ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2312/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 23 ianuarie 2009, reclamanta N.G.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a suprafeței de teren de aproximativ 1160 mp, liber de construcții, situat în București, str. Povernei; să se dispună acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru diferența de teren, până la suprafața totală de 1884 mp, ce a aparținut autorilor săi, la data naționalizării, ocupat de construcții, precum și pentru cele 7 apartamente ce au fost vândute chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, care nu mai pot fi restituite în natură și, pe cale de consecință, să se dispună trimiterea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubire, pentru apartamentele și terenul ce nu se pot restitui în natură, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea din 21 martie 2001, ce formează obiectul dosarului nr. 249 din 26 martie 2001 al Primăriei municipiului București, Direcția Generală de Contencios și Legislație, a solicitat, în calitate de persoană îndreptățită, restituirea imobilului situat în București, str. Povernei, compus din teren în suprafață totală de 1884 mp și două corpuri de clădire, compuse din 7 apartamente, și acordarea de despăgubiri pentru terenul ocupat de construcții, ce nu mai poate fi restituit în natură. Întregul imobil a fost dobândit de bunicul reclamantei, V.N., prin ordonanța de adjudecare transcrisă de Grefa Tribunalului Ilfov și actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Prin convenția de partaj voluntar, autentificată sub nr. 11639 din 17 aprilie 1930 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, averea defunctului N.V. a fost preluată în posesie de soția sa, A.V.N. și copiii acesteia, I.V.N. (tatăl reclamantei). S.D. și N.V.N., care au hotărât să rămână în indiviziune în ceea ce privește averea imobilă, pentru o perioada de 5 ani. Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 3080 din 19 decembrie 1944 la fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, imobilul în litigiu a fost împărțit între moștenitorii bunicului reclamantei, mai sus menționați și J.G., cumnata bunicii, care nu figurează în actul de partaj voluntar din anul 1930. Acesteia din urmă i-a revenit lotul II din planul vechi parcelar al anului 1944, lot ocupat de construcții și care nu face obiectul prezentei cereri, iar lotul I a fost înstrăinat numiților E.I.M.

și J.M.A., lot care de asemenea nu face obiectul solicitării de restituire. Autorilor reclamantei le-au revenit loturile nr. III-IV, iar lotul V în indiviziune cu J.G., căreia îi revine suprafața de 104 mp., din acest lot. Prin certificatele de moștenitor din 31 martie 1994 eliberat de notariatul de stat al sectorului 5 București, în dosarul nr. 178/1994, nr. 1307 din 14 iunie 1995 eliberat de notariatul de stat al sectorului 2 București, în dosarul nr. 1467/1995 și nr. 88 din 19 mai 1998, eliberat de B.N.P. C.V., în dosarul nr. 82/1998, reclamanta a rămas unica moștenitoare a bunicilor săi, V.N. și A.N., a tatălui său, I.V.N., și a mătușii sale, S.D., care nu au avut alți moștenitori. Deși nu are calitatea de moștenitor față de J.G., cumnata bunicii, în ceea ce privește suprafața de 104 mp., din lotul V, întrucât acest lot a fost deținut în indiviziune cu autorii săi, iar J.G.

sau moștenitorii acesteia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, cota indiviză a acesteia i se cuvine în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au notificat unitatea deținătoare beneficiază moștenitorii notificatori”. În ceea ce privește cotele din imobil ce au aparținut unchiului său, N.V.N., acestea se cuvin, de asemenea, reclamantei, întrucât, deși nu are un certificat de moștenitor de pe urma unchiului său, ca urmare a formulării notificării a fost repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii și în ceea ce privește lotul său, nr. VI, și a cotei sale indivize din lotul nr. V, în baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar cotele celor care nu au formulat notificare se cuvin reclamantei în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, autorii reclamantei aveau în proprietate, la data preluării abuzive a imobilului de către stat, loturi exclusive și în indiviziune, în suprafața totală de 1884 mp, din care este liberă de construcții și se poate restitui în natură suprafața de 1160 mp teren, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert tehnic T.C. Imobilul în litigiu (teren și construcții) a fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950, unde, figurează cu 12 apartamente situate în București, str. Toamnei și str. Povernei, bunica reclamantei, N.A. Reclamanta consideră că apartamentele vândute chiriașilor nu mai pot fi restituite în natură, astfel că solicită acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru aceste apartamente, precum și pentru suprafața de 620 mp ce nu se poate restitui în natură.

