ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6923/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6923/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului civil de față, constată:
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 7 octombrie 2009, reclamantul
T.C. a chemat în judecată pe pârâta B.E. solicitând instanței obligarea acesteia
a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București,
str. V., sector 3 compus din 317,39 mp teren și construcție având 4 camere, vestibul,
hol, bucătărie, oficiu, magazii și pivniță.
În
motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin contractual
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 15 decembrie 1944 de Tribunalul
Ilfov, secția notariat, tatăl reclamantului, născut în Bulgaria - I.M. - a cumpărat
imobilul mai sus individualizat și, prin acte administrative, acesta din urmă și-a
schimbat numele în I.O.M., iar de schimbarea numelui a beneficiat și mama sa, S.M.
(SA.).
S-a mai susținut că, tot pe cale administrativă,
reclamantul născut H.I. și-a schimbat numele în I.H. și apoi, emigrând în Israel
și-a schimbat, din nou numele, în T.C. Ambii părinți ai reclamantului au decedat
în Israel, iar reclamantul, în calitate de fiu moștenitor a acceptat succesiunea
părinților, preluând bunurile ce le dețineau în Israel.
Prin decizia nr. 1478 din 18 octombrie
1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului popular al municipiului București,
imobilul a trecut în proprietatea statului.
Reclamatul a solicitat a se constata că
în cuprinsul deciziei menționate se precizează că tatăl reclamantului s-a născut
cu numele de M.I. și că, la data preluării imobilului în patrimoniul statului, acesta
purta numele de I.O.M., iar cu privire la modalitatea preluării imobilului, aceasta
s-a realizat fără plată, părinții reclamantului neprimind nicio sumă de bani.
Reclamantul a susținut că nu a formulat
notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului, iar relațiile
oferite de SC A.T. SA, prin adresa nr. A1. din 6 iulie 2009 confirmă preluarea imobilului
în baza Decretului nr. 223/1974, de la I.O.M., cu precizarea că acesta a fost vândut
pârâtei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V2.
S-a solicitat a se constata că preluarea
imobilului în patrimoniul statului s-a realizat cu încălcarea gravă a Constituției
în vigoare, a prevederilor art. 480 și urm. C. civ., iar caracterul ilegal al preluării
imobilului nu poate determina o vânzare valabilă a acestuia, în persoana pârâtei.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția
lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția inadmisibilității promovării
unei acțiuni în constatarea caracterului „ilegal", abuziv al titlului de preluare
a imobilului de către stat, decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974 și a promovării
acțiunii în revendicarea împotriva subdobânditorului, în baza Legii nr. 223/1974,
prin compararea titlurilor de proprietate.
La 20 noiembrie 2009, B.V. a formulat,
în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc. civ., cerere de intervenție în interes propriu
- invocând aceleași excepții, solicitând și respingerea acțiunii reclamantului -
cerere care, ulterior a fost admisă în principiu.
Prin încheierea din 26 februarie 2010,
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus suspendarea judecării cererii,
în temeiul art. 155 din C. proc. civ., până la îndeplinirea de către reclamant a
obligației de a face dovada cetățeniei române.
Urmare îndeplinirii acestei obligații procesuale,
cauza a fost repusă pe rol la 4 iunie 2010.
Prin sentința nr. 976 din 25 iunie 2010,
Tribunalul București, secția a-IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția
lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii.
A respins acțiunea formulată de reclamant
în contradictoriu cu pârâta B.E. și cu intervenientul B.V., ca neîntemeiată.
A dispus obligarea reclamantului la plata
către pârâtă și intervenient a sumei de 3.000 RON, câte 1.500 RON flecare, reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond
a reținut următoarele:
În
ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța a reținut
,în esență, că acțiunea a fost introdusă în anul 2009, după intrarea în vigoare
a Legii nr. 10/2001, astfel că promovarea unei acțiuni în constatarea caracterului
„ilegal" și abuziv al titlului de preluare a imobilului de către stat, nu mai
poate fi soluționată de instanța de judecată, conform art. 6 alin. (1) din Legea
nr. 213/1998.
Referitor la excepția inadmisibilității
intentării acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului în baza Legii nr.
112/1995, prin compararea titlurilor de proprietate, instanța a avut în vedere dispozițiile
deciziei nr. 33/2008 pronunțată de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile
dreptului comun.
