află, expertul invocând lipsa documentelor, deși constată că în Inventarul edil - Anexa 36 la procesul-verbal de predare-primire încheiat în momentul naționalizării la pct. 1 - 21 că sunt evidențiate clădiri; expertul nu procedează la o noua deplasare pe teren în vederea identificării acestora, în funcție de noile înscrisuri prezentate în răspunsul la obiecțiuni.

Or, prin contraexpertiza solicitată se impunea a fi analizată situația, istoricul, componența, destinația și vechimea construcțiilor amplasate pe nr. cadastral, care, de asemenea, făcea parte din terenul aflat în proprietatea Uzinelor B., corespunzător, ce apar pe înscrisurile transmise de Arhivele Naționale. Reclamanta a mai arătat că din actele aflate la dosar nu rezultă că persoana juridică deținătoare este unitate integral privatizată, că ar fi vorba de o singură unitate deținătoare, câtă vreme expertul topo identifică mai mulți proprietari actuali pe lângă SC B.T. SA, fără a mai fi luată în calcul și situația nr. cadastral, care, de asemenea, făcea parte din terenul aflat în proprietatea Uzinelor B. Totodată, reiese că, la data de 14 februarie 2001, un procent de 1.239% era deținut de S.I.F.

Banat Crișana, deci de Statul Român. Aceasta împrejurare trebuie obligatoriu coroborată și cu contractul de privatizare încheiat de A.V.A.S., care conține clauze și condiții pentru folosirea, deținerea și transmisiunea patrimoniului societății aflate în curs de privatizare, în raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevante pentru a se putea stabili incidența art. 21 alin. (1) sau (2) din Lege, fără a interesa doar structura acționariatului, ci noțiunea de privatizare, mai largă decât aceea a transmisiunii de acțiuni, sub aspectul restituirii în natură a imobilului, dar și a determinării corecte a unității deținătoare.

Or, situația de excepție prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privește exclusiv societățile comerciale privatizate anterior adoptării acestui act normativ, în condițiile în care imobilele deținute (la data intrării in vigoare) de societăți comerciale cu capital majoritar de stat se restituie în natură, art. 20 alin. (1) din aceeași lege având și semnificația indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (dispoziție introdusă prin Legea nr. 247/2005); aceasta condiție a indisponibilizării totale nu a fost dovedită în raport de data de 14 februarie 2001. În cauză, este lipsită de relevanță motivarea instanței de apel referitoare la necontestarea de către reclamantă a procesului de privatizare a societății deținătoare a bunurilor SC B.T.

SA, legiuitorul nereglementând o astfel de condiție în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 10/2001. De altfel, la dosar nu se află nici contractul de privatizare în baza căruia a fost realizată privatizarea SC B.T. SA, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune nu numai o cesiune a acțiunilor, ci și o vânzare a patrimoniului social, condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe, referitoare la patrimonial societății aflate în curs de privatizare, aspect care, de asemenea, nu a fost lămurit de instanța de apel. Neadministrând toate probele necesare cercetării raportul litigios, în legătură cu unitatea deținătoare, instanța de apel a închis recurentei reclamante accesul la lege, încălcând și dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

În subsidiar, reclamanta a susținut că hotărârea atacată nu respectă caracterul devolutiv al apelului și încălcă Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în mod eronat instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivelor de apel invocate, deși instanța de recurs a dispus rejudecarea apelului, aspect ce afectează hotărârea pronunțată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Or, din prevederile art. 295 C. proc. civ. rezultă multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziția instanței de apel, în sensul că aceasta poate soluționa litigiul în baza probelor administrate de prima instanță ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul prin administrarea de noi probe.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâta A.V.A.S. a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 23, 29 și 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În acest sens a precizat că, în speță, la data soluționării notificării, care este data emiterii deciziei contestate, reclamanta nu depusese la dosarul administrativ înscrisuri care să dovedească calitatea acesteia de persoana îndreptățită potrivit legii speciale. Astfel, singurele documente ce au fost anexate notificării nu pot fi considerate acte ce dovedesc calitatea de moștenitoare a contestatoarei, sens în care, la 11 august 2002, Primăria municipiului Timișoara a emis o adresă din care rezultă că a pus în vedere petentei să completeze dosarul aferent notificării cu certificat de moștenitor în original, acte de identitate (buletin sau pașaport în copie legalizată), împuternicire în original.

