ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4485/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4485/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 784 din 4 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a V -a civilă

- după anularea, prin Decizia nr. 1065

din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III -a civilă, a

sentinței civile nr. 2419 din 18 martie 2009 pronunțate de Judecătoria sector 5

București, a fost admisă cererea formulată (în subsidiar) de către reclamanta V.B.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus

obligarea acestui pârât la plata către reclamantă a sumei de 12.237,08 lei preț

actualizat, cu cheltuieli de judecată; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea

reclamantei, în contradictoriu cu același pârât, privind plata prețului de

circulație al imobilului, respingându-se excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice; a fost respinsă acțiunea aceleiași

reclamante față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru lipsa calității procesuale pasive, admițându-se, în prealabil, excepția

cu acest obiect; s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capetelor

de cerere privind contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, cheltuielile

de judecată în procesele purtate cu E.V. și daune -interese; a fost respinsă

cererea de chemare în garanție ca nefondată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamanta a dobândit proprietatea imobilului situat

în București, sector 4, prin contractul de vânzare - cumpărare din 21 iulie 1997,

drept de proprietate desființat ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 3035

din 29 mai 2003, prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului

reclamantei, cu motivarea că, la momentul încheierii acestui contract, nu s-au

respectat prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995.

În ceea ce

privește calitatea procesuală pasivă, s-a constatat că aceasta este întrunită

în persoana Ministerului Finanțelor Publice, nu și a Statului Român, potrivit art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe

fondul cauzei, în ce privește restituirea prețului actualizat, s-a constatat că

titlul reclamanților a fost desființat, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art.

50 alin. (3) din lege, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de

restituire a prețului actualizat, din fondul extrabugetar constituit în baza art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sens în care tribunalul a dispus obligarea

pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamantă a sumei

reprezentând prețul încasat în baza contractului de vânzare cumpărare din 21

iulie 1997, actualizat cu indicele de inflație, în cuantumul stabilit prin

raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert S.M., respectiv suma de

12.237,08 lei.

A fost

respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata prețului de piață al

imobilului, ca nefondată, câtă vreme contractul de vânzare cumpărare ce a

reprezentat titlul reclamantei nu s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, nefiind incidente dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, s-a constatat că

declararea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de mandatar nu este imputabilă chematei în garanție,

care și-a îndeplinit obligația de a încheia contractul în numele mandantului,

în schimbul unui comision. Prin urmare, nu există temei juridic pentru

restituirea comisionului de 1% către pârât.

Prin Decizia

nr. 322 din 22 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV

-a civilă,

au fost admise

apelurile declarate de către reclamantă și de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice împotriva sentinței menționate, ce a fost schimbată în parte, în sensul

că a fost admisă cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, cu

cheltuieli de judecată în fond, respingându-se excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Drept urmare,

s-a dispus obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 12.237,08

lei, reprezentând preț actualizat, până la data de 30 septembrie 2008, sumă

care va fi actualizată în continuare, până la data plății efective, cu indicele

de inflație.

Totodată, s-a

dispus obligarea acelorași pârâți și la plata către reclamantă a dobânzilor

legale calculate asupra sumei de 12.237,08 lei, pentru perioada de la 18

martie  2009 la data plății efective, dobânzi care vor fi calculate la nivelul

dobânzii de referință a B.N.R diminuat cu 20%, conform art. 3 alin. (3) din O.G.

nr. 9/2000.

A fost

respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei în contradictoriu cu Municipiul

București, prin Primarul General.

Au fost

păstrate restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către

prima instanță, în raport de care a constatat că, în mod judicios, tribunalul a

reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

iar nu a art. 50

1

din lege și nici a textelor Codului civil care

reglementează răspunderea pentru evicțiune, reclamantei cuvenindu-i-se legal

doar prețul actualizat, nu și excedentul de valoare până la valoarea de piață.

Astfel, faptul

că actul de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997 a fost încheiat cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranșat irevocabil, cu putere de lucru

judecat, prin Decizia nr. 302 din 2 aprilie 2005 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus menționat, deoarece

cumpărătorii din contractele de vânzare

cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru părți din imobilul

din

București, printre care și reclamanta din cauză, V.B., nu mai pot fi

considerați de bună credință.