Tribunalul a fost învestit cu o acțiune
în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, întemeiată în drept pe
dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul susținând că este proprietarul bunului
în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din
15 decembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, imobilul fiind fostă proprietate
a părinților săi, prin transmiterea dreptului pe cale succesorală.
La rândul lor, pârâta B.E. și intervenientul
B.V. s-au apărat opunând titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare
încheiat cu SC A.T. SA în baza Legii nr. 112/1995, întabulat în CF nr. C1. a localității
București, sector 3, astfel cum rezultă din încheierea nr. 115 pronunțată la 04
octombrie 2001 de Judecătoria sectorului 3 Bucureșeti-Biroul de CF
, dată de la care se susține că a devenit
opozabil terților, inclusiv reclamantului.
În
raport de situația reținută, tribunalul a apreciat că se impune
analizarea cererii formulată de reclamant pe fond, întrucât titlul de proprietate
a fost în patrimoniul autorilor reclamantului, ceea ce face ca excepția lipsei calității
procesuale să fie respinsă și, pe cale de consecință, a fost analizată temeinicia
cererii, în raport de legislația în vigoare.
Astfel, pe fond, tribunalul a reținut că,
în drept au fost invocate, în apărare dispozițiile Legii nr. 10/2001, care, ca act
normativ special se aplică prioritar față de art. 480 C. civ., care constituie norma
comună, astfel cum rezultă și din considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, privind admiterea recursului
în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului
comun, obligatorie potrivit art. 329 din C. proc. civ.
Tribunalul și-a motivat soluția de respingere
a acțiunii, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar și față
de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, astfel cum au susținut în
apărările formulate prin întâmpinare pârâta și intervenientul, în cuprinsul cererii
sale de intervenție, astfel că existența titlului a fost analizată în raport cu
legea specială.
În
ceea ce privește prioritatea Convenției asupra legislației
interne, aceasta are loc, dar numai în măsura în care prin aceasta nu s-ar aduce
atingere unui alt drept de proprietate, sau securității raporturilor juridice.
Procedând la compararea celor două titluri
de proprietate exhibate de către părți, tribunalul a acordat preferabilitate titlului
opus de către pârâtă și intervenient.
Ca atare, instanța de fond a reținut că
titlul de proprietate a ieșit din patrimoniul autorilor reclamantului ca efect al
trecerii bunului în proprietatea statului, prin decizia nr. 1478/1976 emisă de Comitetul
Executiv al Consiliului Popular al municipiului București, în baza Decretului
nr. 223/1974.
De la data preluării bunului și până în
prezent, reclamantul nu a efectuat niciun demers pentru a redobândi dreptul de proprietate
asupra bunului, nici în baza legilor speciale nr. 213/1998, Legea nr. 112/1995,
Legea nr. 10/2001 și, nici pe calea dreptului comun, anterior edictării legilor
speciale amintite.
Ca urmare, pârâta și intervenientul au
cumpărat imobilul cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea
nr. 112/1995, care le dădea dreptul de
a
formula cerere pentru cumpărarea imobilului, dacă nu erau pe rol, litigii în revendicare
sau cereri de restituire formulate în baza Legii nr. 112/1995.
Pe cale de consecință, tribunalul a primit
apărările acestora, potrivit cu care nu mai poate fi primită o acțiune în revendicare,
întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât reclamantul a avut la dispoziție
legi speciale de restituire.
Aceste noi reguli confirmă apărarea acestora,
potrivit căreia, reclamantul nu are în patrimoniul propriu un „bun", în înțelesul
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apt a fi
apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci are exclusiv dreptul de a urma căile
procedurale, legal reglementate prin legile speciale.
În
interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, C.E.D.O. a precizat
noțiunile de „bun" și de „drept asupra bunurilor" în sensul că autoritățile
naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie
să fie actual, adică să existe în patrimonial persoanei ce invocă protecția normei
și să conțină ca element fundamental, prerogative de a dispune de bunurile sale
(Marckx contra Belgiei, Handyside contra Marea Britanie).
S-a statuat că art. 1 din Protocolul
nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni
proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea
unui stat fost totalitar.
Noțiunea de „bun" cuprinde și dreptul
de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi considerată
un bun, în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o
decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (Fernandez -Molina Gonzales
și alții c.Spaniei).
Nu constituie un bun protejat prin art.
