ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5137/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5137/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș și precizată la termenul de judecată din 13

octombrie 2005, contestatorii

A.R.G., A.E., B.M., B.F.,

C.M.Z. și P.M. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu

cu intimatul Institutul C. Timișoara, să dispună anularea deciziei nr. 552 din

03 iunie 2005 emisă de intimat privind notificarea formulată pentru imobilul situat

în Timișoara, str. P.E.S. (fostă str. F.), nr. 22, și obligarea emitentului la emiterea

unei noi decizii pentru restituirea în natură a imobilului.

Prin sentința

civilă nr. 1647 din 21 iunie 2006, Tribunalul Timiș a respins contestația, pentru

următoarele considerente:

Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, față de titlul preluării imobilului

de către Statul Român, Tribunalul a constatat că, în ceea ce privește imobilul revendicat,

aceasta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) din actul normativ

arătat, față de certificatele de moștenitor depuse la dosar și de anexa nr. 2 la

procesul-verbal de predare-preluare a societății, Tribunalul a constatat că se încadrează

în categoria de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege

contestatorii A.R.G., A.E., B.M., B.F., C.M.Z. și P.M., în calitatea acestora de

persoane fizice, asociate la persoana juridică care deținea imobilele la data preluării

abuzive, precum și moștenitori ai acestora, calitate recunoscută de altfel prin

decizia contestată.

În ceea ce

privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, potrivit art. 18 lit. a) și b) din

Legea nr. 10/2001, aceste măsuri se pot stabili numai prin echivalent, în cazul

în care persoanele îndreptățite erau asociate la persoana juridică proprietară a

imobilului la data preluării abuzive, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită

era asociat unic sau persoanele asociate erau membrii aceleiași familii, precum

și în cazul în care imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a legii.

În speță,

analizând înscrisul depus la dosar, reprezentând anexa nr. 2 la procesul-verbal

de predare-preluare a întreprinderii, rezultă că, la data naționalizării, 12

iunie 1948, erau acționari: A.A., S.L., F.G., A.E., A.R., A.T., B.C., A.T.I. și

B.V. Rezultă deci că erau mai mulți acționari la societatea arătată, iar contestatorii

nu au făcut dovada că aceștia erau membrii aceleiași familii, în accepțiunea dată

de lege noțiunii.

Motivele invocate

de contestatori nu pot fi reținute ca temei al anulării deciziei, atâta timp cât

art. 4 din Legea nr. 10/2001 se referă la categoria generală de persoane îndreptățite,

fiind dreptul comun în materie, în timp ce art. 18 prevede anumite situații speciale,

derogatorii de la dispozițiile generale ale legii. De altfel, analizând Legea

nr. 10/2001 în formele succesive, se constată că acestea aveau aproximativ aceeași

formulare.

Nici art.

10, 11 și 20 invocate nu pot conduce la o altă concluzie în privința măsurilor reparatorii

cuvenite, față de dispoziția de excepție a art. 18 lit. a) din lege.

Faptul că

în prezent Instituția Prefectului nu mai deține atribuții în baza Legii nr. 10/2001,

nu poate constitui temei legal al admiterii contestației, atâta timp cât la data

emiterii deciziei au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, potrivit

art. 1 C. civ.

În ceea ce

privește susținerile reprezentantului contestatorilor, potrivit cărora din eroare

sunt citați numiții B.M. și B.F., C.M. și P.M., acestea sunt vădit neîntemeiate,

față de conținutul contestației, de notificarea formulată și de conținutul deciziei

atacate, în care toate aceste persoane figurează ca și persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii.

Faptul că

familia A. era acționară majoritară nu poate înlătura incidența art. 18 lit. a)

care nu face distincție în acest sens, astfel că, atâta timp cât legiuitorul nu

distinge, nici interpretul legii nu trebuie să o facă.

Distincțiile

în funcție de faptul că terenul este liber sau ocupat de construcții, nu își au

rostul, întrucât art. 18 lit. a) exclude de plano posibilitatea restituirii în natură

a terenului.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții A.R.G., în nume propriu

și în calitate de moștenitor al defunctei A.E., B.M., B.F., C.M.Z. și P.M.

Prin decizia

civilă nr. 20 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

a respins,

ca

neîntemeiat, apelul.

În motivarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut că, în raport cu starea de fapt inițială,

surprinsă de instanța de fond, Curtea a mai constatat că imobilul de pe str. F.,

nr. 22, este evidențiat în C.F. X Timișoara, cu o suprafață de 20.594 m.p., pe care

se află amplasate un număr de 30 de construcții, aflate în folosința intimatului

Institutul C. Timișoara, clădirile nou edificate fiind în număr de 4, respectiv

clădirile nr. 16, 22, 23 și 24, restul fiind clădiri vechi, preluate în urma procesului

de naționalizare și ocupă 5.255 m.p. din totalul suprafeței de teren. Ulterior,

prin răspunsul la obiecțiuni, expertul Z. a precizat că din totalul de 30 de construcții,

doar 19 au făcut obiectul naționalizării.