De

aceea, considerațiile apelantei reclamante, în sensul că prin sentința civilă nr.

3035/2003 a Judecătoriei Sectorului 4 nu ar fi fost constatată reaua sa

credință, rămân total irelevante în cauză, neputând a se repune în discuție la

acest moment aspectele care vizează legalitatea contractului. Toate aceste

apărări vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și ar fi putut

căpăta relevanță în cauza soluționată prin Decizia civilă nr. 302 din 2 aprilie

2005.

În aplicarea art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care

reglementează

ipoteza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu

eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995", anume a acelor contracte care au fost

declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, în raport de situația din

speță, reclamantei i se cuvine doar prețul actualizat, iar nu prețul de piață.

Textul de lege reia principiul general al efectelor nulității, conform căruia

declararea nulității unui contract atrage restituirea prestațiilor, spre

deosebire de situația evicțiunii consumate, care are drept ipoteză un contract

pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul

restituirii prestațiilor, ci răspunderea pentru evicțiune întemeiată pe art. 1337

și urm. C. civ.

S-a

apreciat că sunt nefondate susținerile apelantei reclamante în sensul că nu

i-ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, deoarece, pe de o parte, reclamantul nu poate înlătura

aplicarea textelor legale incidente în cauză în raport de situația de fapt și

pretenția dedusă judecății, chiar dacă a indicat un alt text de lege drept

temei al pretențiilor sale, iar, pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 1/2009

de modificare a Legii nr. 10/2001 se

aplică

prioritar față de dreptul comun, fiind vorba despre o lege specială.

Oricum,

nu există nicio diferență între regimul de drept comun și legea specială, nici

în cadrul dreptului comun, în cazul contractului anulat, neaplicându-se

răspunderea pentru evicțiune, obligație care, ca efect al contractului, poate

exista numai în situația în care acel contract își produce efectele, iar nu și

când a fost declarat nul și nu produce niciun efect, precum în speță, întrucât

acesta nu dă naștere obligațiilor specifice acelui tip de contract în sarcina

părților.

În ce privește

calitatea procesuală pasivă, s-a considerat că, în contextul art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice este reprezentantul

Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în condițiile în care

sursa plății nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanțelor Publice ca

instituție de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care ministerul

doar îl administrează.

Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special în raport

de dispozițiile de drept comun

conținute în Codul civil (art. 969, art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344),

aplicându-se prioritar și justificându-se pe deplin având în vedere natura

specifică a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acest contract

va fi guvernat de normele speciale care l-au reglementat, iar numai în măsura

în care acestea sunt insuficiente, devin aplicabile normele generale, dacă

contravin esenței contractului.

În

condițiile dreptului comun, restituirea prețului de către vânzător ca urmare a

declarării nulității unui contract de vânzare cumpărare sau angajarea

răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului în condițiile Codului civil se

justifică în mod esențial, ca de altfel toate obligațiile vânzătorului, pe

reciprocitatea și interdependența obligațiilor și are ca temei faptul că

partea, manifestându-și liber voința juridică, și-a asumat un contract care îi

atrage și obligații, corelativ drepturilor dobândite.

În

cadrul vânzării efectuate în condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea

deținătoare a acționat în numele și pentru Statul român, la dispoziția acestuia

(dată prin însăși edictarea legii), după cum și efectele acestei vânzări nu

s-au produs în persoana unității deținătoare, Municipiul București (care nu a

încasat niciun preț).

În concluzie, Curtea a apreciat că răspunderea pentru plata prețului

actualizat, în condițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, trebuie angajată în persoana Statului Român și a

Ministerului Finanțelor Publice, acesta din urmă în calitate de reprezentant al

Statului Român și administrator al fondului extrabugetar din care se face

plata, fiind greșită soluția tribunalului de admitere a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român și de reținere exclusiv a

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

În ce privește pretenția reclamantei, formulată în faza

apelului, de

a-i fi

acordate și dobânzi la suma primită, începând cu data pronunțării sentinței nr.