1 acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul instanțelor interne, care dau naștere
exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale. C.E.D.O. a făcut distincție
între speranța legitimă, protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care
nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit
condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului
sub regimul politic anterior, există o diferență între „simpla speranță de restituire"
și o „speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție
legală sau pe o decizie judiciară."
Tribunalul a reținut că, în speță, reclamantul
nu are un bun, apt a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din
Protocolul nr. 1, deoarece nu are în patrimonial său actual, nici exercițiul dreptului
de a folosi bunul, nici exercițiul
dreptului
de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta.
Reclamantul a avut exclusiv dreptul de
a urma căile procedural legal reglementate prin legi special și, numai dacă procedura
declanșată conform acestor legi se finalizează, se conturează și dreptul acestuia,
fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate, a dreptului de a exercita
prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri.
Pentru a exista o protecție - în temeiul
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
- care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamant este necesar,
potrivit jurisprudenței C.E.D.O. să fie vorba de un bun actual al acestuia, aflat
în patrimonial său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o
hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând
în patrimonial părții, existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului
în materialiatatea sa.
Instanța a apreciat că prevederile art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi reținute
în cauză, pentru a determina admiterea acțiunii în revendicare, întrucât reclmantul
nu a justificat existența unui bun actual, în sensul art 1 din Protocol, pentru
a se putea pune în discuție existența vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă
incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor
Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimonial persoanei interesate.
Solicitarea de a se restitui un bun preluat
anterior de stat (în anul 1974, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției),
nu intră sub protecția art. 1 din Protocol, nu garantează dreptul de a dobândi sau
redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamantului că dreptul de
proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al soților
B., nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual.
Noțiunea autonomă de bun care circumscrie
domeniul de aplicare al art. 1 din Protocol presupune ca reclamantul să aibă cel
puțin o „speranță legitimă" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, în cauză, reclamantul nu are nici măcar
o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României,
în situații similar, C.E.D.O. a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat
de la stat, nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru
c.României, cererea nr. 51864/99).
Dimpotrivă, instanța de fond a apreciat
că, la acest moment este justificată speranța legitimă a chiriașilor-cumpărători
de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu
a fost desființat, ci, acesta s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în
care se putea invoca nulitatea -art. 45 din Legea nr. 10/2001 (situație asemănătoare
cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal,
dar a fost respinsă- în acest sens Cauza Raicu c. României, în care Curtea a constatat
încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii în
revendicare, ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor-cumpărători,
cu consecința condamnării Statului Român).
Instituirea unor termene pentru apărarea
dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor
care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste,
nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (Cauza Pincova și Pine c. Republicii
Cehe).
C.E.D.O. a statuat că diminuarea vechilor
atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționale. Astfel, în Hotărârea
Raicu c. României s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință
bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității
statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, tribunalul a mai reținut ca
în jurisprudența sa, C.E.D.O. a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea
dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în situații diferite
de cea a reclamatului din prezenta cauză, și anume, în condițiile în care petenții
au justificat existența unui bun, în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească
definitivă și irevocabilă, care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare,
ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării
C.E.D.O.
Chiar în ipoteza în care s-ar admite că
reclamatul ar avea în patrimoniul său, un „bun", tribunalul a reținut sub acest
aspect și decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii de către
Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, în temeiul
art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.
Având în vedere cele reținute, s-a apreciat
că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil își găsește aplicarea,
nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută,
dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia, cu actul exhibat de către
reclamant, ca proprietar inițial.
Buna-credința reglementată de dispozițiile
Legii nr. 10/2001, ca situație care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare
încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă
și neimputabilă a cumpărătorului care, a crezut întemeiat, fără să poată pune la
îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul bunului.
Ceea ce interesează, este dacă părțile
au fost în eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate
al vânzătorului asupra imobilului.
Tribunalul a considerat că buna sau reaua-credință
reprezintă atitudinea subiectivă a părții la încheierea contractului, propria sa
reprezentare asupra legalității convenției, atitudine care, însă, nu poate fi apreciată
decât prin raportarea la un criteriu obiectiv. Este de bună-credință acela care,
prin raportare la o atitudine diligentă, nu a avut elementele pe caza cărora să
poată pune la îndoială legalitatea convenției și dreptul vânzătorului asupra lucrului
vândut.