Cu toate că la notificarea formulată a depus toate înscrisurile, prin care a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea în natură a bunului imobil, calitatea de proprietari a autorilor reclamantei și modalitatea abuzivă de preluare a bunului imobil de către stat, prin încălcarea legii, unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată, în termen de 60 de zile, asupra cererii de restituire în natură și nici nu a fost invitată să ia parte la vreo discuție în legătură cu notificarea formulată, așa cum prevăd dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Având în vedere că, așa cum a statuat Î.C.C.J.

prin decizia nr. 20/2007, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, s-a solicitat a se constata că cererea este întemeiată și să se dispună admiterea acesteia așa cum a fost formulată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 7, art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 20/2007 a Î.C.C.J.

La data de 1 martie 2010, reclamanta a depus o precizare a acțiunii, arătând că, raportat la imposibilitatea restituirii în natură a terenului, solicită obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafață de teren ce face obiectul notificării și pentru apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Față de actele și lucrările cauzei și pentru considerentele expuse în cuprinsul sentinței civile nr. 1299 din 29 septembrie 2010, Tribunalul București secția a IV-a civilă a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta N.G., a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, str. Povernei, compus din teren în suprafață de 1780 mp și apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv prin contractele și a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul constituit în baza notificării Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor cu propunerea de acordare a despăgubirilor sus menționate.

Analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., față de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 302 din 18 martie 2011, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, reținând următoarele: Prin apelul său, pârâtul a susținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea legii), termenul de 60 de zile de soluționare a notificării este un termen de recomandare, iar depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care acesta a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

Această critică a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat notificarea din 21 martie 2001 în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, întrucât entitatea notificată nu a răspuns notificării, instanța a soluționat-o pe fond, analizând îndeplinirea de către notificatoare a condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, respectiv dovedirea dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului notificat la data preluării, caracterul abuziv al preluării și dovada calității de moștenitor.

Curtea a reținut că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii din 19 martie 2007 pronunțată de I.C.C.J., prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /./ ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură", și că „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței". În consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare, ceea ce instanța de fond a și făcut, stabilind existența uneia dintre ipotezele de excepție de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cea prevăzută de art. 1 alin. (2), art. 18 lit. c) și art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilele au fost înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Termenul de 60 de zile reglementat prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea căruia unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /./ precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate /./ pot fi depuse până la data soluționării notificării”).

Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorului la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Or, la dosar nu există nici o dovadă în sensul că apelantul a solicitat intimatei-reclamante completarea dosarului, astfel încât Curtea a considerat că apelantul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

În plus, Curtea a mai reținut că, chiar și în situația în care reclamanta nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării. Cu privire la susținerea apelantului conform căreia termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, Curtea a reținut că acest termen trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamanta are dreptul la soluționarea cererii sale (prin care urmărește valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluționare prevăzută de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor administrative.

În ceea ce privește susținerea apelantului întemeiată pe dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluționarea notificării, instanța a apreciat că nu reprezintă o critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună aceste dovezi și în instanță. S-a mai reținut, că apelantul a susținut că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor se dovedesc cu înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă, însă, pe lângă redarea textului legal, apelantul nu a adus o critică concretă relativă la cele reținute de prima instanță cu privire la faptul că dreptul de proprietate asupra întregului imobil a fost dobândit de N.V.

prin Ordonanța de adjudecare transcrisă la Grefa Tribunalului Ilfov Secția Notariat și prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Împotriva aceste deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel București a respins apelul Municipiului București, întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată în termenul legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii, termenul special prevăzut în acest scop fiind prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 1 lit. e) din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul la restituire, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din lege. Or, la dosarul administrativ nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte calitatea de persoană îndreptățită. S-a mai arătat și că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată, care prevăd că nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată că recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, este nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecință, pentru cele ce succed: Astfel, pârâtul, prin criticile formulate, după ce face trimitere la dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, la domeniul de reglementare al acestor dispoziții legale și reproduce conținutul art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, arată că „la dosarul administrativ nu au fost depuse înscrisurile din care să rezulte calitatea de persoană îndreptățită”.

Cu alte cuvinte, pârâtul critică hotărârile pronunțate în fond și apel, care au stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, prin luarea în considerare a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, ca fiind date cu aplicarea greșită a prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001. Această critică este neîntemeiată, deoarece în mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligația persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării. Potrivit textului menționat, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.

Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanțele, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanțelor de a le cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeiat soluția pe probele administrate.

Prin urmare, în prezenta cauză, se constată că prin hotărârea atacată corect a fost păstrată sentința apelată, pronunțată pe baza actelor privind dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, a reclamantei, a dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilelor în litigiu, precum și a întinderii acestuia, depuse în etapa procedurii judiciare. Cu privire la criticile formulate de recurentul-pârât potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, se constată că acestea nu s-au constituit în critici în apelul pârâtului, fiind astfel formulate direct în recurs, omisso medio, și, câtă vreme nu se constituie în motive de ordine publică, sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 302/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.