ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5137/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș și precizată la termenul de judecată din 13 octombrie 2005, contestatorii A.R.G., A.E., B.M., B.F., C.M.Z. și P.M. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu intimatul Institutul C. Timișoara, să dispună anularea deciziei nr. 552 din 03 iunie 2005 emisă de intimat privind notificarea formulată pentru imobilul situat în Timișoara, str. P.E.S. (fostă str. F.), nr. 22, și obligarea emitentului la emiterea unei noi decizii pentru restituirea în natură a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1647 din 21 iunie 2006, Tribunalul Timiș a respins contestația, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, față de titlul preluării imobilului de către Statul Român, Tribunalul a constatat că, în ceea ce privește imobilul revendicat, aceasta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) din actul normativ arătat, față de certificatele de moștenitor depuse la dosar și de anexa nr. 2 la procesul-verbal de predare-preluare a societății, Tribunalul a constatat că se încadrează în categoria de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege contestatorii A.R.G., A.E., B.M., B.F., C.M.Z.

și P.M., în calitatea acestora de persoane fizice, asociate la persoana juridică care deținea imobilele la data preluării abuzive, precum și moștenitori ai acestora, calitate recunoscută de altfel prin decizia contestată. În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, potrivit art. 18 lit. a) și b) din Legea nr. 10/2001, aceste măsuri se pot stabili numai prin echivalent, în cazul în care persoanele îndreptățite erau asociate la persoana juridică proprietară a imobilului la data preluării abuzive, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era asociat unic sau persoanele asociate erau membrii aceleiași familii, precum și în cazul în care imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a legii.

În speță, analizând înscrisul depus la dosar, reprezentând anexa nr. 2 la procesul-verbal de predare-preluare a întreprinderii, rezultă că, la data naționalizării, 12 iunie 1948, erau acționari: A.A., S.L., F.G., A.E., A.R., A.T., B.C., A.T.I. și B.V. Rezultă deci că erau mai mulți acționari la societatea arătată, iar contestatorii nu au făcut dovada că aceștia erau membrii aceleiași familii, în accepțiunea dată de lege noțiunii. Motivele invocate de contestatori nu pot fi reținute ca temei al anulării deciziei, atâta timp cât art. 4 din Legea nr. 10/2001 se referă la categoria generală de persoane îndreptățite, fiind dreptul comun în materie, în timp ce art. 18 prevede anumite situații speciale, derogatorii de la dispozițiile generale ale legii.

De altfel, analizând Legea nr. 10/2001 în formele succesive, se constată că acestea aveau aproximativ aceeași formulare. Nici art. 10, 11 și 20 invocate nu pot conduce la o altă concluzie în privința măsurilor reparatorii cuvenite, față de dispoziția de excepție a art. 18 lit. a) din lege. Faptul că în prezent Instituția Prefectului nu mai deține atribuții în baza Legii nr. 10/2001, nu poate constitui temei legal al admiterii contestației, atâta timp cât la data emiterii deciziei au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, potrivit art. 1 C. civ. În ceea ce privește susținerile reprezentantului contestatorilor, potrivit cărora din eroare sunt citați numiții B.M. și B.F., C.M. și P.M., acestea sunt vădit neîntemeiate, față de conținutul contestației, de notificarea formulată și de conținutul deciziei atacate, în care toate aceste persoane figurează ca și persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

Faptul că familia A. era acționară majoritară nu poate înlătura incidența art. 18 lit. a) care nu face distincție în acest sens, astfel că, atâta timp cât legiuitorul nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să o facă. Distincțiile în funcție de faptul că terenul este liber sau ocupat de construcții, nu își au rostul, întrucât art. 18 lit. a) exclude de plano posibilitatea restituirii în natură a terenului. Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții A.R.G., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei A.E., B.M., B.F., C.M.Z. și P.M. Prin decizia civilă nr. 20 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, în raport cu starea de fapt inițială, surprinsă de instanța de fond, Curtea a mai constatat că imobilul de pe str. F., nr. 22, este evidențiat în C.F. X Timișoara, cu o suprafață de 20.594 m.p., pe care se află amplasate un număr de 30 de construcții, aflate în folosința intimatului Institutul C. Timișoara, clădirile nou edificate fiind în număr de 4, respectiv clădirile nr. 16, 22, 23 și 24, restul fiind clădiri vechi, preluate în urma procesului de naționalizare și ocupă 5.255 m.p. din totalul suprafeței de teren. Ulterior, prin răspunsul la obiecțiuni, expertul Z. a precizat că din totalul de 30 de construcții, doar 19 au făcut obiectul naționalizării.