Dimpotrivă, este de rea-credință cel care,
cu depunerea unor diligente normale și accesibile lui, ar fi putut cunoaște existența
unor cauze de nelegalitate a convenției și ar fi cunoscut că dreptul de proprietate
al vânzătorului este îndoielnic.
În
speță, cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare
imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat
în instanță și reclamantul nici nu formulase vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995,
tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează
în favoarea actualilor proprietari.
Pentru aceste considerente, instanța de
fond a respins acțiunea.
Împotriva sentinței nr. 976 din 25
iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a-IV-a civilă, a declarat
apel reclamantul T.C., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea apelului,
schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii reclamantului, astfel cum a
fost formulată.
În
motivarea căii de atac s-a arătat că instanța de fond a pronunțat
o hotărâre cu încălcarea gravă și evidentă a normelor ce reglementează acțiunea
în revendicare de drept comun, a ignorat spiritul dispozițiilor cuprinse în decizia
nr. 33/2008 pronunțată de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație, a dat o
interpretare greșită a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și hotărârilor pronunțate de C.E.D.O. cu privire
la existența unei „speranțe legitime", bazată pe o dispoziție legală ce atrage
protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional spre deosebire de o „simplă speranță
de restituire".
Reamintind prevederile alin. (4) ale art.
1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu privire la preluarea
de către stat a bunurilor imobile cu respectarea prevederilor legale, precum și
certificatul care dovedește schimbarea de nume, ce atestă că aceasta a avut loc
la 13 aprilie 1975 în Israel, apelantul-reclamant solicită a se constata că dispoziția
nr. D1./1976 nu conține mențiunea comunicării actului către proprietarul imobilului,
astfel încât acesta să poată contesta măsura și, nici nu stabilește plata, preluarea
imobilului în patrimonial statului fiind făcută cu încălcarea actului normativ,
ce a constituit temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului,
urmând a fi considerat ca trecut fără titlu în posesia acestuia și, ca atare, nu
intră sub incidența Legii nr. 112/1995.
Astfel, I.O.M. a cerut preluarea imobilului
în patrimoniul satului în vederea plecării definitive din țară, deci sub imperiul
unei presiuni abuzive și ilegale, contrară convențiilor privind respectarea libertății
de mișcare.
A mai susținut apelantul-reclamant că,
neexaminând legalitatea actului în temeiul căruia statul a intrat în posesia imobilului
revendicat și, declarând că acesta este deținut cu titlu valabil, instanța de fond
a avut un punct de plecare eronat.
S-a precizat că acțiunea în revendicare
imobiliară are un caracter imprescriptibil, iar invocarea bunei-credințe a pârâtei
și intervenientului nu prezintă relevanță, în soluționarea acțiunii în revendicare.
Apelantul-reclamant a adus critici considerentelor
sentinței cu privire la interpretarea noțiunii de „speranță legitimă".
Intimata-pârâtă B.E. și intimatul-intervenient
B.V. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de reclamant,
menținerea sentinței tribunalului, invocând și excepția lipsei calității procesuale
pasive, cu privire la terenul neocupat de construcție, cuprins în suprafața totală
ce constituie obiectul revendicării, cu obligarea recurentului-reclamant la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 397/A din 12 aprilie 2011,
Curtea de Apel București, secția a-IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de
familie a admis excepția lipsei calității procesuale pasive privind terenul ce excede
suprafeței menționate în contractul de vânzare-cumpărare nr. V2.
A admis apelul declarat de reclamantul
T.C.
A schimbat în parte sentința nr. 976
din 25 iunie 2010 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, în sensul că a respins
acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâta B.E. și cu intervenientul
B.V. pentru suprafața de teren ce excede suprafeței menționată în contractul de
vânzare-cumpărare nr. V2., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane tară
calitate procesuală pasivă.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței
apelate.
A dispus obligarea apelantului-reclamant
la plata către intimați a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 RON.
Pentru a decide astfel, instanța de control
judiciar a reținut că, în ceea pe privește excepția lipsei calității procesuale
pasive, referitor la terenul liber de construcția ce a făcut obiectul contractului
de vânzare-cumpărare nr. V2., deși prin acțiunea în revendicare dedusă judecății
s-a solicitat restituirea unui teren în suprafață de 317,39 mp, instanța de apel
a reținut că prin contractul sus menționat, soții B.E. și V. au dobândit, odată
cu apartamentul în litigiu, terenul situat sub construcție, în suprafață de 199,63
mp, fiind deci evident că, pentru suprafața ce excede acesteia din urmă menționată
în contract, nu s-a dovedit legitimarea procesuală pasivă a pârâtei și a intervenientului.
