ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2312/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2312/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

23 ianuarie 2009, reclamanta N.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună restituirea în natură a suprafeței de teren de aproximativ

1160 mp, liber de construcții, situat în București, str. Povernei; să se

dispună acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru diferența de teren,

până la suprafața totală de 1884 mp, ce a aparținut autorilor săi, la data

naționalizării, ocupat de construcții, precum și pentru cele 7 apartamente ce

au fost vândute chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, care nu mai pot fi

restituite în natură și, pe cale de consecință, să se dispună trimiterea

dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea

emiterii titlului de despăgubire, pentru apartamentele și terenul ce nu se pot

restitui în natură, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea din 21 martie 2001, ce

formează obiectul dosarului nr. 249 din 26 martie 2001 al Primăriei

municipiului București, Direcția Generală de Contencios și Legislație, a

solicitat, în calitate de persoană îndreptățită, restituirea imobilului situat

în București, str. Povernei, compus din teren în suprafață totală de 1884 mp și

două corpuri de clădire, compuse din 7 apartamente, și acordarea de despăgubiri

pentru terenul ocupat de construcții, ce nu mai poate fi restituit în natură.

Întregul imobil a

fost dobândit de bunicul reclamantei, V.N., prin ordonanța de adjudecare

transcrisă de Grefa Tribunalului Ilfov și actul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Prin convenția de

partaj voluntar, autentificată sub nr. 11639 din 17 aprilie 1930 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, averea defunctului N.V. a fost preluată în posesie de

soția sa, A.V.N. și copiii acesteia, I.V.N. (tatăl reclamantei). S.D. și

N.V.N., care au hotărât să rămână în indiviziune în ceea ce privește averea

imobilă, pentru o perioada de 5 ani.

Ulterior, prin actul

de partaj voluntar autentificat sub nr. 3080 din 19 decembrie 1944 la fostul

Tribunal Ilfov, secția notariat, imobilul în litigiu a fost împărțit între

moștenitorii bunicului reclamantei, mai sus menționați și J.G., cumnata

bunicii, care nu figurează în actul de partaj voluntar din anul 1930.

Acesteia din urmă i-a

revenit lotul II din planul vechi parcelar al anului 1944, lot ocupat de

construcții și care nu face obiectul prezentei cereri, iar lotul I a fost

înstrăinat numiților E.I.M. și J.M.A., lot care de asemenea nu face obiectul

solicitării de restituire.

Autorilor reclamantei

le-au revenit loturile nr. III-IV, iar lotul V în indiviziune cu J.G., căreia

îi revine suprafața de 104 mp., din acest lot.

Prin certificatele de

moștenitor din 31 martie 1994 eliberat de notariatul de stat al sectorului 5

București, în dosarul nr. 178/1994, nr. 1307 din 14 iunie 1995 eliberat de notariatul

de stat al sectorului 2 București, în dosarul nr. 1467/1995 și nr. 88 din 19

mai 1998, eliberat de B.N.P. C.V., în dosarul nr. 82/1998, reclamanta a rămas

unica moștenitoare a bunicilor săi, V.N. și A.N., a tatălui său, I.V.N., și a

mătușii sale, S.D., care nu au avut alți moștenitori.

Deși nu are calitatea

de moștenitor față de J.G., cumnata bunicii, în ceea ce privește suprafața de

104 mp., din lotul V, întrucât acest lot a fost deținut în indiviziune cu

autorii săi, iar J.G. sau moștenitorii acesteia nu au formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001, cota indiviză a acesteia i se cuvine în baza art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au notificat unitatea deținătoare beneficiază

moștenitorii notificatori”.

În ceea ce privește

cotele din imobil ce au aparținut unchiului său, N.V.N., acestea se cuvin, de

asemenea, reclamantei, întrucât, deși nu are un certificat de moștenitor de pe

urma unchiului său, ca urmare a formulării notificării a fost repusă de drept

în termenul de acceptare a succesiunii și în ceea ce privește lotul său, nr.

VI, și a cotei sale indivize din lotul nr. V, în baza art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, iar cotele celor care nu au formulat notificare se cuvin

reclamantei în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, autorii

reclamantei aveau în proprietate, la data preluării abuzive a imobilului de

către stat, loturi exclusive și în indiviziune, în suprafața totală de 1884 mp,

din care este liberă de construcții și se poate restitui în natură suprafața de

1160 mp teren, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică

extrajudiciară întocmit de expert tehnic T.C.

