ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6923/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 7 octombrie 2009, reclamantul T.C. a chemat în judecată pe pârâta B.E. solicitând instanței obligarea acesteia a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. V., sector 3 compus din 317,39 mp teren și construcție având 4 camere, vestibul, hol, bucătărie, oficiu, magazii și pivniță. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin contractual de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 15 decembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, tatăl reclamantului, născut în Bulgaria - I.M. - a cumpărat imobilul mai sus individualizat și, prin acte administrative, acesta din urmă și-a schimbat numele în I.O.M., iar de schimbarea numelui a beneficiat și mama sa, S.M.

(SA.). S-a mai susținut că, tot pe cale administrativă, reclamantul născut H.I. și-a schimbat numele în I.H. și apoi, emigrând în Israel și-a schimbat, din nou numele, în T.C. Ambii părinți ai reclamantului au decedat în Israel, iar reclamantul, în calitate de fiu moștenitor a acceptat succesiunea părinților, preluând bunurile ce le dețineau în Israel. Prin decizia nr. 1478 din 18 octombrie 1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului popular al municipiului București, imobilul a trecut în proprietatea statului. Reclamatul a solicitat a se constata că în cuprinsul deciziei menționate se precizează că tatăl reclamantului s-a născut cu numele de M.I. și că, la data preluării imobilului în patrimoniul statului, acesta purta numele de I.O.M., iar cu privire la modalitatea preluării imobilului, aceasta s-a realizat fără plată, părinții reclamantului neprimind nicio sumă de bani.

Reclamantul a susținut că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului, iar relațiile oferite de SC A.T. SA, prin adresa nr. A1. din 6 iulie 2009 confirmă preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, de la I.O.M., cu precizarea că acesta a fost vândut pârâtei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V2. S-a solicitat a se constata că preluarea imobilului în patrimoniul statului s-a realizat cu încălcarea gravă a Constituției în vigoare, a prevederilor art. 480 și urm. C. civ., iar caracterul ilegal al preluării imobilului nu poate determina o vânzare valabilă a acestuia, în persoana pârâtei.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția inadmisibilității promovării unei acțiuni în constatarea caracterului „ilegal", abuziv al titlului de preluare a imobilului de către stat, decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974 și a promovării acțiunii în revendicarea împotriva subdobânditorului, în baza Legii nr. 223/1974, prin compararea titlurilor de proprietate. La 20 noiembrie 2009, B.V. a formulat, în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc. civ., cerere de intervenție în interes propriu - invocând aceleași excepții, solicitând și respingerea acțiunii reclamantului - cerere care, ulterior a fost admisă în principiu. Prin încheierea din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus suspendarea judecării cererii, în temeiul art. 155 din C. proc.

civ., până la îndeplinirea de către reclamant a obligației de a face dovada cetățeniei române. Urmare îndeplinirii acestei obligații procesuale, cauza a fost repusă pe rol la 4 iunie 2010. Prin sentința nr. 976 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a-IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii. A respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta B.E. și cu intervenientul B.V., ca neîntemeiată. A dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă și intervenient a sumei de 3.000 RON, câte 1.500 RON flecare, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța a reținut ,în esență, că acțiunea a fost introdusă în anul 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că promovarea unei acțiuni în constatarea caracterului „ilegal" și abuziv al titlului de preluare a imobilului de către stat, nu mai poate fi soluționată de instanța de judecată, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Referitor la excepția inadmisibilității intentării acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului în baza Legii nr. 112/1995, prin compararea titlurilor de proprietate, instanța a avut în vedere dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Tribunalul a fost învestit cu o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul susținând că este proprietarul bunului în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 15 decembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, imobilul fiind fostă proprietate a părinților săi, prin transmiterea dreptului pe cale succesorală. La rândul lor, pârâta B.E. și intervenientul B.V. s-au apărat opunând titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A.T. SA în baza Legii nr. 112/1995, întabulat în CF nr. C1. a localității București, sector 3, astfel cum rezultă din încheierea nr. 115 pronunțată la 04 octombrie 2001 de Judecătoria sectorului 3 Bucureșeti-Biroul de CF , dată de la care se susține că a devenit opozabil terților, inclusiv reclamantului.