2419 din 18 martie 2009 și până la data plății efective, Curtea a constatat că,

în fața Judecătoriei Sectorului 5, reclamanta nu a cerut dobânzile legale,

astfel cum susține la acest moment, această solicitare

fiind formulată pentru prima dată prin cererea de apel împotriva

sentinței

judecătoriei, în conformitate cu art. 294 alin. (2) C. proc.

civ.

În raport de

acest text, hotărârea primei instanțe în cauză este sentința nr. 2419 din 18

martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5. Faptul că a fost anulată nu prezintă

relevanță sub aspectul aplicării art. 294 alin. (2), în sensul de a se

considera că hotărârea primei instanțe este sentința nr. 784 din 4 iunie 2010 a

Tribunalului București, atât timp cât cererea reclamantei de acordare a

dobânzilor este anterioară acelei sentințe.

Pe fondul

acestei pretenții, Curtea a constatat că este întemeiată obligarea la plata

sumelor reprezentând dobânda legală, în mod cumulativ cu plata sumei

actualizate cu indicele de inflație, pentru a acoperi integral prejudicial

suferit de reclamantă, avându-se în vedere natura lor juridică diferită i

faptul că vizează prejudicii diferite.

Astfel,

actualizarea cu indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil

în cazul unui fenomen specific economiei de piață și prin intermediul căruia se

măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși

astfel la actuala lor putere de cumpărare, suma rezultată din actualizare fiind

echivalentă sub aspectul puterii de cumpărare cu cea asupra căreia se aplică

actualizarea, în timp ce dobânda legală reprezintă profitul ce putea fi obținut

de creditor din investirea/valorificarea acelei sume.

În ceea

ce privește apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru

considerente deja expuse, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă, în calitatea sa de administrator al fondului extrabugetar și

reprezentant al statului însuși.

În

privința cererii de chemare în garanție, Curtea a constatat că

apelantul pârât nu aduce prin apelul formulat

nicio argumentare contrară

soluției tribunalului, soluție, de altfel,

legală, neexistând temei pentru obligarea SC A.V.L. Berceni SA la restituirea

către stat a comisionului încasat de 1% pentru un serviciu efectiv prestat în

baza unor dispoziții legale exprese, dar și a unui contract de prestări

servicii care nu a fost desființat până în prezent.

Statul Român

nu a formulat această cerere de chemare în garanție a SC A.V.L. Berceni SA

pentru prejudiciul creat prin îndeplinirea

defectuoasă

a contractului de mandat, în condițiile art. 1539 și urm. C. civ., deci nu a

invocat răspunderea mandatarului în baza contractului de

mandat, ci a solicitat

restituirea comisionului încasat.

Curtea a

constatat, însă, că se impune admiterea criticii apelantului pârât legate de

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar nu în raport de

susținerile din cererea de apel, neîntemeiate față de dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., ci față de schimbarea soluției tribunalului, în sensul obligării,

alături de Ministerul Finanțelor Publice, și a Statului Român, această soluție

atrăgând, în condițiile art. 274 C. proc. civ., angajarea răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată a acestor două părți căzute în pretenții, aflate în

culpă procesuală, de vreme ce prin opoziția formulată au prilejuit costurile

prezentei judecăți.

Împotriva deciziei menționate, au

declarat recurs, în termen legal, reclamanta V.B. și pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice (în nume

propriu), reprezentați prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta V.B. a arătat, în esență,

că instanța de apel, în mod greșit, a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, în

forma modificată prin Legea nr. 1/2009, întrucât niciuna dintre aceste legi nu

era în vigoare la data nașterii dreptului la acțiunea în despăgubiri, în anul

1997, când reclamanta a dobândit acest drept, prin contractul din 21 iulie 1997,

operațiunea juridică de cumpărare și orice acțiune în despăgubiri rezultând din

acest contract fiind supuse principiului tempus regit actum (cel puțin în ceea

ce privește elementele de drept substanțial, nefiind vorba despre facta futura sau

facta pendentia).

Chiar dacă

declararea nulității absolute a acestui act juridic, prin sentința civilă nr. 3035

din 29 mai 2003, produce efecte ex tune, pe data rămânerii irevocabile a

sentinței, dreptul de proprietate dobândit rămâne guvernat de legea în vigoare

la data achiziției, aceeași dată impunând textele normative aplicabile în cazul

despăgubirilor.