Imobilul în litigiu

(teren și construcții) a fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950,

unde, figurează cu 12 apartamente situate în București, str. Toamnei și str.

Povernei, bunica reclamantei, N.A.

Reclamanta consideră

că apartamentele vândute chiriașilor nu mai pot fi restituite în natură, astfel

că solicită acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru aceste apartamente,

precum și pentru suprafața de 620 mp ce nu se poate restitui în natură.

Cu toate că la

notificarea formulată a depus toate înscrisurile, prin care a dovedit calitatea

sa de persoană îndreptățită la restituirea în natură a bunului imobil,

calitatea de proprietari a autorilor reclamantei și modalitatea abuzivă de

preluare a bunului imobil de către stat, prin încălcarea legii, unitatea

deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată, în termen de

60 de zile, asupra cererii de restituire în natură și nici nu a fost invitată

să ia parte la vreo discuție în legătură cu notificarea formulată, așa cum

prevăd dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că,

așa cum a statuat Î.C.C.J. prin decizia nr. 20/2007, în aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate, s-a solicitat a se constata că

cererea este întemeiată și să se dispună admiterea acesteia așa cum a fost

formulată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 7, art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, Decizia

nr. 20/2007 a Î.C.C.J.

La data de 1 martie

2010, reclamanta a depus o precizare a acțiunii, arătând că, raportat la

imposibilitatea restituirii în natură a terenului, solicită obligarea pârâtului

la emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru întreaga suprafață de teren ce face obiectul notificării și pentru

apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Față de actele și

lucrările cauzei și pentru considerentele expuse în cuprinsul sentinței civile

nr. 1299 din 29 septembrie 2010, Tribunalul București secția a IV-a civilă a

admis acțiunea precizată formulată de reclamanta N.G., a dispus obligarea

pârâtului să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent sub forma despăgubirilor bănești, conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005, pentru imobilul situat în București, str. Povernei, compus din teren

în suprafață de 1780 mp și apartamentele înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995, respectiv prin contractele și a dispus obligarea pârâtului să

înainteze dosarul constituit în baza notificării Comisiei Centrale de Stabilire

a Despăgubirilor cu propunerea de acordare a despăgubirilor sus menționate.

Analizând sentința

apelată, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate,

potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., față de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin decizia nr. 302 din 18 martie 2011, a respins apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, reținând

următoarele:

Prin apelul său,

pârâtul a susținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea legii), termenul de 60 de zile

de soluționare a notificării este un termen de recomandare, iar depășirea lui

poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității

deținătoare, în măsura în care acesta a fost depășit în mod culpabil, iar

persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a

fost dovedit în cauză.

Această critică a

fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că instanța de fond a reținut că

reclamanta a formulat notificarea din 21 martie 2001 în termenul prevăzut de

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, întrucât entitatea notificată nu a

răspuns notificării, instanța a soluționat-o pe fond, analizând îndeplinirea de

către notificatoare a condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a

beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, respectiv dovedirea

dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului notificat la data

preluării, caracterul abuziv al preluării și dovada calității de moștenitor.

Curtea a reținut că

instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum au fost interpretate prin decizia în

interesul legii din 19 martie 2007 pronunțată de I.C.C.J., prin care s-a

statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea

notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de

la înregistrarea acesteia, „se impune /./ ca instanța investită să evoce fondul

în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe

baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de

restituire în natură", și că „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului

unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea

notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea

refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței".

În consecință,

instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în

situația lipsei răspunsului entității deținătoare, ceea ce instanța de fond a

și făcut, stabilind existența uneia dintre ipotezele de excepție de la regula

restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

respectiv cea prevăzută de art. 1 alin. (2), art. 18 lit. c) și art. 7 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilele au fost înstrăinate cu respectarea

Legii nr. 112/1995.

Termenul de 60 de

zile reglementat prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată,

după expirarea căruia unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra

notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, începe să curgă de la două

date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede

că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /./ precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate /./ pot fi depuse până la

data soluționării notificării”).

Din interpretarea

acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu

soluționarea notificării are obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii

notificatorului la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi

prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă

unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică

notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea

notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire.