Ulterior, printr-un supliment de expertiză, expertul judiciar Z. a întocmit un proiect de dezmembrare, în eventualitatea unei retrocedări parțiale în natură, condiționat, în ipoteza în care reclamanții dovedesc că sunt toți membrii aceleiași familii, în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Expertul judiciar a arătat că toate aceste terenuri și construcții au aparținut anterior societății private T.I.C. SA Timișoara, str. F., nr. 22. Instanța de apel a admis și o altă expertiză judiciară cerută de reclamanți, privind existența și evaluarea utilajelor industriale preluate prin naționalizare, expertul judiciar concluzionând că valoarea mașinilor și utilajelor preluate la acea dată a fost de 5.652.544 RON, însă la data expertizării la fața locului nu mai existau în natură utilajele și echipamentele naționalizate în 1948. Curtea a mai constatat că în cazul ambelor obiective industriale naționalizate în anul 1948, respectiv atât în cazul firmei T.I.C.

SA Timișoara, cât și în cazul Fabricii de Oxigen „O.S.”, actualii reclamanți, deși sunt succesori ai foștilor acționari, nu fac dovada că sunt membrii acelei familii, în niciuna dintre cele două situații. Or, dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii. Astfel, nu pot revendica în natură construcțiile și terenurile care au aparținut întreprinderii private T.I.C.

SA Timișoara, respectiv Fabricii de Oxigen „O.S.”, ci numai prin echivalent. Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termenul legal, pârâtul Institutul C. Timișoara și reclamantul A.R.G. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul A.R.G. a arătat că restituirea în natură are prioritate și că, din expertizele (topografică și evaluare) întocmite chiar din dispoziția Curții de Apel Timișoara rezultă clar posibilitatea restituirii în natură a imobilelor din litigiu. Curtea de Apel Timișoara, prin mai multe pasaje din cuprinsul deciziei recurate, a recunoscut dreptul recurentului la aceste despăgubiri, dar a omis să dispună prin dispozitivul deciziei acest lucru.

Institutul C., prin reprezentanta lui, a fost de acord cu acordarea despăgubirilor. Notificarea privind plata unor despăgubiri a fost trimisă de Primărie Instituției Prefectului, această instituție însă a trimis-o Institutului C. la apariția Legii nr. 247/2005, notificare în baza căreia Institutul C. trebuia să facă propuneri de despăgubiri către Comisia centrală pentru plata despăgubirilor. Acest lucru nu a fost observat de instanța de apel care, deși pe parcursul întregii decizii este de acord cu plata despăgubirilor, omite ca să dispună Institutului C. să facă aceste propuneri către Comisia centrală pentru plata despăgubirilor, prin aceasta înrăutățind situația recurentului prin propria sa cale de atac, în sensul că nu s-a dispus plata de despăgubiri în loc de restituirea în natură, astfel încât acesta a rămas și fără restituire în natură și fără despăgubiri.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Institutul C. Timișoara a arătat că, în constatările asupra stării de fapt, instanța de apel a ignorat complet expertiza în construcții administrată în cauză, expertul în construcții fiind singurul competent să se pronunțe asupra datei construirii clădirilor. Recurentul își justifică interesul în promovarea prezentei căi de atac, prin aceea că starea de fapt reținută de către instanța de apel trebuie să fie cea corectă, având în vedere că poate avea înrâurire asupra cuantumului și posibilității de acordare a despăgubirilor ce vor putea fi solicitate de către reclamanții-apelanți. Reclamanții nu au precizat și identificat numărul de imobilele-construcții care se aflau în proprietatea întreprinderii T.I.C.

SA și nici construcțiile care ulterior au fost desființate. În rapoartele de expertiza tehnică judiciară construcții și topografică efectuate în cauză s-au constatat neconcordanțe cu privire la numărul de construcții existente la nivelul anului 1948, cât și la numărul de construcții desființate după anul 1948. Din procesul-verbal de naționalizare rezultă câte clădiri au existat la data naționalizării, respectiv un număr de 18 clădiri. Instanța de apel reținând concluziile expertului topograf, constată o stare de fapt eronată, și anume că la data naționalizării au existat un număr de 19 clădiri, în prezent existând 30 de clădiri. Din adresa nr. 3717 din 05 martie 1986 reiese că în 1986 mai existau din imobilele construite înainte de naționalizare doar 4 clădiri.