Astfel, în

cauză, răspunderea pentru evicțiune este pe deplin aplicabilă în ipotezele

legale prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ., neputând a se afirma că

declararea nulității unui contract lipsește pe cumpărător de dreptul de a pretinde

vânzătorului, oricare ar fi acesta, plata despăgubirilor pentru evicțiune,

astfel cum legea stipulează, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate

asupra imobilului reprezintă un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Chiar dacă s-ar aprecia că este incidență legea de la data evingerii,

respectiv momentul pronunțării Deciziei

civile nr. 302 din 02 aprilie 2005 a Curții de Apel București, tot nu pot fi

aplicate prevederile Legii nr. 1/2009, fiind, deci, aplicabile prevederile ce

guvernează evicțiunea în dreptul comun.

Recurenta

a mai susținut că instanța a apreciat greșit și problema bunei-credințe a

cumpărătorului, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 35 din 29 mai 2003,

irevocabilă, este certă doar reaua-credință a vânzătorului, nefiind constatată

reaua credință a cumpărătorului.

Oricum, distincțiile legate de reaua sau buna credință nu pot opera

decât în limitele Legii nr. 1/2009 și,

dacă aceasta este înlăturată de la aplicare, dreptul comun conservă obligația

de despăgubire la valoarea de circulație a bunului, tară a face vreo distincție

între cumpărătorul de rea-credintă ori de buna-credintă.

Instanța de apel a apreciat greșit că nu există

evicțiune de drept, ci

numai

de fapt, motivând în sensul că și prin aplicarea art. 1337 C. civ. s-ar ajunge

la aceeași concluzie ca aceea rezultată din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Raționamentul instanței este greșit, deoarece conduce la concluzia că actul nul

nu este ineficace, ci inexistent. Or, inexistența unui act civil este

contrazisă de chiar faptul că instanța acordă despăgubiri, constând în

prestații restituite sau reparații ce includ reprezentări valorice ale

fluctuației fenomenelor economice.

Prin

motivele de recurs, s-a susținut, de asemenea, că este eronat argumentul pe

baza căruia au fost înlăturate prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv acela că, în

speță, contractul de vânzare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 a fost

anulat, fiind, deci, încheiat cu nerespectarea legii.

În realitate,

prevederile art. 50 alin. (2) și alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001

sunt contradictorii, întrucât în ipoteza în care contractul de vânzare

cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, acesta

se consolidează retroactiv și nu mai poate fi anulat.

Fiind aplicabil

principiul de interpretare a legii în sensul producerii

de efecte juridice, și nu acela al

ineficientei, prețul pe care trebuie să îl primească reclamanții, cu titlu de

despăgubire pentru evicțiune, este acela reprezentând valoarea de circulație a

imobilului, în caz contrar

ipoteza avută în

vedere de art. 50 alin. (2)

1

fiind imposibil de realizat.

Recurenții au subliniat că decizia -

ca, de altfel, și sentința - este dată cu aplicarea greșită a legii, sub

aspectul calității procesuale pasive, apreciind că au calitate procesuală toate

părțile chemate în judecată.

primul rând, că instanța

de apel a apreciat în mod greșit că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și Ministerul Finanțelor Publice au calitate procesuală pasivă în

cauză și a stabilit în sarcina acestora obligația de restituire a prețului

actualizat, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț. Or,

pârâții nu au fost parte la încheierea contractului dintre reclamantă și

Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A.V.L. Berceni SA, Ministerul

Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar

în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Deposedarea

reclamantei de imobilul situat în București, sector 4, întrunește condițiile

unei tulburări de drept prin fapta unui terț, astfel încât, în conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., se poate pune numai

problema răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului

București, prin mandatar SC A.V.L. Berceni SA, pentru evicțiune, așa cum

reclamanta a susținut atât în cererea precizată, cât și în apelul formulat.

Aceste

dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială

contrară, respectiv dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cât timp

obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Recurenții au susținut, totodată, că instanța de apel a dispus în mod

nelegal obligarea și la plata dobânzii

legale.