În raport de situația reținută, tribunalul a apreciat că se impune analizarea cererii formulată de reclamant pe fond, întrucât titlul de proprietate a fost în patrimoniul autorilor reclamantului, ceea ce face ca excepția lipsei calității procesuale să fie respinsă și, pe cale de consecință, a fost analizată temeinicia cererii, în raport de legislația în vigoare. Astfel, pe fond, tribunalul a reținut că, în drept au fost invocate, în apărare dispozițiile Legii nr. 10/2001, care, ca act normativ special se aplică prioritar față de art. 480 C. civ., care constituie norma comună, astfel cum rezultă și din considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, privind admiterea recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, obligatorie potrivit art. 329 din C. proc.

civ. Tribunalul și-a motivat soluția de respingere a acțiunii, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar și față de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, astfel cum au susținut în apărările formulate prin întâmpinare pârâta și intervenientul, în cuprinsul cererii sale de intervenție, astfel că existența titlului a fost analizată în raport cu legea specială. În ceea ce privește prioritatea Convenției asupra legislației interne, aceasta are loc, dar numai în măsura în care prin aceasta nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, sau securității raporturilor juridice. Procedând la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți, tribunalul a acordat preferabilitate titlului opus de către pârâtă și intervenient.

Ca atare, instanța de fond a reținut că titlul de proprietate a ieșit din patrimoniul autorilor reclamantului ca efect al trecerii bunului în proprietatea statului, prin decizia nr. 1478/1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974. De la data preluării bunului și până în prezent, reclamantul nu a efectuat niciun demers pentru a redobândi dreptul de proprietate asupra bunului, nici în baza legilor speciale nr. 213/1998, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și, nici pe calea dreptului comun, anterior edictării legilor speciale amintite. Ca urmare, pârâta și intervenientul au cumpărat imobilul cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care le dădea dreptul de a formula cerere pentru cumpărarea imobilului, dacă nu erau pe rol, litigii în revendicare sau cereri de restituire formulate în baza Legii nr. 112/1995.

Pe cale de consecință, tribunalul a primit apărările acestora, potrivit cu care nu mai poate fi primită o acțiune în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât reclamantul a avut la dispoziție legi speciale de restituire. Aceste noi reguli confirmă apărarea acestora, potrivit căreia, reclamantul nu are în patrimoniul propriu un „bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apt a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale, legal reglementate prin legile speciale. În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, C.E.D.O.

a precizat noțiunile de „bun" și de „drept asupra bunurilor" în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimonial persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental, prerogative de a dispune de bunurile sale (Marckx contra Belgiei, Handyside contra Marea Britanie). S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de „bun" cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale.

O creanță nu poate fi considerată un bun, în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (Fernandez -Molina Gonzales și alții c.Spaniei). Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul instanțelor interne, care dau naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale. C.E.D.O.

a făcut distincție între speranța legitimă, protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență între „simpla speranță de restituire" și o „speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară." Tribunalul a reținut că, în speță, reclamantul nu are un bun, apt a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu are în patrimonial său actual, nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta.

Reclamantul a avut exclusiv dreptul de a urma căile procedural legal reglementate prin legi special și, numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se finalizează, se conturează și dreptul acestuia, fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate, a dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri. Pentru a exista o protecție - în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamant este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. să fie vorba de un bun actual al acestuia, aflat în patrimonial său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimonial părții, existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialiatatea sa.

Instanța a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauză, pentru a determina admiterea acțiunii în revendicare, întrucât reclmantul nu a justificat existența unui bun actual, în sensul art 1 din Protocol, pentru a se putea pune în discuție existența vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului din Convenție menționat. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimonial persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1974, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din Protocol, nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Aprecierea reclamantului că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al soților B., nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocol presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o „speranță legitimă" cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauză, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similar, C.E.D.O. a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de la stat, nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru c.României, cererea nr. 51864/99).

Dimpotrivă, instanța de fond a apreciat că, la acest moment este justificată speranța legitimă a chiriașilor-cumpărători de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci, acesta s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea -art. 45 din Legea nr. 10/2001 (situație asemănătoare cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă- în acest sens Cauza Raicu c. României, în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii în revendicare, ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor-cumpărători, cu consecința condamnării Statului Român).

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (Cauza Pincova și Pine c. Republicii Cehe). C.E.D.O. a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționale. Astfel, în Hotărârea Raicu c. României s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri. De asemenea, tribunalul a mai reținut ca în jurisprudența sa, C.E.D.O.

a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în situații diferite de cea a reclamatului din prezenta cauză, și anume, în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun, în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării C.E.D.O. Chiar în ipoteza în care s-ar admite că reclamatul ar avea în patrimoniul său, un „bun", tribunalul a reținut sub acest aspect și decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, în temeiul art. 329 alin. (3) din C. proc.

civ. Având în vedere cele reținute, s-a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil își găsește aplicarea, nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia, cu actul exhibat de către reclamant, ca proprietar inițial. Buna-credința reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca situație care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă și neimputabilă a cumpărătorului care, a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul bunului.

