ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7303/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1002 din 6 iulie 2009, Tribunalul București, secția a

IV

a civilă,

a respins acțiunea reclamantelor K.A. și

P.C.R., formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar; a admis

cererile de intervenție accesorie formulate de SC M.I.E. SRL și de B.S.D. în interesul

pârâtului.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul

a reținut că parte din terenul solicitat, a fost înstrăinată de autorul N.N. fratelui

său, Ș.N., care, la rândul său, l-a înstrăinat soților E. și I.C., conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1., atașat la dosarul cauzei și avut

în vedere de expert la efectuarea expertizei specialitatea topografie, în prezent,

fiind proprietatea intervenientei accesorii B.S.D., moștenitoare a numitului P.G.,

care a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, constatată prin sentința

civilă nr. 7617 din 13 octombrie 1992 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Referitor la terenul din str. B., sector

1, teren ce reprezintă parcela nr. PA1., tribunalul a reținut, pe baza actului de

proprietate învederat de reclamante și a raportului de expertiză efectuat în cauză,

că cererea este neîntemeiată, întrucât, lotul cu nr. PA1. este distinct de loturile

cu nr. L1. și L2., cu privire la care a deținut dreptul de proprietate autorul N.N.

în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V2. din 10 mai 1921, fiind

în prezent deținut de intervenienta SC M.I.E. SRL, cu act de vânzare-cumpărare distinct.

Prin decizia civilă nr. 475 A din 30 iunie

2010, Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă,

a

respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că autorii reclamantelor nu mai dețineau în proprietate

imobilul solicitat prin notificarea formulată la data de 21 martie 2008 de către

K.G., deoarece a fost înstrăinată de către autorii acestora anterior actului de

naționalizare din anul 1945, și în această situație, reclamantele nu au calitatea

de persoane îndreptățite la restituire pentru că autorii lor nu mai aveau în proprietate

terenul în litigiu la momentul naționalizării și nu pentru că nu au făcut dovada

calității de succesori al acestora.

Prin decizia civilă nr. 5665 din 1 iulie

2011, Înalta Curte de casație și Justiție, secția

I

civilă,

a

respins, ca nefondat, recursul reclamantelor împotriva deciziei sus-menționate,

acordând intimatei SC M.I.E. SRL cheltuielile de judecată efectuate în recurs.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă

a reținut, în esență, că terenul aflat în parcela nr. L1. a fost înstrăinat de autorul

recurentelor în anul 1926 către Ș.N., iar acesta, la rândul său, a vândut terenul

în anul 1938 către E. și I.C., nefigurând ca fiind preluat de stat de la autorul

recurentelor, iar împrejurarea că, în prezent, parcela nr. L1. este în posesia intervenientei

accesorii B.S.D., moștenitoare a numitului P.G., care a dobândit dreptul de proprietate

prin uzucapiune, constatată prin sentința civilă nr. 7617 din 13 octombrie 1992

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și că această hotărâre nu le este

opozabilă recurentelor, nu are relevanță întrucât la data preluării de către stat

a terenului, acesta nu se mai afla în patrimoniul autorului lor.

S-a mai constatat că parcela nr. L2., identificată

în prezent pe str. B., a fost preluată în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950

de la altă persoană decât autorul recurentelor și face obiectul Legii nr. 10/2001,

existând notificare de la moștenitorii fostului proprietar, iar aceasta nu poate

conduce decât la concluzia că nici pentru acest teren recurentele nu au calitatea

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în sensul legii.

Terenul ce reprezintă parcela nr. PA1.,

fiind distinct de celelalte două parcele, nu a făcut parte din terenul ce a aparținut

autorului recurentelor, neavând relevantă susținerea acestora că nu s-a lămurit

cu ce titlu a deținut intimata Primăria Municipiului București construcția situată

la adresa str. B., sect. 1, pe care a vîndut-o intervenientei SC M.I.E. SRL, cu

destinația de spațiu comercial, de la cine a fost preluată și cu ce titlu sau cine

a edificat-o, în baza cărei autorizații.