Ca atare, dovedirea calității de persoană îndreptățită la momentul de față, prin depunerea actelor doveditoare în dosarul aflat pe rolul instanței este inadmisibilă și tardivă, fiind în afara termenului limită stabilit de Legea nr. 10/2001, respectiv momentul soluționării notificării. Nedepunerea actelor doveditoare în termenul legal, astfel cum a fost modificat, atrage drept sancțiune decăderea notificatoarei din dreptul de a le depune ulterior, chiar în instanță, și de a proba alte situații juridice decât cele invocate și nedovedite în fața instituției publice competente, emitentă a deciziei. Prin urmare, instanța de judecată trebuia să verifice legalitatea deciziei emise de A.V.A.S. numai prin analiza legalității, veridicității și puterii doveditoare a actelor depuse de contestatoare la dosarul aferent notificării, fără a administra alte probe în completare.

Acest fapt este dictat nu numai de legea specială, care reglementează în mod absolut regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, termenele de formulare și dovedire a acestor notificări, căile de atac, condițiile în care operează restituirea sau acordarea unor despăgubiri, dar și pe considerentul că a încuviința în instanță administrarea altor probe presupune a transforma prezenta contestație la un act administrativ într-o veritabilă acțiune în revendicare, pe dreptul comun, ceea ce nu este permis, întrucât contravine scopului Legii nr. 10/2001. La data de 10 iunie 2013, judecarea recursurilor a fost suspendată conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind repusă cauza pe rol la data de 07 octombrie 2013. Părțile nu au depus întâmpinare.

În recurs nu s-au administrat probe noi. În ședința publică din 07 octombrie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunțare și pe următoarele aspecte: încadrarea criticilor ce vizează interpretarea probelor în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.; în ce măsură se pot formula în recurs critici cu privire la imobilul cu nr. cadastral, care a făcut parte din fosta uzină Bozsak, ce nu a făcut obiectul notificării din 2002 formulate de reclamantă și soluționată prin decizia contestată în prezentul litigiu; dacă sunt vizate argumentele reținute de instanța de apel în motivarea deciziei atacate în cauză. Examinând recursurile în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul exercitat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a vizat anularea Deciziei A.V.A.S.

nr. 93 din 18 februarie 2005, pentru a se constata în favoarea petentei dreptul la restituirea în natură a imobilelor notificate - din Timișoara, județul Timiș, înscrise în C.F. - sau, în subsidiar, la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent. Contestația de față nu a fost formulată și în contradictoriu cu SC B.T. SA ori SC M. SRL, societăți despre care se susține că dețin imobilele solicitate în natură (aspect constatat în faza procesuală a apelului, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual), în calitate de „unități deținătoare”, astfel încât judecata s-a desfășurat în cadrul procesual fixat de reclamantă, potrivit principiului disponibilității părților. Prin sentința civilă nr. 1063 din 6 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut că imobilele revendicate sunt în patrimoniul SC B.T SA Timișoara, conform H.G.

nr. 834/1991 și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, împrejurare confirmată prin Decizia civilă nr. 109 din 13 februarie 2009 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a constatat că dobândirea dreptului de proprietate de către această societate s-a făcut cu titlu valabil, întrucât echivalentul valoric al bunurilor a fost convertit în acțiuni obținute de stat, care au putut fi înstrăinate. Ulterior, prin Decizia nr. 3467 din 3 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a apreciat că se impune rejudecarea cauzei în apel, pentru a se stabili limitele competenței A.V.A.S. în privința măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, urmând a se verifica dacă SC B.T.

SA. Timișoara era integral privatizată la data apariției Legii nr. 10/2001. Pe parcursul rejudecării pricinii de către instanța de apel, contestatoarea nu a solicitat lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a celor două societăți indicate anterior, urmare admiterii apelului și trimiterii dosarului instanței de fond (împrejurare pe care nu a învederat-o nici în etapa procesuală anterioară pronunțării Deciziei de casare nr. 3467 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), astfel încât aceasta nu poate reclama la acest moment, în recurs, încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. de către Curtea de Apel București. De altfel, singurele concluzii formulate după închiderea dezbaterilor în apel se referă la obligația ce incumbă intimatei A.V.A.S., „unitate care a participat la procesul de privatizare a societății SC B.T.

SA, iar potrivit legii trebuie să emită dispoziție atât pentru restituirea în natură, cât și cu privire la despăgubirile solicitate”. În speță, instanței de apel i se impută în mod nelegal neexercitarea rolului activ, prin neatenționarea părții în legătură cu completarea, sub aspect subiectiv, a cadrului procesual, în baza principiului disponibilității. Or, rolul activ al instanței în accepțiunea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți, în apărarea intereselor acesteia și în detrimentul celorlalte părți în cauză. Procesul civil este, de regulă, un proces al intereselor private, așa încât rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii - al disponibilității și al contradictorialității.