Față de caracterul absolut și peremptoriu
al acestei excepții procesuale, instanța de control judiciar a schimbat sentința,
în privința acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâta și intervenientul B.V.,
desigur numai în ceea ce privește suprafața de teren, ce excede celei menționate
în contactul de vânzare-cumpărare nr. V2., respingând acțiunea în revendicare, ca
fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cât privește criticile reclamantului, acestea
au fost respinse de instanța de apel, care a păstrat soluția instanței de fond,
pentru considerentele expuse în continuare, considerente care le complinesc parțial,
pe cele redate în sentința tribunalului.
Prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu,
persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea
de a opta între calea prevăzută de acest act normativ special și aplicarea dreptului
comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci o altă
interpretare ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
În
considerentele aceleiași decizii s-a reținut că în procedura
de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unei prevederi de natură a asigura aplicarea
efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile
art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform
art. 20 alin. (2) din Constituție, prioritatea normei din Convenție, care, fiind
ratificată prin Lega nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește
prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentată.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei
acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până
la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale
legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că, nu se poate aprecia că existența
Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea
în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune, să se poată
prevala la rândul său, de un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional
și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
S-a constatat că, pentru a exista o protecție
a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este necesar să fie vorba de un bun actual
al acesteia, aflat în patrimoniul său.
În
mod corect, tribunalul a reținut că dreptul de proprietate
care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de
prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, principiul în acest domeniu
- astfel cum se reflectă și în jurisprudența Curții Europene - fiind acela că speranța
de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de
mult timp, imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un
bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, în cauză, s-a reținut corect că nu
există nicio hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se fi stabilit că
autorul reclamantului, și ulterior, acesta, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate
asupra imobilului în litigiu și, prin care, să se fi dispus restituirea acestuia
în patrimoniul lor.
Cu referire la acest aspect, s-a apreciat
ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu și alții contra României,
în care Curtea Europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare
a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică
se referă la bunurile sale, în sensul acestei prevederi.
Noțiunea de „bunuri" poate cuprinde
atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusv creanțe, în baza cărora
un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține
beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (...) existența unui „bun actual"
în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre
definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar
și dacă în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie
o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima fază a primului
alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Altfel spus, singura speranță legitimă
creată reclamantului a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, procedură
de care, însă, acesta nu a uzat, astfel că nu pot fi primite ca fondate, privind
incidența legii speciale, nici criticile reclamantului privind neexaminarea legalității
actului în temeiul căruia statul a intrat în posesia imobilului revendicat.
Împotriva deciziei nr. 397/A din 12
aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, a declarat recurs reclamantul T.C., în temeiul art. 304
pct. 9 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii,
în sensul admiterii acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.
Reclamantul a criticat decizia atacată
sub aspectul nelegalității, pentru încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ.,
art. 44 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul-reclamant a arătat că instanța
de apel, ca și instanța de fond au refuzat să facă aplicarea în speță a dispozițiilor
C. civ., care proteguiesc proprietatea privată, ca drept sacru și inviolabil.
Astfel, instanța învestită cu o acțiune
în revendicare, pe calea dreptului comun, trebuia să compare cele două titluri de
proprietate înfățișate de părțile litigante, or, curtea de apel nu a realizat, nici
măcar formal o atare comparație, mărginindu-se la a aprecia, de plano, că acțiunea
trebuie respinsă, deoarece pârâta și intervenientul au titluri valabile, care nu
au fost anulate printr-o procedură judecătorească.
Reclamantul a susținut că respectiva motivare,
la fel cu cea a instanței de fond, nu cuprinde, în realitate, niciun criteriu de
preferință, care să justifice soluția de respingere a acțiunii, simpla împrejurare
că celelalte părți în litigiu dețin imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, nereprezentând
un criteriu, în acest sens.
Nici împrejurarea că statul a dobândit
imobilul în temeiul unui act administrativ nelegal, respectiv dispoziția nr.