Ceea ce interesează, este dacă părțile au fost în eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului. Tribunalul a considerat că buna sau reaua-credință reprezintă atitudinea subiectivă a părții la încheierea contractului, propria sa reprezentare asupra legalității convenției, atitudine care, însă, nu poate fi apreciată decât prin raportarea la un criteriu obiectiv. Este de bună-credință acela care, prin raportare la o atitudine diligentă, nu a avut elementele pe caza cărora să poată pune la îndoială legalitatea convenției și dreptul vânzătorului asupra lucrului vândut. Dimpotrivă, este de rea-credință cel care, cu depunerea unor diligente normale și accesibile lui, ar fi putut cunoaște existența unor cauze de nelegalitate a convenției și ar fi cunoscut că dreptul de proprietate al vânzătorului este îndoielnic.

În speță, cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță și reclamantul nici nu formulase vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează în favoarea actualilor proprietari. Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins acțiunea. Împotriva sentinței nr. 976 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a-IV-a civilă, a declarat apel reclamantul T.C., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii reclamantului, astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea gravă și evidentă a normelor ce reglementează acțiunea în revendicare de drept comun, a ignorat spiritul dispozițiilor cuprinse în decizia nr. 33/2008 pronunțată de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație, a dat o interpretare greșită a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și hotărârilor pronunțate de C.E.D.O.

cu privire la existența unei „speranțe legitime", bazată pe o dispoziție legală ce atrage protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional spre deosebire de o „simplă speranță de restituire". Reamintind prevederile alin. (4) ale art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu privire la preluarea de către stat a bunurilor imobile cu respectarea prevederilor legale, precum și certificatul care dovedește schimbarea de nume, ce atestă că aceasta a avut loc la 13 aprilie 1975 în Israel, apelantul-reclamant solicită a se constata că dispoziția nr. D1./1976 nu conține mențiunea comunicării actului către proprietarul imobilului, astfel încât acesta să poată contesta măsura și, nici nu stabilește plata, preluarea imobilului în patrimonial statului fiind făcută cu încălcarea actului normativ, ce a constituit temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, urmând a fi considerat ca trecut fără titlu în posesia acestuia și, ca atare, nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Astfel, I.O.M. a cerut preluarea imobilului în patrimoniul satului în vederea plecării definitive din țară, deci sub imperiul unei presiuni abuzive și ilegale, contrară convențiilor privind respectarea libertății de mișcare. A mai susținut apelantul-reclamant că, neexaminând legalitatea actului în temeiul căruia statul a intrat în posesia imobilului revendicat și, declarând că acesta este deținut cu titlu valabil, instanța de fond a avut un punct de plecare eronat. S-a precizat că acțiunea în revendicare imobiliară are un caracter imprescriptibil, iar invocarea bunei-credințe a pârâtei și intervenientului nu prezintă relevanță, în soluționarea acțiunii în revendicare. Apelantul-reclamant a adus critici considerentelor sentinței cu privire la interpretarea noțiunii de „speranță legitimă". Intimata-pârâtă B.E.

și intimatul-intervenient B.V. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de reclamant, menținerea sentinței tribunalului, invocând și excepția lipsei calității procesuale pasive, cu privire la terenul neocupat de construcție, cuprins în suprafața totală ce constituie obiectul revendicării, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia nr. 397/A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a-IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția lipsei calității procesuale pasive privind terenul ce excede suprafeței menționate în contractul de vânzare-cumpărare nr. V2. A admis apelul declarat de reclamantul T.C.

A schimbat în parte sentința nr. 976 din 25 iunie 2010 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, în sensul că a respins acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâta B.E. și cu intervenientul B.V. pentru suprafața de teren ce excede suprafeței menționată în contractul de vânzare-cumpărare nr. V2., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane tară calitate procesuală pasivă. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A dispus obligarea apelantului-reclamant la plata către intimați a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 RON.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că, în ceea pe privește excepția lipsei calității procesuale pasive, referitor la terenul liber de construcția ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V2., deși prin acțiunea în revendicare dedusă judecății s-a solicitat restituirea unui teren în suprafață de 317,39 mp, instanța de apel a reținut că prin contractul sus menționat, soții B.E. și V. au dobândit, odată cu apartamentul în litigiu, terenul situat sub construcție, în suprafață de 199,63 mp, fiind deci evident că, pentru suprafața ce excede acesteia din urmă menționată în contract, nu s-a dovedit legitimarea procesuală pasivă a pârâtei și a intervenientului.