Cele patru mijloace fixe (clădiri) construite înainte de naționalizare există în inventarul Institutului C., dar au suferit modificări legate de cerințele instituțiilor care au deținut platforma înainte de data preluării de către Institutul C., precum și de Institutul C. în baza autorizației nr. 59 din 15 mai 1985. Instanța de apel a reținut greșit în motivare și valorile mașinilor și utilajelor Fabricii O.S., conform unei expertize administrată în cauză, deși prin notificările depuse nu s-au solicitat de către B.M., B.F., C.M.Z. și P.M. despăgubiri pentru utilajele care au aparținut Fabricii O.S. Abia în apel s-a „strecurat” și expertiza pentru echipamente și utilaje.

Mai mult, primul expert desemnat de către instanță a menționat că nu se poate stabili valoarea actualizată a acestor utilaje, întrucât acestea nu mai există, or, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii pot privi și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. În faza procesuală a recursului a fost invocată excepția nulității recursului declarat de către reclamant prin întâmpinarea formulată de către Institutul C. Timișoara. Analizând cu prioritate această excepție, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, argumentele aduse în susținerea recursului încadrat de recurent în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., circumscriindu-se art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica de nelegalitate pe care recurentul-reclamant o aduce deciziei recurate referindu-se la înrăutățirea situației în propria cale de atac. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte reține următoarele: Recursul declarat de reclamantul A.R.G. este apreciat ca nefondat. Recurentul critică omisiunea instanței de apel de a dispune fie restituirea în natură, fie prin echivalent, pentru teren și pentru construcțiile demolate în litigiu, la care se pretinde îndreptățit în temeiul Legii nr. 10/2001. Recurentul nu a contestat faptul că toți contestatorii din prezenta cauză, în calitate de moștenitori ai persoanelor care erau asociați ai persoanei juridice supuse naționalizării, nu fac parte din aceeași familie, motiv pentru care nici nu a produs probe sub acest aspect.

În acest context, Înalta Curte apreciază ca legală soluția instanței de apel, de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, întrucât aceasta respectă cerințele art. 18 lit. a) al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care „ Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii”.

Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că din raportul de expertiză ar rezulta posibilitatea restituirii în natură a imobilului, această măsură pierzându-și prioritatea față de cea a restituirii prin echivalent, întrucât art. 7 și 9 ale Legii nr. 10/2001, care impun regula restituirii în natură a imobilelor, este subsecventă celei cuprinse în art. 32 (actualmente art. 31) al Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă reprezentând o normă specială, derogatorie, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant. În temeiul art. 18 lit. a) teza finală al Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare poate dispune restituirea în natură a imobilului atunci când persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Acțiunea având ca obiect restituirea în natură a imobilului constituie singura ipoteză în care unitatea deținătoare, respectiv Institutul C. Timișoara, are calitate procesuală pasivă, întrucât art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 (fostul art. 32) acordă calitate procesuală pasivă Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru cererile care au ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, formulate de către moștenitorii acționarilor la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv.

Având în vedere că în prezenta cauză pârât este numai Institutul C. Timișoara, cererea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent nu poate fi analizată, întrucât s-ar încălca principiile contradictorialității și a dreptului la apărare a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului căreia, în temeiul art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, i se acordă calitate procesuală pasivă în cererile de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile aflate pe teren la momentul naționalizării, care sunt în prezent demolate, este reglementată de o procedură distinctă, în art. 32 alin. (1), (3), (4) și (6) al Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la 04 aprilie 2005, data emiterii deciziei contestate, conform căruia p ersoanele care aveau calitatea de asociat al persoanelor juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 au dreptul la măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate cu precădere la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată pe piața de capital, acțiuni care se vor acorda de către instituția publică implicată în privatizarea societății comerciale, care va realiza recalcularea valorii acțiunilor în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil.

În termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituția publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată valoarea recalculată a acțiunilor. Concluzionând, se poate susține că persoanele care aveau calitatea de asociat al persoanelor juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sunt îndreptățite numai la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de acțiuni, iar valoarea recalculată a acțiunilor urmează a se stabili prin dispoziție motivată de către instituția publică implicată în privatizare, respectiv de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, conform actualei reglementări cuprinse în art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Evaluarea cuantumului acțiunilor se va realiza nu în funcție de valoarea bunurilor imobile cuprinse în patrimoniul societății, ci în raport de activul net din ultimul bilanț contabil finalizat la momentul naționalizării, astfel că identificarea numărului clădirilor demolate, a inventarului acestora sau a întinderii terenului în litigiu, în scopul evaluării despăgubirilor ce se vor acorda, astfel cum solicită recurentul, apare ca inutilă.

Înalta Curte constată că, deși instanța avea posibilitatea legală să stabilească valoarea despăgubirilor, strict din perspectiva faptului că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, potrivit dezlegării date în decizia nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, instanța de apel nu putea dispune acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent și, prin urmare, nu putea evalua cuantumul acestora, decât în contradictoriu cu instituția publică implicată în privatizare, respectiv cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, potrivit art. 31 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată.

Întrucât această entitate juridică nu este parte în cauză, calcularea și acordarea de măsuri reparatorii constând în acțiuni, nu se puteau dispune în cauză decât cu încălcarea art. 32 (actual art. 31) al Legii nr. 10/2001. Urmează ca reclamanții să își valorifice dreptul pretins, pe calea procedurii menționate în art. 32 al Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, avându-se în vedere că, prin chiar decizia contestată, nr. 552 din 03 iunie 2005, s-a dispus trimiterea notificărilor spre competentă soluționare la instituția abilitată prin lege, la acel moment, să acorde această categorie de măsuri reparatorii. Notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie redirecționate către instituția desemnată să acorde astfel de despăgubiri prin modificările aduse acestei legi, luând în considerare că astfel de modificări legislative se referă la norme de procedură, fiind de imediată aplicabilitate.

În consecință, apar ca nefondate criticile recurentului-reclamant privind înrăutățirea situației în propria cale de atac, prin neacordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren și pentru construcțiile demolate. Analizând recursul declarat de pârâtul Institutul C. Timișoara, Înalta Curte constată că acesta nu se încadrează în nici unul dintre motivele de recurs limitativ menționate în art. 304 C. proc. civ., recurentul făcând aprecieri asupra situației de fapt menționată în raportul de expertiză și referindu-se la lărgirea obiectului acțiunii prin analizarea pentru prima dată în apel a cererii de despăgubire pentru utilajele aferente Fabricii O.S., aspecte de natură a determina, în opinia sa, o greșită evaluare a despăgubirilor care se pot acorda ca urmare a unei eventuale admiteri a recursului.

Înalta Curte va constata nul recursul pârâtului Institutul C. Timișoara, în temeiul art. 306 C. proc. civ., apreciind că toate criticile vizează considerentele deciziei recurate, întrucât dispozitivul acesteia, de respingere a apelului declarat de reclamant și de menținere a soluției de respingere a contestației, reprezintă o soluție favorabilă recurentului-pârât. Formularea recursului de către Institutul C. Timișoara se justifică prin prisma unei posibile schimbări a soluției în calea de atac a recursului, criticile pe care acesta le aduce deciziei din apel întemeindu-se exclusiv pe aspecte de netemeinicie referitoare la constatările experților asupra stării de fapt a cauzei, cu referire la întinderea dreptului, numărul de clădiri demolate și de utilaje, de natură a influența cuantumul despăgubirilor ce s-ar putea acorda în recurs, în cazul admiterii acestei căi de atac.

Astfel cum s-a motivat anterior, evaluarea acțiunilor, ca măsuri reparatorii ce se pot acorda în cauză, urmează a se realiza de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului însă nu în raport de valoarea imobilelor care constituiau activul societății comerciale naționalizate, ci a bilanțului contabil al societății de la momentul la care a avut loc naționalizarea, astfel încât aspectele învederate de recurent, chiar privind situația de fapt, sunt lipsite de relevanță sub aspectul cuantificării măsurilor reparatorii. Pentru argumentele expuse și în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.R.G.

și va constata nul recursul formulat de pârâtul Institutul C. Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului reclamantului. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.R.G. împotriva deciziei nr. 20 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Constată nul recursul declarat de pârâtul Institutul C. Timișoara împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2013.