ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3333/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3333/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului civil de față; Prin sentința civilă nr. 679 din 7 mai 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea reclamantei B.C. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București și a obligat-o să soluționeze prin decizie sau dispoziție motivată notificarea nr. 2582 din 18 septembrie 2001. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea adresată instanței reclamanta B.C. a chemat în judecată Primăria municipiului București prin Primar și a solicitat să fie obligată să emită dispoziție motivată cu privire la notificarea ce i-a fost adresată la 18 septembrie 2001. Prin notificare, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul, situat în București, compus din teren în suprafață de 115 mp, pe care se afla o casă ce a fost demolată, pe teren fiind în prezent construite blocurile din Piața Unirii - Sfânta Vineri.
Instanța a reținut că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare notificată este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare. Raportat la data depunerii notificării, deși pârâta nu a invocat lipsa unor acte doveditoare necesare, altele decât cele atașate notificării, nu a emis dispoziție motivată nici până la data sesizării instanței. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin decizia nr. 233A din 5 octombrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primar împotriva sentinței civile nr. 679 din 7 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.
Instanța de apel a reținut în esență că, acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispozițiile art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația unității notificate de a emite decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data primirii notificării. In acest sens, a arătat că, finalitatea reglementării acestui termen a fost aceea de a asigura soluționarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu celeritate și de a răspunde cerinței sociale de asigurare a stabilității circuitului juridic. Curtea a apreciat că natura prevederilor textului enunțat, privind termenul de soluționare este aceea de normă imperativă și nu de dispoziție cu recomandare, atâta timp cât normele juridice sunt, în raport de principiile generale de drept interpretate în sensul în care ele trebuie să producă un efect și nu în scopul ca niciun efect să nu se poată produce.
S usținerile pârâtului în sensul că termenul în discuție are caracterul unei norme de recomandare, au fost înlăturate cu motivarea că s-ar ajunge la situația. inacceptabilă în care soluționarea notificării ar putea fi amânată sine die de către unitatea notificată, cu motivarea că nu s-au depus toate actele necesare soluționării notificării. De asemenea, instanța a constatat că nu se poate reține că data de la care începe să curgă termenul de 60 de zile instituit de art.2 3 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de precizarea persoanei îndreptățite la restituire prevăzută la pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 și pct. 28.1 din același act normativ. S-a concluzionat că, unitatea deținătoare avea obligația să soluționeze notificarea, chiar și prin respingerea ei, în eventualitatea în care nu erau depuse la dosar actele prin care să fie dovedită calitatea de persoană îndreptățită pe de o parte și dreptul de proprietate pe de altă parte.
Î mpotriva deciziei curții de apel a declarat recurs în termen pârâtul Municipiul București prin Primarul General care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut că procedura administrativă prealabilă are caracter obligatoriu, iar soluția obligării de a emite decizie este nelegală, deoarece reclamanta nu a înțeles să respecte condițiile prevăzute de art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, dosarul administrativ fiind incomplet prin nedepunerea tuturor înscrisurilor necesare prevăzute de lege pentru soluționarea notificării. Analizând recursul, în limitele criticii formulate, care face posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Prin Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată, a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și prin art. 20-33 sunt reglementate procedurile de restituire.
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura administrativă constituie o primă etapă obligatorie, însă, în prezenta cauză intimata-reclamantă a declanșat această procedură, formulând în termenul prevăzut de lege notificare cu privire la imobilul pretins a fi preluat abuziv.
În finalul notificării există mențiunea că se anexează actele care dovedesc calitatea de proprietară a bunului, respectiv titlul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 4607 din 19 aprilie 1982, autentificat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 3, autorizația de înstrăinare emisă conform legii în vigoare la acea dată, schița imobilului realizată în vederea întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de demolare din data de 10 octombrie 1987, cereri pentru scoaterea imobilului de pe rolul fiscal ca urmare a demolării, acte de stare civilă și alte acte referitoare la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate pretins.
Finalitatea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziției sau, după caz, a deciziei de către unitatea notificată, iar în prezenta cauză intimata- reclamantă nu este în culpă pentru nefinalizarea acestei hotărâri. Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Prin lege, sunt stabilite două date de referință, pentru îndeplinirea obligației unității notificate de a se pronunța asupra notificării, însă, în cazul în care persoan? îndreptățită a depus actele pe care le posedă și arată că nu deține alte acte, unitatea notificată este obligată să se pronunțe numai pe baza actelor depuse.
Termenul pentru îndeplinirea obligației nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite. Prorogarea este posibilă numai dacă entitatea obligată să soluționeze notificarea, în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei. Or, în prezenta cauză, recurentul nu a comunicat intimatei în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația depusă este insuficientă. În cauză, reclamanta, considerându-se persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, a înregistrat notificarea la 18 septembrie 2001, iar în acțiunea înregistrată la tribunal a precizat că a depus actele prin care face dovada calității de proprietară a bunului, a dreptului de proprietate și a preluării abuzive.
Până la data de 9 februarie 2007, când reclamanta s-a adresat justiției, unitatea notificată nu a răspuns în niciun mod notificării, încălcând în acest fel obligația ce îi revenea potrivit dispoziției legale enunțate mai sus de a se pronunța în termen de 60 de zile prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii reclamantei. Chiar dacă, prin lege, nu s-a instituit o sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, unitatea deținătoare nu poate nesocoti obligația ce îi revine. Cum, unitatea deținătoare a adoptat în cauză o atitudine vădită de încălcare a dispoziției legale, refuzând o perioadă de aproape 6 ani să se pronunțe asupra cererii reclamantei privind acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat de stat, atât prima instanță, cât și instanța de apel au hotărât în mod corect admiterea acțiunii, aceasta având obligația să se pronunțe cu privire la notificare pe baza actelor depuse de reclamantă.
Astfel, recurentul a fost obligat să soluționeze notificarea în raport de actele depuse de intimata-reclamantă, prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins. PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 233/A din 5 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2008.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.