D1. din 19 octombrie 1976, nu a fost analizată de instanțe, deși statul nu avea
niciun drept asupra imobilului și acesta nu ar fi putut transmite pârâtei și intervenientului
bunul, potrivit principiului nemo dat quod non habet, așa încât, în raport de cele
susținute de reclamant, actul intervenit între stat, pe de o parte și pârâtă și
intervenient, pe de altă parte, nu poate produce efecte juridice față de reclamant,
care este un terț, vânzarea având efect numai între părțile contractante, conform
art. 973 C. civ.
Se susține că instanțele ar fî trebuit
să procedeze deci, la compararea celor două titluri de proprietate din punct de
vedere al eficienței juridice și al preferabilitătii dreptului de proprietate, conform
unei analize a titlurilor părților în raport de dispozițiile C. civ., care reglementează
acțiunea în revendicare imobiliară, ca o acțiune reală, imprescriptibilă, în temeiul
art. 480 C. civ.
Se aduc critici potrivit cărora, nu se
poate trage concluzia că nepromovarea acțiunii în constatarea nulității absolute
reglementată de Legea nr. 10/2001 ar duce la o consolidare a titlului deținătorilor
care au dobândit proprietatea de la stat și sub acest aspect, concluzia instanței,
că pârâta și intervenientul dețin un bun potrivit jurisprudenței C.E.D.O. a fost
considerată de recurentul-reclamant, ca fiind în contradicție cu principiile art.
1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Astfel, recurentul-reclamant susține că
instanțele au dat o interpretare greșită raportului juridic dedus judecății, când
au apreciat ca fiind incidente în cauză, dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,
precum și interpretării practicii C.E.D.O., astfel că, singura interpretare conformă
cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenție este aceea potrivit căreia,
reclamantul este cel care are un bun în sensul Convenției Europene, iar prin preluarea
abuzivă a acestuia și transmiterea nelegală către terți, i-a fost încălcat dreptul
de proprietate.
Recursul declarat de reclamant este nefondat,
prin prisma tuturor criticilor invocate și urmează a fi respins pentru considerentele
ce succed:
În
speță, reclamantul a învestit instanța de judecată pe tărâmul
dreptului comun al acțiunii în revendicare imobiliară, la data de 07 octombrie 2009,
ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - act normativ special, derogatoriu
de la dreptul comun - solicitând obligarea pârâtei a-i lăsa în deplină proprietate
și liniștită posesie imobilul situat în București, str. V., sectorul 3.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin
decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit cu caracter
obligatoriu că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile
întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre
legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform
principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut
în legea specială.
Instanța supremă a mai statuat că, în cazul
în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană
a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate
fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura
în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității
raporturilor juridice.
Înalta Curte a reținut că este necesar
a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea
internă intră în conflict cu Convenția Europeană și, dacă admiterea acțiunii în
revendicare, nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, ocrotit, de asemenea,
de Convenție sau de principiul securității juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat
că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze
de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele
având îndrituirea de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu
respectarea principiului securității raporturilor juridice.
În
speță, nu se ridică însă problema preferabilității reglementării
internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care, reclamantul
s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura
legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală
și cea specială.
Or, în cauză, reclamantul a formulat o
acțiune în revendicare, potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., după intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001 și, conform principiilor ce se reflectă în jurisprudența
C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești
definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate
(Cauza Străin și alții împotriva României, Cauza Atanasiu împotriva României), situație
care nu se regăsește în speță.
Tot C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate
bunuri, în sensul art. menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate,
care s-a stins de mult timp, sau o creanță condițională, care a devenit caducă prin
neîndeplinirea condiției (Cauza Penția și Penția împotriva României).
Jurisprudența Curții Europene este extrem
de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele
concrete ale fiecărui caz, iar în recenta Cauză Măria Atanasiu și alții împotriva
României s-au analizat noțiunile de „bun actual" și „valoare patrimonială"
și s-a statuat că, existența unui bun actual este în afara oricărui dubiu dacă,
printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de
proprietar a persoanei în discuție și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus
în mod expres restituirea bunului.
Cât privește „valorea patrimonială",
Curtea Europeană a statuat în Hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția
oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, atunci când „interesul
patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalității preluării este
condiționată de întrunirea cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de
legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, situație
care, de asemenea, nu se regăsește în speță, reclamantul neuzând de procedura legii
speciale.
Prin urmare, este evident că reclamantul
nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde acesta
pe calea acțiunii în revendicare și cum afirmă - în mod eronat - în motivele de
recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție, dreptului de
proprietate.