Împotriva acestei decizii au formulat,

în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2 și 7 C. proc. civ., cerere de revizuire

reclamantele K.A. și P.C.R.,

arătând

că atât instanța de fond, cât și instanțele de control judiciar au constatat, în

mod greșit, că parcela nr. L2. este identificată în prezent pe str. B., deoarece

la această adresă figurează parcela nr. 50, conform planului cadastral anexat la

dosar, iar parcela nr. L2. este proprietatea d-nei D.T.

Referitor la parcelele nr. PA1. și PA2.,

revizuentele au arătat că acestea au rămas în proprietatea lui Ș.N. împreună cu

imobilul construcție, iar împrejurarea că parcela nr. L1. este în posesia intervenientei

B.S.D. conform sentinței civile nr. 7617/1992 a Judecătoriei Sector 1 este greșit

constatată de instanță, întrucât la baza pronunțării acestei sentințe au stat o

serie de înscrisuri falsificate de către autorul intervenientei.

De asemenea, revizuentele au mai arătat

că instanța de recurs a constatat, în mod greșit, că parcela nr. L1. a fost înstrăinată,

deoarece Ș.N. a înstrăinat parcela nr. L2., așa cum rezultă din actele dosarului,

iar împrejurarea că parcela nr. L1. se află în posesia intervenientei B.S.D. nu

constituie un impediment la restituirea în natură.

Referitor la parcela nr. PA1., aceasta

a fost preluată de stat fără titlul în anul 1950 de la Ș.N., nefiind niciodată în

proprietatea lui G.O., cum greșit a reținut instanța.

Examinând cererea de revizuire în raport

de excepția de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară

raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu,

Înalta Curte urmează a o respinge, ca tardiv formulată, pentru următoarele considerente:

Căile de atac și termenele în care acestea

pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază

pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în

mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța

de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de

lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se

calculează.

Cererea de revizuire a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 322 pct. 2 și 7 C. proc. civ.

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 din

același cod, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 alin. (1), termenul

de revizuire este de o lună și se va socoti de la comunicarea hotărârii definitive,

iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs, după evocarea fondului,

de la pronunțare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2), termenul se va

socoti de la pronunțarea ultimei hotărâri.

Având în vedere dispozițiile legale anterior

citate, Înalta Curte constată că termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1

C. proc. civ. a fost depășit, întrucât decizia a cărei revizuire se solicită a fost

pronunțată la data de 1 iulie 2011, iar prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 aprilie 2012.

Legea sancționează cu decăderea nerespectarea

termenelor procedurale stabilite pentru exercitarea căilor de atac, sens în care

sunt de observat și dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în

termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când

partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința

sa.

În speță, revizuentele au încălcat prevederile

art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece au formulat cererea cu depășirea

termenului legal prevăzut de textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind

prioritatea soluționării excepției de tardivitate, celelalte aspecte învederate

prin cererea de revizuire nu vor mai fi analizate, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 alin. (1) din același cod, excepția tardivității cererii fiind o excepție

procesuală absolută și dirimantă, peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.

Referitor la solicitarea formulată de către

intimata SC M.I.E. SRL, privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de

700 RON, conform chitanței aflată la dosar, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și va acorda cu acest titlu suma de 250 RON.

Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. consacră

posibilitatea, pentru a instanța de judecată, de a mări sau micșora onorariul de

avocat ori de câte ori constată motivat că acesta este nepotrivit de mare sau de

mic, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În lumina textului legal sus-menționat,

având în vedere gradul redus de complexitate al cauzei, împrejurarea că aceasta

a fost soluționată la primul termen de judecată acordat, pe cale de excepție, iar

prestația reprezentantei intimatei s-a limitat la depunerea întâmpinării și prezentarea

la un singur termen de judecată, Înalta Curte apreciază că suma de 250 RON este

suficientă și corespunzătoare atât față de natura pricinii, cât și față de activitatea

depusă de avocat.

Pentru aceste considerente, cererea de

revizuire urmează a fi respinsă, ca tardiv formulată, iar revizuentele vor fi obligate,

în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata, către intimata

SC M.I.E. SRL, a sumei de 250 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardivă, cererea de revizuire

formulată de K.A. și P.C.R. împotriva deciziei nr. 5665 din 1 iulie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Obligă revizuentele la 250 RON cheltuieli

de judecată către intimata SC M.I.E. SRL, în aplicarea dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 noiembrie 2012.