Ulterior,

printr-un supliment de expertiză, expertul judiciar Z. a întocmit un proiect de

dezmembrare, în eventualitatea unei retrocedări parțiale în natură, condiționat,

în ipoteza în care reclamanții dovedesc că sunt toți membrii aceleiași familii,

în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Expertul judiciar

a arătat că toate aceste terenuri și construcții au aparținut anterior societății

private T.I.C. SA Timișoara, str. F., nr. 22.

Instanța de

apel a admis și o altă expertiză judiciară cerută de reclamanți, privind existența

și evaluarea utilajelor industriale preluate prin naționalizare, expertul judiciar

concluzionând că valoarea mașinilor și utilajelor preluate la acea dată a fost de

5.652.544 RON, însă la data expertizării la fața locului nu mai existau în natură

utilajele și echipamentele naționalizate în 1948.

Curtea a mai

constatat că în cazul ambelor obiective industriale naționalizate în anul 1948,

respectiv atât în cazul firmei T.I.C. SA Timișoara, cât și în cazul Fabricii de

Oxigen „O.S.”, actualii reclamanți, deși sunt succesori ai foștilor acționari, nu

fac dovada că sunt membrii acelei familii, în niciuna dintre cele două situații.

Or, dispozițiile

art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent și în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana

juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod

abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele

îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Astfel, nu

pot revendica în natură construcțiile și terenurile care au aparținut întreprinderii

private T.I.C. SA Timișoara, respectiv Fabricii de Oxigen „O.S.”, ci numai prin

echivalent.

Împotriva

menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termenul legal,

pârâtul Institutul C.

Timișoara și reclamantul A.R.G. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, reclamantul A.R.G.

a arătat că restituirea în natură are prioritate

și că, din expertizele (topografică și evaluare) întocmite chiar din dispoziția

Curții de Apel Timișoara rezultă clar posibilitatea restituirii în natură a imobilelor

din litigiu.

Curtea de Apel Timișoara,

prin mai multe pasaje din cuprinsul deciziei recurate, a recunoscut dreptul recurentului

la aceste despăgubiri, dar a omis să dispună prin dispozitivul deciziei acest lucru.

Institutul C., prin reprezentanta

lui, a fost de acord cu acordarea despăgubirilor.

Notificarea privind plata

unor despăgubiri a fost trimisă de Primărie Instituției Prefectului, această instituție

însă a trimis-o Institutului C. la apariția Legii nr. 247/2005, notificare în baza

căreia Institutul C. trebuia să facă propuneri de despăgubiri către Comisia centrală

pentru plata despăgubirilor.

Acest lucru nu a fost

observat de instanța de apel care, deși pe parcursul întregii decizii este de acord

cu plata despăgubirilor, omite ca să dispună Institutului C. să facă aceste propuneri

către Comisia centrală pentru plata despăgubirilor, prin aceasta înrăutățind situația

recurentului prin propria sa cale de atac, în sensul că nu s-a dispus plata de despăgubiri

în loc de restituirea în natură, astfel încât acesta a rămas și fără restituire

în natură și fără despăgubiri.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâtul Institutul C. Timișoara

a arătat că, în constatările

asupra stării de fapt,

instanța de apel a ignorat complet expertiza în construcții administrată în cauză,

expertul în construcții fiind singurul competent să se pronunțe asupra datei construirii

clădirilor.

Recurentul își justifică

interesul în promovarea prezentei căi de atac, prin aceea că starea de fapt reținută

de către instanța de apel trebuie să fie cea corectă, având în vedere că poate avea

înrâurire asupra cuantumului și posibilității de acordare a despăgubirilor ce vor

putea fi solicitate de către reclamanții-apelanți.

Reclamanții nu au precizat

și identificat numărul de imobilele-construcții care se aflau în proprietatea întreprinderii

T.I.C. SA și nici construcțiile care ulterior au fost desființate. În rapoartele

de expertiza tehnică judiciară construcții și topografică efectuate în cauză s-au

constatat neconcordanțe cu privire la numărul de construcții existente la nivelul

anului 1948, cât și la numărul de construcții desființate după anul 1948.

Din procesul-verbal de

naționalizare rezultă câte clădiri au existat la data naționalizării, respectiv

un număr de 18 clădiri. Instanța de apel reținând concluziile expertului topograf,

constată o stare de fapt eronată, și anume că la data naționalizării au existat

un număr de 19 clădiri, în prezent existând 30 de clădiri.