Astfel,

în primul rând, contrar celor reținute de către instanța de apel, solicitarea

dobânzii legale reprezenta o cerere nouă în apel, fiind inadmisibilă, față de

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în mod greșit, instanța de apel a

calificat dobânda cerută de reclamantă ca fiind o dobândă ivită după

pronunțarea hotărârii primei instanțe, în sensul art. 294 alin. (2) C. proc.

civ.

În al

doilea rând, deși instanța de apel a reținut ca temei legal al obligării

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului

Finanțelor Publice, la restituirea prețului actualizat, art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, ca normă specială, derogatorie de la dreptul comun, în mod

nelegal a dispus și obligarea la plata dobânzii legale, în condițiile în care

acea dispoziție prevede doar restituirea prețului actualizat.

Pe de

altă parte, întrucât suma plătită nedatorat se actualizează cu indicele de

inflație, nu pot fi acordate alte sume cu natura juridică de daune interese

moratorii, pentru că s-ar obține o dublă reparație pentru același prejudiciu,

cu consecința îmbogățirii fără justă cauză.

În subsidiar,

recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și în ceea

ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție, deoarece, față de

dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

pârâții erau îndreptățiți sa solicite obligarea SC A.V.L. Berceni SA la

restituirea comisionului încasat.

În ceea ce

privește obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, s-a

susținut că decizia recurată este nelegală, deoarece culpa aparține Primăriei

Municipiului București, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu

intimata-reclamantă.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta

Curte constată că recursurile sunt nefondate.

privește recursul declarat de către reclamanta V.B.,

criticile acestei părți s-au referit

la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății în cauză, precum și la

modul de aplicare de către instanța de apel a normei incidente, aspecte ce vor

fi analizate ca atare, în raport de argumentele recurentei.

În acest context, se reține că instanța de judecată a

fost învestită în

cauză

cu soluționarea cererii în pretenții a fostului chiriaș al unui imobil preluat

de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22

decembrie 1989), al cărui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, la solicitarea proprietarului deposedat abuziv de către stat.

Astfel, ambele

instanțe de fond au reținut necontestat că prin sentința civilă nr. 3035 din 29

mai 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, irevocabilă prin Decizia

nr. 302 din 2 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2440/2004 de către Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost constatată nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat de către

reclamanta V.B. și Primăria Municipiului București, prin SC A.V.L. Berceni SA.

Această

sancțiune a fost aplicată în virtutea art. 46 (actualmente 45) din Legea nr. 10/2001,

constatându-se încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și

calitatea de cumpărători de rea - credință, întrucât aceștia puteau lua

cunoștință, cu minime diligente, de cererea de restituire în natură formulată,

în baza Legii nr. 112/1995, de către fostul proprietar deposedat de către stat.

Cât

privește legea aplicabilă raportului juridic obligațional născut în urma

constatării nulității absolute a contractului, trebuie pornit de la premisa că

efectele nulității, respectiv consecințele desființării actului juridic civil

constatat a fi fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, sunt

reglementate de legea pe temeiul căreia a fost aplicată sancțiunea nulității,

în virtutea principiului tempus regit actum.

Așadar, nu

este incidență legea de la momentul încheierii contractului de vânzare -

cumpărare, chiar dacă efectele nulității se produc retroactiv, susținerile cu

acest obiect din motivarea recursului reflectând o interpretare greșită a

principiului tempus regit actum ce interesează aplicarea în timp a legii

civile.

Recurenta a formulat o asemenea susținere în legătură cu dreptul la

despăgubiri, fiind evidentă confuzia

pe care o face între efectele contractului, reprezentate de drepturile și

obligațiile născute din contract, care, sunt, într-adevăr, supuse legii de la

momentul contractării, și efectele nulității (din care derivă dreptul la

restituirea prestațiilor, ca urmare a restabilirii situației anterioare), care

nu au ca fundament însuși contractul ce a fost constatat nul, ci desființarea

pe cale judecătorească a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, ce reprezintă o situație juridică nouă.