Nicio instanță internă sau autoritate administrativă
nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv, dreptul de proprietate asupra imobilului,
situație în care, nu se poate reține că reclamantul are un bun actual, în sensul
jurisprudentei C.E.D.O., care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenție.
Se reține totodată și că art. 45 din Legea
nr. 10/2001, a cărui aplicabilitate în speță este dată, după cum s-a arătat, de
faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidență a legii special de reparație,
la alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza
de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării
în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv până la
14 august 2002.
Ca atare, Legea nr. 10/2001 nu poate fi
interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât, atunci
când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun,
acestea se vor aplica.
Faptul că legea specială a instituit un
termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte, corespunde nevoii
de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ avut în vedere și
în jurisprudența C.E.D.O.
Mai mult, la data încheierii contractului
de vânzare-cumpărare nr. V3. din 18 aprilie 2000, nu exista nicio hotărâre care
să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil
și, în consecință, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora
imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate
cu titlu.
În
favoarea pârâtei și intervenientului operează principiul aparenței
în drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeași
natură, ce poartă asupra aceluiași obiect.
Ca atare, apărările din întâmpinare ale
pârâtei și intervenientului, din cererea sa de intervenție au fost avute corect
în vedere și apreciate de instanțe, care au considerat că aceștia au fost de bună-credință
la încheierea actului de vânzare-cumpărare.
Întrucât
reclamantul a stat în pasivitate până în
anul 2009, revendicând imobilul, la 9 ani după vânzarea acestuia de către stat,
pârâtei și intervenientului, acest fapt dovedește că nu a existat nicio îndoială
asupra calității de proprietar al statului și, din toate demersurile făcute de cumpărători,
înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a rezultat că locuința
pe care o ocupau, nu forma obiectul unui litigiu și putea fi achiziționată în temeiul
și cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Ca atare, principiul ocrotirii bunei-credințe
și-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind
incident în cauză și impus de împrejurarea că în această materie, eroarea comună
cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul
legislativ al acelui moment, care confirmă cu forța unei prezumții juris et de jure,
că proprietarul aparent este adevăratul proprietar.
Astfel, valabilitatea titlului de proprietate
al pârâtei și intervenientului nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumție
absolută, iar conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea
sancțiunii de drept civil a nulității s-a prescris ca urmare a neexercitării lui,
în termenul special de 1 an, astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G.
nr. 109/2001 și nr. 145/2001.
Prin urmare, în ceea ce privește criticile
din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâtei și intervenientului,
se constată că într-adevăr aceștia justifică un titlu de proprietate (în limitele
stabilite de instanța de apel), consolidat prin neatacarea contractului încheiat
înlăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept, ce pot fi opuse oricărei
persoane, inclusiv fostului proprietar.
Înalta Curte reține că nu sunt fondate
nici criticile reclamantului privind aplicarea Convenției și interpretarea greșită
a jurisprudenței C.E.D.O., întrucât prin noțiunea de „bunuri", se înțeleg atât
bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, în sensul creanțelor în baza cărora,
reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o speranță legitimă de a obține recunoașterea
efectivă a unui drept de proprietate.
În
schimb, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui
drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat nu poate fi
considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu aceste considerente sunt înlăturate
și criticile reclamantului privind existența unui bun, despre care acesta susține
că nu a ieșit niciodată din patrimoniul familiei sale, precum și cele privind neanalizarea
legalității deciziei nr. 1478 din 18 octombrie 1976 emisă de Comitetul Executiv
al Consiliului Popular, acțiunea în revendicare, fiind introdusă în anul 2009, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Așa fiind, Înalta Curte va face aplicarea
prevederilor art. 312 alin. (1) teza a -II-a din C. proc. civ. și va respinge recursul
declarat de reclamant, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1)
C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la
cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Curtea va dispune obligarea
recurentului-reclamant la plata sumei de 800 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă
B.E., conform facturii de la dosar și la 700 RON, cu același titlu, către intimatul-intervenient
B.V., conform facturii de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de reclamantul T.C. împotriva deciziei nr. 397/A din 12 aprilie 2011 a Curții de
Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă pe recurent la 800 RON, cheltuieli
de judecată către intimata-pârâtă B.E. și la 700 RON, cheltuieli de judecată către
intimatul-intervenient B.V.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2012.