Prin urmare, în cauză, fără concursul părții interesate, în sensul lămuririi cadrului procesual dedus judecății, instanța de judecată în apel era obligată să respecte limitele investirii, iar nu să se substituie voinței apelantei-reclamante exprimată doar ulterior, prin cererea de recurs, cum se susține prin prezenta cale de atac. Înalta Curte constată, în continuare, că, potrivit deciziei de casare din cel de-al doilea ciclu procesual, instanța de judecată trebuia să verifice, sub aspectul stabilirii modalității de restituire a bunului și al titularului obligației de a propune acordarea măsurilor reparatorii, dacă la data intrării în vigoare a legii societatea comercială, în al cărei patrimoniu este evidențiat imobilul solicitat, era sau nu integral privatizată.

Instanța de casare a apreciat că se impune administrarea tuturor probelor pentru identificarea situației juridice a imobilelor litigioase, sens în care, în apel, s-a dispus suplimentarea probatoriului cu înscrisuri și expertiză în specialitatea construcții, respectiv topografie. Conform dovezilor administrate, astfel cum se reține din hotărârea instanței de apel, reiese că terenul aferent, se suprapune peste terenul înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat SC B.T. SA Timișoara (seria din 19 iulie 1994) și că parcelele în cauză erau cuprinse, la data de 14 februarie 2001, în patrimoniul acestei societăți comerciale, integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acest context, instanța de apel a analizat corect incidența în cauză a prevederilor art. 29 (fost 27) din legea specială în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Astfel, în situația în care la data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 societatea comercială în al cărei patrimoniu este evidențiat imobilul litigios era integral privatizată, măsurile reparatorii se propun în echivalent de instituția care a efectuat privatizarea, în speță de intimata A.V.A.S. Prin urmare, nu se susține critica reclamantei privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța de apel a avut în vedere problemele de drept dezlegate anterior, cu putere de lucru judecat.

Înalta Curte mai reține că recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei recurate raportat și la nelămurirea deplină a situației de fapt prin probele administrate, insuficiente, respectiv la neadministrarea unei probe cu contraexpertiză, în opinia acesteia cu nerespectarea dispozițiilor date de instanța de control judiciar. Înalta Curte observă că, prin notificarea din /2002, reclamanta a solicitat restituirea imobilelor, înscrise în C.F., ori, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale. Conform expertizei din apel, în rejudecare, s-a concluzionat că Fostele Uzine B. ar fi avut în patrimoniu și o altă componentă, respectiv parcela cu nr. cadastral, situație de fapt ce atrage, potrivit susținerilor contestatoarei, administrarea de noi probatorii pentru a se lămuri cine este unitatea deținătoare.

Or, determinarea precisă a stării de fapt impusă de instanța de casare, în condițiile art. 315 C. proc. civ., a privit identificarea imobilelor cuprinse în notificare, iar nu a celor noi rezultate din administrarea expertizelor efectuate în cauză, aceasta în acord cu limitele obiectului material dedus judecății, așa încât criticile din recurs nu pot fi formulate decât cu referire la argumentele avute în vedere de instanța de apel. În speță, la termenul din 02 martie 2012, apelanta-reclamantă a solicitat a se dispune efectuarea unei contraexpertize, specialitatea construcții, evaluare și topografie, pe considerentul că din datele obținute de la Arhivele Naționale a reieșit faptul că vechile Uzine B. nu se întindea doar pe cele 3 numere topo avute în vedere de experți.

ci și pe nr. cadastral X. Cu privire la această solicitare, în mod corect Curtea de Apel, la 09 martie 2012, a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 212 C. proc. civ., deoarece notificarea din 2002 nu se referă și la nr. cadastral X, ci numai la nr. cadastral X, care a făcut obiectul expertizării, precum și faptul că experții au răspuns la obiectivele stabilite de instanță, precum și obiecțiunilor încuviințate potrivit îndrumărilor deciziei de casare. Recurenta a susținut că expertizele din apel nu au ținut cont de întreaga documentație cadastrală, că din amplasamentul Uzinelor B. în planurile atașate face parte și nr. cadastral X, dar și că expertiza în specialitatea construcții nu se raportează la momentele indicate de instanță ca și repere pentru efectuarea lucrării, nu identifică în teren clădirile evidențiate în Inventarul-edil Anexa 36 la procesul-verbal de predare-primire încheiat la momentul naționalizării.