În acest

context, trebuie analizat dacă Legea nr. 10/2001, pe temeiul căreia s-a dispus

desființarea contractului, se preocupă de regimul juridic al efectelor

nulității, observându-se că acest act normativ reglementează cazurile și

condițiile în care are loc dezdăunarea cumpărătorului, inclusiv ipoteza din

prezenta cauză.

Nu

există, astfel, niciun motiv pentru a nu da eficiență acestui act normativ, cu

atât mai mult cu cât are caracter special, derogând de la

dreptul comun reprezentat de Codul civil, ce

reglementează obligația de

garanție a vânzătorului pentru evicțiune,

totodată, de la principiile ce guvernează efectele nulității unui act juridic

civil, inclusiv cel al restabilirii situației anterioare sancțiunii nulității.

Cât

privește modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, se constată

că este lipsită de relevanță, în condițiile în care nu a afectat norma din

Legea nr. 10/2001, constatată de către instanța de apel ca fiind incidență în

raport de situația de fapt reținută în cauză, respectiv dispozițiile art. 50 alin.

(2) (se va reveni asupra acestui aspect).

Astfel,

potrivit acestei norme, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului actualizat plătit.

Art. 50 alin. (2) nu a suferit vreo

modificare prin Legea nr. 1/2009 (și nici prin Legea nr. 247/2005, corespunzând

fostului art. 55 alin. (3) în varianta de la 2 martie 2005, data rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat în cauză

nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare), prin acest din urmă

act normativ, în materia dezdăunării chiriașilor - cumpărători în baza Legii nr.

112/1995, doar a fost adăugată o altă ipoteză (actualul art. 50

1

),

cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Numai dacă

situația din fapt din cauză s-ar fi încadrat în ipoteza reglementată prin art. 50

\ s-ar fi pus problema conflictului de norme în timp și, eventual, a incidenței

dreptului comun (obligația de garanție pentru evicțiune prevăzută de Codul

civil), în cazul în care s-ar fi ajuns la concluzia că art. 50

1

nu

este aplicabil, astfel cum pretinde recurenta. Or, cât timp este exclusă

ipoteza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995,

este lipsită de finalitate însăși cercetarea aspectului în discuție.

Ca atare,

urmează a fi înlăturate criticile recurentei referitoare la Legea nr. 1/2009,

care nu are incidență în cauză, cu atât mai mult

criticile vizând prevederile art. 50

1

introduse prin acest

act normativ.

Pentru rațiuni similare, vor fi respinse susținerile recurentei vizând

instituția răspunderii pentru

evicțiune prevăzute de Codul civil în sarcina vânzătorului, din moment ce este

aplicabilă legea specială, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (2), inclusiv

argumentele referitoare la viabilitatea garanției contra evictiunii chiar în

situația unui act nul.

Deși

aceste argumente au vizat considerente ale deciziei de apel, prin care s-a

urmărit demonstrarea funcționării acestei obligații contractuale a vânzătorului

doar în cazul unui contract valabil încheiat, nu și al unui act nul, față de

determinarea certă a aplicării legii speciale, considerentele cu acest conținut

nu sunt decisive pentru soluția conturată și, drept urmare, nu se impune

analiza susținerilor părții în combaterea lor, din moment ce tot nu s-ar ajunge

la modificarea deciziei, chiar dacă aceste susțineri ar fi corecte.

În raport de

cele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod corect

legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, motivul de recurs pe acest

aspect fiind nefondat.

În ceea ce

privește modul de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, se constată, de

asemenea,

că susținerile recurentei nu au suport și urmează a fi respinse.

După cum s-a

arătat anterior, prin Decizia nr. 302 din 2 martie 2005 a Curții de Apel

București, prin care a fost menținută sentința civilă nr. 3035 din 29 mai 2003

a Judecătoriei sectorului 4 București, s-a reținut, pe de o parte, că V.B. nu a

fost de bună - credință la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece știa

sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar

aparența titlului putea fi descoperită cu minime diligente, obligatorii pentru

cumpărător iar, pe de altă parte, că, la momentul cumpărării, s-au încălcat

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii

de cumpărare.

Nerespectarea art.