Or, la dosar nu

există nici o dovadă în sensul că apelantul a solicitat intimatei-reclamante

completarea dosarului, astfel încât Curtea a considerat că apelantul-pârât este

culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar

pasivitatea acestuia în soluționarea notificării deschide celui vătămat accesul

la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

În plus, Curtea a mai

reținut că, chiar și în situația în care reclamanta nu ar fi depus toate actele

considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea

sentinței apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea

entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt

adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării.

Cu privire la

susținerea apelantului conform căreia termenul de 60 de zile este un termen de

recomandare, Curtea a reținut că acest termen trebuie privit ca un termen

rezonabil, în sensul că reclamanta are dreptul la soluționarea cererii sale

(prin care urmărește valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de

modalitatea concretă de soluționare prevăzută de lege) într-un termen

rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de

art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor

administrative.

În ceea ce privește

susținerea apelantului întemeiată pe dispozițiile art. 22 din Legea nr.

10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi

depuse până la soluționarea notificării, instanța a apreciat că nu reprezintă o

critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună

aceste dovezi și în instanță.

S-a mai reținut, că

apelantul a susținut că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor se

dovedesc cu înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui

act juridic cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și

care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care

îl invocă, însă, pe lângă redarea textului legal, apelantul nu a adus o critică

concretă relativă la cele reținute de prima instanță cu privire la faptul că

dreptul de proprietate asupra întregului imobil a fost dobândit de N.V. prin

Ordonanța de adjudecare transcrisă la Grefa Tribunalului Ilfov Secția Notariat

și prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat.

Împotriva aceste

deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel

București a respins apelul Municipiului București, întrucât, așa cum rezultă

din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată în

termenul legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie

însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul

moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de

moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior, în

condițiile legii, termenul special prevăzut în acest scop fiind prorogat apoi

prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 lit.

e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de Aplicare a

Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia

la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la

restituire, revine persoanei care pretinde dreptul la restituire, în

conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din lege.

Or, la dosarul

administrativ nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte calitatea de

persoană îndreptățită.

S-a mai arătat și că

nu s-au făcut dovezi nici în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru

imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România,

în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată, care

prevăd că nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri

reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., instanța constată că recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, este nefondat, urmând a dispune respingerea

acestuia în consecință, pentru cele ce succed:

Astfel, pârâtul, prin

criticile formulate, după ce face trimitere la dispozițiile art. 21-23 din

Legea nr. 10/2001, la domeniul de reglementare al acestor dispoziții legale și

reproduce conținutul art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea

Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, arată că „la dosarul

administrativ nu au fost depuse înscrisurile din care să rezulte calitatea de

persoană îndreptățită”.

Cu alte cuvinte,

pârâtul critică hotărârile pronunțate în fond și apel, care au stabilit dreptul

reclamantei la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, prin luarea în

considerare a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege

pentru depunerea actelor doveditoare, ca fiind date cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.

Această critică este

neîntemeiată, deoarece în mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001,

prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de

art. 22-26 din legea republicată, iar obligația persoanei îndreptățite de a

depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Termenul pentru depunerea

actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență,

ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, așa cum a fost modificat

prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la

data soluționării notificării.

Potrivit textului

menționat, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia

în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau

dispoziției, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii

administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu

limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii

judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.

Stabilirea obligației

pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în

etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la

justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces

echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut

părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces

echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces,

iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza

instanțele, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care

să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanțelor de a le cenzura

pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea

probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și

întemeiat soluția pe probele administrate.

Prin urmare, în

prezenta cauză, se constată că prin hotărârea atacată corect a fost păstrată

sentința apelată, pronunțată pe baza actelor privind dovada calității de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, a

reclamantei, a dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilelor în

litigiu, precum și a întinderii acestuia, depuse în etapa procedurii judiciare.

Cu privire la

criticile formulate de recurentul-pârât potrivit cărora decizia recurată a fost

dată cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, se constată că

acestea nu s-au constituit în critici în apelul pârâtului, fiind astfel

formulate direct în recurs, omisso medio, și, câtă vreme nu se constituie în

motive de ordine publică, sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul

general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, împotriva deciziei nr. 302/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2012.