Față de caracterul absolut și peremptoriu al acestei excepții procesuale, instanța de control judiciar a schimbat sentința, în privința acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâta și intervenientul B.V., desigur numai în ceea ce privește suprafața de teren, ce excede celei menționate în contactul de vânzare-cumpărare nr. V2., respingând acțiunea în revendicare, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. Cât privește criticile reclamantului, acestea au fost respinse de instanța de apel, care a păstrat soluția instanței de fond, pentru considerentele expuse în continuare, considerente care le complinesc parțial, pe cele redate în sentința tribunalului.

Prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dis­pozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ special și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci o altă interpretare ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

În considerentele aceleiași decizii s-a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unei prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituție, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Lega nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentată.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său, de un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. S-a constatat că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.

În mod corect, tribunalul a reținut că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, principiul în acest domeniu - astfel cum se reflectă și în jurisprudența Curții Europene - fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp, imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, în cauză, s-a reținut corect că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se fi stabilit că autorul reclamantului, și ulterior, acesta, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și, prin care, să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.

Cu referire la acest aspect, s-a apreciat ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu și alții contra României, în care Curtea Europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (...) existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima fază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Altfel spus, singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, procedură de care, însă, acesta nu a uzat, astfel că nu pot fi primite ca fondate, privind incidența legii speciale, nici criticile reclamantului privind neexaminarea legalității actului în temeiul căruia statul a intrat în posesia imobilului revendicat. Împotriva deciziei nr. 397/A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul T.C., în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată. Reclamantul a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel, ca și instanța de fond au refuzat să facă aplicarea în speță a dispozițiilor C. civ., care proteguiesc proprietatea privată, ca drept sacru și inviolabil.

Astfel, instanța învestită cu o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, trebuia să compare cele două titluri de proprietate înfățișate de părțile litigante, or, curtea de apel nu a realizat, nici măcar formal o atare comparație, mărginindu-se la a aprecia, de plano, că acțiunea trebuie respinsă, deoarece pârâta și intervenientul au titluri valabile, care nu au fost anulate printr-o procedură judecătorească. Reclamantul a susținut că respectiva motivare, la fel cu cea a instanței de fond, nu cuprinde, în realitate, niciun criteriu de preferință, care să justifice soluția de respingere a acțiunii, simpla împrejurare că celelalte părți în litigiu dețin imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, nereprezentând un criteriu, în acest sens.

Nici împrejurarea că statul a dobândit imobilul în temeiul unui act administrativ nelegal, respectiv dispoziția nr. D1. din 19 octombrie 1976, nu a fost analizată de instanțe, deși statul nu avea niciun drept asupra imobilului și acesta nu ar fi putut transmite pârâtei și intervenientului bunul, potrivit principiului nemo dat quod non habet, așa încât, în raport de cele susținute de reclamant, actul intervenit între stat, pe de o parte și pârâtă și intervenient, pe de altă parte, nu poate produce efecte juridice față de reclamant, care este un terț, vânzarea având efect numai între părțile contractante, conform art. 973 C. civ.

Se susține că instanțele ar fî trebuit să procedeze deci, la compararea celor două titluri de proprietate din punct de vedere al eficienței juridice și al preferabilitătii dreptului de proprietate, conform unei analize a titlurilor părților în raport de dispozițiile C. civ., care reglementează acțiunea în revendicare imobiliară, ca o acțiune reală, imprescriptibilă, în temeiul art. 480 C. civ. Se aduc critici potrivit cărora, nu se poate trage concluzia că nepromovarea acțiunii în constatarea nulității absolute reglementată de Legea nr. 10/2001 ar duce la o consolidare a titlului deținătorilor care au dobândit proprietatea de la stat și sub acest aspect, concluzia instanței, că pârâta și intervenientul dețin un bun potrivit jurisprudenței C.E.D.O.

a fost considerată de recurentul-reclamant, ca fiind în contradicție cu principiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Astfel, recurentul-reclamant susține că instanțele au dat o interpretare greșită raportului juridic dedus judecății, când au apreciat ca fiind incidente în cauză, dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, precum și interpretării practicii C.E.D.O., astfel că, singura interpretare conformă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenție este aceea potrivit căreia, reclamantul este cel care are un bun în sensul Convenției Europene, iar prin preluarea abuzivă a acestuia și transmiterea nelegală către terți, i-a fost încălcat dreptul de proprietate.