9 nu a fost constatată în contextul analizării atitudinii subiective a

cumpărătorului la momentul încheierii contractului, corelația cu reaua -

credință a părții contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei

conduite, deja conturată, în opinia acelei instanțe, din alte împrejurări

relevante. Insă, chiar dacă s-ar reține contrariul, în sensul că verificarea

respectării normei din Legea nr. 112/1995 s-a realizat în contextul bunei sau

relei - credințe, tot nu se poate ignora constatarea încălcării legii.

Astfel, simpla

încălcare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanță

în procesul anterior conduce la aplicabilitatea art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, ale cărui cerințe sunt întrunite.

Această

constatare fiind suficientă pentru conturarea concluziei expuse, nu este

necesară analiza incidența relei - credințe asupra întinderii dezdăunării

cuvenite cumpărătorului, la care se face referire prin motivele de recurs,

constatându-se, de altfel, că acest aspect nu a fost cercetat nici prin decizia

de recurs, ca atare, susținerile recurentei cu acest obiect nu reprezintă

critici la adresa deciziei recurate.

Situația

de fapt arătată a fost reținută de către ambele instanțe de fond din prezenta

cauză în virtutea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești

irevocabile, pronunțate în litigiul anterior, în ceea ce privește motivele de

nulitate ce afectează contractul de vânzare -cumpărare, decurgând din

încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9 din Legea nr. 112/1995.

Contractul de

vânzare - cumpărare fiind încheiat de V.B. cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

în mod corect, instanța de apel a constatat că este întrunită ipoteza prevăzută

de art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

ce presupune îndreptățirea cumpărătorului

exclusiv la restituirea

prețului actualizat.

În ceea

ce privește calitatea procesuală pasivă, recurenta nu a dezvoltat criticile pe

acest aspect și nu a arătat motivele pentru care apreciază că au calitate

procesuală toate părțile chemate în judecată.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de

recurs formulate nu relevă o încălcare sau o aplicare greșită a legii de către

instanța de apel, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

la recursul pârâților,

se

constată, de asemenea, că nu este fondat.

Susținerile vizând lipsa calității procesuale pasive a

recurenților în

cererea

având ca obiect plata prețului actualizat se bazează pe răspunderea

vânzătorului contra evicțiunii, or, au fost deja expuse, prin prezenta decizie,

considerentele pentru care această instanță de control judiciar a confirmat

decizia de apel în sensul neoperării obligației de garanție pentru evicțiune

reglementate de Codul civil și al incidenței Legii nr. 10/2001, ca act normativ

cu caracter special, derogator de la dreptul comun.

Întrucât Legea

nr. 10/2001 reglementează și calitatea procesuală pasivă în cazurile descrise

în art. 50, verificarea întrunirii acesteia în cauză trebuie realizată din

perspectiva acestui act normativ, astfel cum, în mod corect, a considerat

instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3).

În

conformitate cu aceste prevederi, în cazul desființării contractului de vânzare

- cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea

prețului actualizat - în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995

- cât și restituirea valorii de piață a imobilului - în ipoteza unui contract

încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 - se realizează „de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Se

instituie, astfel, ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de

dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală în care acesta se

plasează, așadar, în ceea ce privește atât restituirea valorii de piață a

imobilului, cât și restituirea prețului actualizat.

Pe acest

temei, în mod corect, ambele instanțe de fond au apreciat în cauză că

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca debitor al

obligației de restituire (în oricare dintre ipotezele legale), critica

recurenților cu acest obiect neavând temei.

În ceea ce

privește cumulul actualizării prețului din contractul de vânzare - cumpărare și

dobânda legală, se reține, în primul rând, că instanța de apel a apreciat că

solicitarea reclamantei de acordare a dobânzii legale, formulată în faza

apelului, este admisibilă, în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ.,

deoarece este vizată dobânda ivită după pronunțarea hotărârii primei instanțe.

Pârâții nu au

formulat critici concrete față de această apreciere a instanței, susținând

generic incidența art. 294 alin. (1) și aplicarea greșită, de către instanța de

apel, a alin. (2) al acestei norme, motiv pentru care susținerile pe acest

aspect urmează a fi înlăturate.