Din adresa nr. 3717 din

05 martie 1986 reiese că în 1986 mai existau din imobilele construite înainte de

naționalizare doar 4 clădiri. Cele patru mijloace fixe (clădiri) construite înainte

de naționalizare există în inventarul Institutului C., dar au suferit modificări

legate de cerințele instituțiilor care au deținut platforma înainte de data preluării

de către Institutul C., precum și de Institutul C. în baza autorizației nr. 59 din

15 mai 1985.

Instanța de apel a reținut

greșit în motivare și valorile mașinilor și utilajelor Fabricii O.S., conform unei

expertize administrată în cauză, deși prin notificările depuse nu s-au solicitat

de către B.M., B.F., C.M.Z. și P.M. despăgubiri pentru utilajele care au aparținut

Fabricii O.S. Abia în apel s-a „strecurat” și expertiza pentru echipamente și utilaje.

Mai mult, primul expert desemnat de către instanță a menționat că nu se poate stabili

valoarea actualizată a acestor utilaje, întrucât acestea nu mai există, or,

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii pot privi

și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată

cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

În faza procesuală a recursului

a fost invocată excepția

nulității recursului declarat de către reclamant prin întâmpinarea formulată de

către Institutul C. Timișoara.

Analizând cu prioritate

această excepție, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge,

argumentele aduse în susținerea recursului încadrat de recurent în art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., circumscriindu-se art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica

de nelegalitate pe care recurentul-reclamant o aduce deciziei recurate referindu-se

la înrăutățirea situației în propria cale de atac.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat de reclamantul

A.R.G. este apreciat ca nefondat.

Recurentul critică omisiunea

instanței de apel de a dispune fie restituirea în natură, fie prin echivalent, pentru

teren și pentru construcțiile demolate în litigiu, la care se pretinde îndreptățit

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurentul nu a contestat

faptul că toți contestatorii din prezenta cauză, în calitate de moștenitori ai persoanelor

care erau asociați ai persoanei juridice supuse naționalizării, nu fac parte din

aceeași familie, motiv pentru care nici nu a produs probe sub acest aspect.

În acest context, Înalta

Curte apreciază ca legală soluția instanței de apel, de respingere a cererii de

restituire în natură a imobilului, întrucât aceasta respectă cerințele art. 18

lit. a) al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care „

Măsurile reparatorii se stabilesc numai

în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era asociat la

persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora

în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat

sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii”.

Ca atare, nu prezintă

relevanță faptul că din raportul de expertiză ar rezulta posibilitatea restituirii

în natură a imobilului, această măsură pierzându-și prioritatea față de cea a restituirii

prin echivalent, întrucât art. 7 și 9 ale Legii nr. 10/2001, care impun regula restituirii

în natură a imobilelor, este subsecventă celei cuprinse în art. 32 (actualmente

art. 31) al Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă reprezentând o normă specială, derogatorie,

care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

În temeiul art. 18

lit. a) teza finală al Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare poate dispune restituirea

în natură a imobilului atunci când persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele

îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii. Acțiunea având ca obiect

restituirea în natură a imobilului constituie singura ipoteză în care unitatea deținătoare,

respectiv Institutul C. Timișoara, are calitate procesuală pasivă, întrucât

art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 (fostul art. 32) acordă calitate procesuală

pasivă Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru cererile care

au ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, formulate de către

moștenitorii acționarilor la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor

la data preluării acestora în mod abuziv.

Având în vedere că în

prezenta cauză pârât este numai Institutul C. Timișoara, cererea de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent nu poate fi analizată, întrucât s-ar încălca

principiile contradictorialității și a dreptului la apărare a Autorității pentru

Valorificarea Activelor Statului căreia, în temeiul art. 31 alin. (3) al Legii

nr. 10/2001, i se acordă calitate procesuală pasivă în cererile de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru construcțiile aflate pe teren la momentul naționalizării,

care sunt în prezent demolate, este reglementată de o procedură distinctă, în

art. 32 alin. (1), (3), (4) și (6) al Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la 04

aprilie 2005, data emiterii deciziei contestate, conform căruia

p

ersoanele care aveau calitatea

de asociat al persoanelor juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 au dreptul

la măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate cu precădere la societatea comercială

care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate sau cu prioritate la

o altă societate comercială tranzacționată pe piața de capital, acțiuni care se

vor acorda de către instituția publică implicată în privatizarea societății comerciale,

care va realiza recalcularea valorii acțiunilor în baza valorii activului net din

ultimul bilanț contabil. În termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei

îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituția publică implicată

în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată valoarea

recalculată a acțiunilor.