Recursul declarat de reclamant este nefondat, prin prisma tuturor criticilor invocate și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: În speță, reclamantul a învestit instanța de judecată pe tărâmul dreptului comun al acțiunii în revendicare imobiliară, la data de 07 octombrie 2009, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun - solicitând obligarea pârâtei a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. V., sectorul 3. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit cu caracter obligatoriu că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și, dacă admiterea acțiunii în revendicare, nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele având îndrituirea de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. În speță, nu se ridică însă problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care, reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

Or, în cauză, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare, potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, conform principiilor ce se reflectă în jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (Cauza Străin și alții împotriva României, Cauza Atanasiu împotriva României), situație care nu se regăsește în speță. Tot C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul art. menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp, sau o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Cauza Penția și Penția împotriva României).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta Cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României s-au analizat noțiunile de „bun actual" și „valoare patrimonială" și s-a statuat că, existența unui bun actual este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valorea patrimonială", Curtea Europeană a statuat în Hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, atunci când „interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, situație care, de asemenea, nu se regăsește în speță, reclamantul neuzând de procedura legii speciale. Prin urmare, este evident că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde acesta pe calea acțiunii în revendicare și cum afirmă - în mod eronat - în motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție, dreptului de proprietate.

Nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv, dreptul de proprietate asupra imobilului, situație în care, nu se poate reține că reclamantul are un bun actual, în sensul jurisprudentei C.E.D.O., care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Se reține totodată și că art. 45 din Legea nr. 10/2001, a cărui aplicabilitate în speță este dată, după cum s-a arătat, de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidență a legii special de reparație, la alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002. Ca atare, Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât, atunci când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, acestea se vor aplica. Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte, corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ avut în vedere și în jurisprudența C.E.D.O.

Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. V3. din 18 aprilie 2000, nu exista nicio hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și, în consecință, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu. În favoarea pârâtei și intervenientului operează principiul aparenței în drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeași natură, ce poartă asupra aceluiași obiect. Ca atare, apărările din întâmpinare ale pârâtei și intervenientului, din cererea sa de intervenție au fost avute corect în vedere și apreciate de instanțe, care au considerat că aceștia au fost de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Întrucât reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2009, revendicând imobilul, la 9 ani după vânzarea acestuia de către stat, pârâtei și intervenientului, acest fapt dovedește că nu a existat nicio îndoială asupra calității de proprietar al statului și, din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a rezultat că locuința pe care o ocupau, nu forma obiectul unui litigiu și putea fi achiziționată în temeiul și cu respectarea Legii nr. 112/1995. Ca atare, principiul ocrotirii bunei-credințe și-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind incident în cauză și impus de împrejurarea că în această materie, eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ al acelui moment, care confirmă cu forța unei prezumții juris et de jure, că proprietarul aparent este adevăratul proprietar.

Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei și intervenientului nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumție absolută, iar conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității s-a prescris ca urmare a neexercitării lui, în termenul special de 1 an, astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001. Prin urmare, în ceea ce privește criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâtei și intervenientului, se constată că într-adevăr aceștia justifică un titlu de proprietate (în limitele stabilite de instanța de apel), consolidat prin neatacarea contractului încheiat înlăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept, ce pot fi opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.

Înalta Curte reține că nu sunt fondate nici criticile reclamantului privind aplicarea Convenției și interpretarea greșită a jurisprudenței C.E.D.O., întrucât prin noțiunea de „bunuri", se înțeleg atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, în sensul creanțelor în baza cărora, reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o speranță legitimă de a obține recunoașterea efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu aceste considerente sunt înlăturate și criticile reclamantului privind existența unui bun, despre care acesta susține că nu a ieșit niciodată din patrimoniul familiei sale, precum și cele privind neanalizarea legalității deciziei nr. 1478 din 18 octombrie 1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular, acțiunea în revendicare, fiind introdusă în anul 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Așa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a -II-a din C. proc.

civ. și va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Curtea va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata sumei de 800 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B.E., conform facturii de la dosar și la 700 RON, cu același titlu, către intimatul-intervenient B.V., conform facturii de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.C. împotriva deciziei nr. 397/A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurent la 800 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B.E. și la 700 RON, cheltuieli de judecată către intimatul-intervenient B.V. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2012.