În al doilea

rând, prin aplicarea cumulului în discuție, instanța de apel nu a încălcat

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum susțin

recurenții - pârâți, întrucât dobânda nu a fost acordată în cauză pentru

repararea prejudiciului produs prin plata prețului dintr-un contract nul,

funcție reparatorie îndeplinită, în aplicarea normei menționate, de către

actualizarea cu indicele de inflație a prețului din contractul de vânzare -

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, nu a

fost aplicată cu începere de la data încheierii contractului de vânzare -

cumpărare, astfel cum s-a procedat cu actualizarea cu indicele de inflație

(care a fost calculată pentru perioada de la data de 21 iulie 1997 și până la

data efectuării raportului de expertiză în primă instanță), ceea ce înseamnă că

nu a fost acordată în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de

apel a avut în vedere perioada ulterioară pronunțării hotărârii primei

instanțe, pentru acoperirea prejudiciului creat prin lipsirea creditorului de

profitul ce putea fi obținut din investirea/valorificarea sumei de bani în acea

perioadă.

Daunele -

interese constând în dobânda legală se cuvin în virtutea principiului desprins

din dispozițiile art. 1088 C. civ., potrivit căruia orice sumă de bani este

producătoare de dobânzi, chiar tară justificarea vreunei pagube, modul de

calcul fiind cel prevăzut de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 (în vigoare

la data pronunțării deciziei recurate), la care instanța de apel a făcut

referire.

Nu sunt

fondate, în aceste condiții, susținerile recurenților în sensul că se obține o

dublă reparație pentru același prejudiciu, cu consecința îmbogățirii tară justă

cauză, din moment ce este vorba despre prejudicii diferite, vizând perioade de

timp distincte.

În ceea ce

privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, în mod corect,

instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe prin care s-au respins

pretențiile Statului Român de obligare a SC A.V.L. Berceni SA la restituirea

comisionului de 1% din prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu toate că acest comision a fost încasat de unitatea specializată în

evaluarea și vânzarea apartamentelor

în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de

aplicare a acestei legi, aprobate prin H..G 20/1996 republicată, nu există

vreun temei legal pentru restituirea sa, cât timp comisionul a fost încasat

pentru un serviciu prestat în temeiul unui contract de mandat ce nu a fost

desființat până în prezent, iar desființarea contractului de vânzare -

cumpărare nu este imputabilă chematei în garanție, care și-a îndeplinit

obligația de încheiere a contractului în numele mandantului, în schimbul unui

comision.

Împrejurarea

că suma de bani cu acest titlu nu a intrat în fondul extrabugetar aflat la

dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după cum rezultă din art. 13 alin.(6)

lit. a) din Legea nr. 112/1995, în timp ce Statul Român și Ministerul

Finanțelor Publice au fost obligate, prin decizia de apel, să restituie

întregul preț al vânzării (așadar, și comisionul inclus în preț), din fondul

extrabugetar, nu justifică prin ea însăși restituirea sumei de către mandatar, art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăzând sursa din care urmează a se

efectua plata de către Ministerul Finanțelor Publice, indiferent de elementele

componente ale fondului extrabugetar.

De altfel, art. 50 alin. (3) prevede plata către

cumpărătorii în temeiul

Legii

nr. 112/1995, din același fond, și a altor sume de bani ce nu au alimentat

fondul extrabugetar, precum sumele reprezentând actualizarea prețului de

vânzare ori chiar prețul de piață, în diferitele ipoteze legale. Ca atare,

simplul fapt că Ministerul Finanțelor Publice este obligat la

plata acestor sume de bani nu justifică

recuperarea altor sume care nu au

fost virate în acest fond, încasate

fiind de alte persoane în legătură cu încheierea contractului de vânzare -

cumpărare.

Sunt nefondate, de asemenea, și susținerile referitoare

la obligarea

recurenților

la plata cheltuielilor de judecată, în considerarea lipsei culpei acestora

pentru desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995.

Obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost

stabilită de către

instanța

de apel pe temeiul art. 274 C. proc. civ., dată fiind culpa procesuală a

pârâților, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâților,

în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul V.B. și de pârâții Statul Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice (în nume

propriu), reprezentați prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 322/ A din 22 martie 2011

a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.