Or, cum aceste critici nu pun în discuție modul de aplicare a dispozițiilor procedurale din materia administrării dovezilor, ci netemeinicia concluziilor expertizelor efectuate în apel, Înalta Curte consideră că nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aceste susțineri se referă, în mod indirect, la respingerea cererii de administrare a contraexpertizei, soluție, de altfel, motivată de instanța de apel, cum s-a reținut mai sus, sens în care nu se constată încălcarea unei norme de drept material, așadar nu se justifică aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A mai arătat reclamanta că nu rezultă din actele administrate că SC B.T.

SA, persoană juridică deținătoare, este unitate integral privatizată, că ar fi vorba doar de o singură unitate deținătoare, cât timp s-a făcut referire și la parcela cu nr. cadastral X, că nu interesează numai structura acționariatului, ci noțiunea de privatizare și că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 are semnificația indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, condiție nedovedită în speță. Dacă referitor la primele două argumente Înalta Curte apreciază că acestea privesc exclusiv probele administrate, astfel încât nu pot fi avute în vedere în analiza unui motiv de nelegalitate din perspectiva structurii actuale a art. 304 C. proc. civ. (după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc.

civ.), în legătură cu celelalte susțineri reține că, pentru a verifica în ce măsură se aplică prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să cerceteze în ce proporție acțiunile au fost sau nu înstrăinate în cadrul procesului de privatizare, respectiv dacă societatea în cauză, deținătoare a imobilelor, mai avea sau nu cote de capital neprivatizate, proporția acestora, pentru a permite a se face distincțiile din art. 21 din același act normativ. În speță, instanța de apel a concluzionat, pe baza actelor depuse la dosar, inclusiv a contractului de privatizare (contract de vânzare-cumpărare acțiuni din 5 mai 2000 - filele 32-34 dosar apel), că statul nu este acționar majoritar (la data de 14 ianuarie 2001, SC G. SA deținea 69,97% din valoarea capitalului social) și că, în calitatea sa de acționar minoritar al unității ce are în patrimoniu imobilul (prin S.I.F.

B.C., cu un procent de 12,89% din capitalul social al SC B.T. SA), nu deține o valoare a acțiunilor sau a părților sociale mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută (4.195.225 lei valoare acțiuni față de 13.139.711,20 lei numai valoarea terenului aferent parcelelor indicate în notificare). Prin urmare, Înalta Curte constată că, deși se contestă finalizarea procedurii de privatizare anterior intrării în vigoare a legii speciale, acest fapt s-a petrecut și, de asemenea, că trimiterea la prevederile art. 21 alin. (1), respectiv art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea procedurii legale speciale nu se susține, în condițiile în care textul de lege nu este aplicabil cauzei de față.

Se contestă de către reclamantă și împrejurarea conform căreia instanța de apel ar fi apreciat drept relevantă în cauză necontestarea procedurii de privatizare. Or, Înalta Curte reține că, în măsura în care s-a invocat în apel greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru a înlătura aspectele legate de integralitatea privatizării, instanța de apel a avut în vedere, în mod legal, că reclamanta nu a formulat anterior vreo cerere privind constatarea valabilității sau nevalabilității contractului de privatizare. De altfel, condiția privatizării integrale este subînțeleasă, se deduse din chiar prevederile art. 29, mai sus menționat, care face trimitere la dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în privința proporției de capital neprivatizat care să permită aplicarea acestor din urmă norme.

Recurenta a susținut și încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, prin neadministrarea tuturor probelor necesare cercetării raportului litigios în legătură cu unitatea deținătoare, instanța de apel ar fi adus atingere dreptului său de acces la justiție. Înalta Curte constată că dreptul invocat este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin dispozițiile Convenției, citate de recurentă, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Accesul efectiv la o instanță presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei.

Ducând mai departe acest raționament, C.E.D.O., a stabilit că, în anumite circumstanțe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conținut dreptul de acces la o instanță. Aceste probleme sunt în mod tradițional analizate prin prisma articolului 6 parag. 1 - egalitatea armelor sau a articolului 6 parag. 3 d) - citarea și interogarea martorilor, însă, ele pot intra în discuție și prin prisma principiului fundamental al accesului la justiție. În materie probatorie, Curtea a reamintit că egalitatea armelor se traduce mai ales prin posibilitatea oferită fiecărei părți din proces să depună probele necesare pentru a atesta faptele în favoarea sa, în condiții care să nu o plaseze într-un net dezavantaj față de adversarul său.

Totuși, acest principiu nu este unul absolut și suferă excepții în măsura în care statele dispun de o marjă de apreciere cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți. Acestea pot, mai ales, să respingă probele care nu sunt pertinente pentru procedura în cauză sau care tind să dovedească fapte a căror existență nu