ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4353/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2007, reclamanții M.C. și M.I.V. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București solicitând să fie obligat la emiterea, respectiv comunicarea într-un termen de 10 zile de la emitere, a unei dispoziții de restituire în natură a terenului în suprafața de 1000 mp teren liber de construcții, situat in municipiul București, sector 5 și de acordare de măsuri reparatorii, în echivalent bănesc, pentru construcția demolată, bloc de locuințe compus din 14 apartamente, amplasata pe terenul sus menționat, invocând incidența prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001. In motivarea cererii, reclamanții au susținut că imobilul pentru care pretind acordarea de măsuri reparatorii a fost dobândit în anul 1932, prin contract de vânzare-cumpărare, de către autorul lor, M.E.I.

și că acesta fost preluat de stat, ca efect al Decretului de naționalizare nr. 92/1950, fiind menționat la poziția nr. 5086 din anexa la decret. Reclamanții au susținut, totodată, că prin notificările nr. 3631 si nr. 3632 din 21 august 2001 emise de BEJ E. & P. au solicitat, alături numita M.M.M., acordarea măsurilor reparatorii în forma mai sus arătată, prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă până la această dată pârâtul a refuzat în mod nejustificat soluționarea acestora. Cu adresa nr. 41362 din 21 ianuarie 2008, fila 18 dosar, pârâtul Primarul municipiului București a comunicat instanței faptul că notificările au fost soluționate prin dispoziția nr. 8122 din 25 mai 2007, în sensul formulării unei propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent către numiții Popa Rodica, M.M.M., M.C.

și M.I.V. pentru construcția demolată, fost situată în municipiul București, sector 5, imposibil de restituit în natură. Reclamanții au precizat își mențin cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită obligarea pârâtului la completarea acestei dispoziții prin indicarea cuantumului despăgubirii propus a fi acordate pentru construcția demolată și, respectiv, cu măsura restituirii în natură a terenului liber de construcții, în suprafață de 1000 mp. Prin sentința civilă nr. 893 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, într-un al doilea ciclu procesual, a respins cererea, ca neîntemeiată.

In motivarea sentinței, instanța a reținut că pretenția de cuantificare a despăgubirii propus a fi acordată prin dispoziția nr. 8122 din 25 mai 2007 emisă de pârât, pentru construcția demolată, nu poate fi primită în prezentul proces, întrucât o astfel de operațiune, de cuantificare a despăgubirilor, a fost atribuită, prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor. Cât privește terenul în suprafață de 1000 mp, pe care s-a aflat edificată construcția demolată, instanța a reținut că acesta a făcut obiectul unei alte legi de reparație, respectiv a Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Anume, instanța a constatat că pentru terenul în litigiu s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea numitei M.I.E., fiica autorului invocat și de reclamanți, M.E.I., sens în care a fost emis de Prefectura Municipiului București, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, Titlul de proprietate nr. 7017/5 din 1 noiembrie 2000, respectiv, s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie nr. 299 din 5 decembrie 2000. In atare condiții, instanța a statuat că terenul în litigiu, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu mai poate intra și sub incidența acestei legi de reparație, motiv pentru care solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită, reclamanții având a urma, în vederea valorificării drepturilor pretinse cu privire la acest teren, procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991, în contradictoriu și cu ceilalți moștenitori.

Prin decizia civilă nr. 664A din 27 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. Instanța de apel a statuat, totodată, că nu poate primi apărarea prin care reclamanții solicită a se înlătura, pentru motive de nulitate, titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât excede limitelor investirii prin cererea de chemare dedusă judecății în prezentul proces. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că instanțele de fond, reținând greșit incidența prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu au cenzurat, prin hotărârile pronunțate, refuzul pârâtului de a se pronunța, prin dispoziția de soluționare a notificărilor, cu privire la pretenția de acordare a măsurilor prevăzute de această lege de reparație pentru terenul în litigiu.

In argumentarea criticii, reclamanții susțin că instanțele de fond, constatând, pentru motivele reținute, imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, în aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, trebuiau să dispună obligarea pârâtului să emită dispoziție motivată prin care să le acorde „în compensare alte bunuri sau servicii" ori, după caz, prin care să propună „acordarea de despăgubiri". Neprocedând astfel, reclamanții susțin că instanțele de fond au încălcat prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care solicită modificarea hotărârilor recurate.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, este de observat că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea și numerotarea legii avută anterior modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, a devenit art. 26 alin. (1) al legii, după republicare, caz în care, în analiza criticii de nelegalitate formulată de reclamanți se va avea conținutul textului de lege la data sesizării instanței de judecată.

Potrivit dispoziției art. 26 „(1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. ". Dispoziția legală menționată nu este incidență însă raportului juridic dedus judecății, astfel cum eronat susțin reclamanții prin recurs.

In speța supusă analizei, se constată că instanțele de fond nu au statuat cu privire la existența unuia dintre cazurile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001 de imposibilitate obiectivă de restituire în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 1000 mp teren, situat in municipiul București, sector 5, situație în care se putea proceda la acordarea celorlalte categorii de măsuri reparatorii prevăzute de această lege de reparație. Dimpotrivă, instanțele de fond, în aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, au statuat că terenul în litigiu nu cade în sfera de aplicare a acestui act normativ de reparație, întrucât, anterior intrării sale în vigoare, a fost restituit în natură către o terță persoană în procedura Legii nr. 18/1991, caz în care este exclusă, de plano, acordarea vreuneia dintre categoriile de măsuri reparatorii prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001.

De altminteri, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, la data formulării notificării de către reclamanți, pârâtul Primarul municipiului București nu avea calitatea de deținător al terenului în litigiu și nici calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării, în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi critica privind greșita interpretare și aplicare de către instanțele de fond, raportului juridic dedus în concret judecății în cauză, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și ale art. 26 alin. (1) (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001. Așa fiind, în raport de limitele investirii, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanți, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.C. și M.I.V. împotriva deciziei nr. 664A din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.