Concluzionând, se poate

susține că persoanele care aveau calitatea de asociat al persoanelor juridice naționalizate

prin Legea nr. 119/1948 sunt îndreptățite numai la măsuri reparatorii prin echivalent

sub formă de acțiuni, iar valoarea recalculată a acțiunilor urmează a se stabili

prin dispoziție motivată de către instituția publică implicată în privatizare, respectiv

de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, conform actualei reglementări

cuprinse în art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Evaluarea cuantumului

acțiunilor se va realiza nu în funcție de valoarea bunurilor imobile cuprinse în

patrimoniul societății, ci în raport de activul net din ultimul bilanț contabil

finalizat la momentul naționalizării, astfel că identificarea numărului clădirilor

demolate, a inventarului acestora sau a întinderii terenului în litigiu, în scopul

evaluării despăgubirilor ce se vor acorda, astfel cum solicită recurentul, apare

ca inutilă.

Înalta Curte constată

că, deși instanța avea posibilitatea legală să stabilească valoarea despăgubirilor,

strict din perspectiva faptului că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, potrivit dezlegării date în decizia nr. 52/2007

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs

în interesul legii, instanța de apel nu putea dispune acordarea unor măsuri reparatorii

în echivalent și, prin urmare, nu putea evalua cuantumul acestora, decât în contradictoriu

cu instituția publică implicată în privatizare, respectiv cu Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, potrivit art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001,

republicată.

Întrucât această entitate

juridică nu este parte în cauză, calcularea și acordarea de măsuri reparatorii constând

în acțiuni, nu se puteau dispune în cauză decât cu încălcarea art. 32 (actual

art. 31) al Legii nr. 10/2001.

Urmează ca reclamanții

să își valorifice dreptul pretins, pe calea procedurii menționate în art. 32 al

Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, avându-se în vedere că, prin chiar decizia contestată, nr. 552 din 03

iunie 2005, s-a dispus trimiterea notificărilor spre competentă soluționare la instituția

abilitată prin lege, la acel moment, să acorde această categorie de măsuri reparatorii.

Notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie redirecționate către

instituția desemnată să acorde astfel de despăgubiri prin modificările aduse acestei

legi, luând în considerare că astfel de modificări legislative se referă la norme

de procedură, fiind de imediată aplicabilitate.

În consecință, apar ca

nefondate criticile recurentului-reclamant privind înrăutățirea situației în propria

cale de atac, prin neacordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren

și pentru construcțiile demolate.

Analizând recursul declarat

de pârâtul Institutul C. Timișoara,

Înalta Curte constată că acesta nu se încadrează

în nici unul dintre motivele de recurs limitativ menționate în art. 304 C. proc.

civ., recurentul făcând aprecieri asupra situației de fapt menționată în raportul

de expertiză și referindu-se la lărgirea obiectului acțiunii prin analizarea pentru

prima dată în apel a cererii de despăgubire pentru utilajele aferente Fabricii O.S.,

aspecte de natură a determina, în opinia sa, o greșită evaluare a despăgubirilor

care se pot acorda ca urmare a unei eventuale admiteri a recursului.

Înalta Curte va constata

nul recursul pârâtului Institutul C. Timișoara, în temeiul art. 306 C. proc. civ.,

apreciind că toate criticile vizează considerentele deciziei recurate, întrucât

dispozitivul acesteia, de respingere a apelului declarat de reclamant și de menținere

a soluției de respingere a contestației, reprezintă o soluție favorabilă recurentului-pârât.

Formularea recursului

de către Institutul C. Timișoara se justifică prin prisma unei posibile schimbări

a soluției în calea de atac a recursului, criticile pe care acesta le aduce deciziei

din apel întemeindu-se exclusiv pe aspecte de netemeinicie referitoare la constatările

experților asupra stării de fapt a cauzei, cu referire la întinderea dreptului,

numărul de clădiri demolate și de utilaje, de natură a influența cuantumul despăgubirilor

ce s-ar putea acorda în recurs, în cazul admiterii acestei căi de atac.

Astfel cum s-a motivat

anterior, evaluarea acțiunilor, ca măsuri reparatorii ce se pot acorda în cauză,

urmează a

se realiza de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului însă nu

în raport de valoarea imobilelor care constituiau activul societății comerciale

naționalizate, ci a bilanțului contabil al societății de la momentul la care a avut

loc naționalizarea, astfel încât aspectele învederate de recurent, chiar privind

situația de fapt, sunt lipsite de relevanță sub aspectul cuantificării măsurilor

reparatorii.

Pentru argumentele expuse

și în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.R.G. și va constata nul

recursul formulat de pârâtul Institutul C. Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului reclamantului.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul A.R.G. împotriva deciziei nr. 20 din 14 februarie 2013 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Institutul C. Timișoara împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 8 noiembrie 2013.