ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 33/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 33272/3/2009, reclamanții C.A.M., P.D., P.C.I., C.P.I.Ș., M.M.F., C.D.M. și B.C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Ș. (fost nr. 15 colț cu str. O.), sector 3, compus din teren (cotă parte indiviză de 25% din terenul pe care se află construcția ), construcție compusă din prăvălia de la parter și pivniță și 25% din părțile comune ale imobilului construcție, iar, în subsidiar, în situația în care imobilul nu se poate restitui în natură, obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 247/2005.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul situat în București, str. Ș., sector 3, a fost preluat abuziv de către stat de la autoarea lor, numita C.P. În mod abuziv, ilegal și eronat, imobilul figurează în anexa Decretului nr. 92/1950, la poziția 1566, ca fiind preluat de la numitul C.G.N., deși, la data preluării de către stat era proprietatea exclusivă a numitelor P.C. și M.C., așa cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 19 august 1949, prin care C.P. a cumpărat de la numita M.C. prăvălia și pivnița menționată mai sus, precum și cota indiviză de 25% din terenul construit și din instalațiile și părțile comune. Reclamanții au arătat că, în baza Legii 10/2001, în termen legal, au formulat notificarea din 12 februarie 2002 în vederea restituirii integrale, în natură, a imobilului în litigiu, înregistrată la Primăria municipiului București, formându-se Dosarul administrativ nr. 23128/2002.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 243 din 19 februarie 2010, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 14 mai 2010, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Ș. (fost nr. 15, colț cu str. O.), sector 3, compus din construcție alcătuită din prăvălia de la parter și pivniță (situată sub acest parter), cota parte indiviză de 25% din terenul aferent imobilului, precum și cota-parte indiviză de 25% din părțile comune ale imobilului, către reclamanți.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții au formulat către pârât cerere de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv de restituire în natură a imobilului situat în București, str. Ș., sector 3, compus din construcție alcătuită din prăvălia de la parter și pivnița situată sub acest parter, precum și pentru cota parte indiviză de 25% din terenul aferent imobilului și din părțile comune ale acestuia, cerere făcuta prin notificarea din 12 februarie 2002. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, Primarului general al municipiului București, ca reprezentant al unității deținătoare a imobilului amintit, îi incumba obligația de a se pronunța asupra notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Însă pârâtul nu s-a pronunțat asupra notificării în cauză, nefiind depusa nici o dovada în acest sens, cu toate ca termenul de 60 de zile, socotit de la înregistrarea notificării, prevăzut de art. 25 (fost art. 23) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a împlinit. Acest termen se poate calcula pornind de la doua date de referința, în funcție de specificul fiecărui caz în parte, respectiv, fie data înregistrării notificării (în ipoteza în care toate înscrisurile doveditoare necesare soluționării notificării au fost depuse odată cu aceasta), fie data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare menționate anterior. Dosarul administrativ nr. 23128/2002 privind imobilul în litigiu este complet, pârâtul menționând că este necesar a mai fi depuse, în copie, doar actele de identitate ale reclamanților P.D., P.C.I.

și C.A.M., obligație ce a fost îndeplinită în fața instanței, așa încât reclamanții și-au îndeplinit obligația prevăzută de Legea nr. 10/2001, de a depune toate actele necesare fundamentării și emiterii deciziei de restituire, fără ca, la rândul lui, pârâtul să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din lege, de a emite dispoziția motivată în termen de 60 de zile. Constatând că pârâtul nu a dat curs notificării adresate de reclamanți, în termenul stabilit de lege, de a se pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată, astfel cum prevede art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța, văzând și dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ., a constatat întemeiată acțiunea de obligare a pârâtului să răspundă la notificare în conformitate cu dispozițiile anterior amintite.

Prin decizia civilă nr. 62/ A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât Municipiul București, prin primarul general și a obligatapelantul să plătească intimatului C.A.M. 1.500 lei cheltuieli de judecată parțiale, reținând, în esență, caracterul nefondat al apelului, cu motivarea că, în termen legal, reclamanții – intimați au formulat notificarea din 12 februarie 2002 privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, situat în București, str. Ș.; că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, (fost art. 23 în forma anterioară modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 și O.U.G.

nr. 209/2005), apelanta era obligată să se pronunțe asupra acestei notificări în termen de 60 zile de la data depunerii actelor doveditoare; că, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și au decis că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, și că s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că din moment ce s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și art. 14 din lege se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției,

nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție de restituire în natură, ci, dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție, ce i-a fost acordat prin lege, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că ea nu corespunde cerințelor legii o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil. S-a concluzionat, că, constatând întemeiată contestația formulată în cauză de contestatorii C.A.M., P.D., P.C.I., C.P.I.Ș., M.M.F., C.D.M. și B.C., în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., raportat la decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prima instanță, în mod corect, s-a pronunțat pe fondul cauzei și nu s-a limitat să oblige intimatul la emiterea unei decizii în condițiile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește motivele de apel ce vizează fondul cauzei, Curtea a reținut că reclamanții – intimați au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, cu actele depuse la dosar; că, pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, se cere ca imobilul să fi fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar notificatorii să fi fost proprietarii acestui imobil sau moștenitorii fostului proprietar, iar, în speță, aceste condiții au fost îndeplinite, astfel încât în mod corect instanța de fond a constatat calitatea de persoane îndreptățite la aplicarea acestor dispoziții legale a reclamanților – intimați.

Prin motivele de apel s-a criticat sentința și pe motiv că probele efectuate la instanța de fond nu au fost lămuritoare cu privire la identificarea imobilului și la situația lui juridică, dar în apel nu s-a solicitat administrarea altor probe, astfel încât instanța de apel a avut în vedere probele administrate la instanța de fond. Astfel, s-a reținut că din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert H.C.

rezultă că spațiul comercial compus din parter, pivniță, cotă parte indiviză de 25% din terenul aferent imobilului și din părțile comune de la fosta adresă poștală str. Ș., fosta proprietate P.C., descris în contractul de vânzare – cumpărare din 19 august 1949 și care a făcut obiectul notificării din 12 februarie 2002, este unul și același cu imobilul situat la actuala adresă poștal din str. Ș., iar din adresa din 20 august 2002 a Consiliului general al municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, rezultă că spațiul cu altă destinație (prăvălie de la parter) situat la această adresă este ocupat, conform contractului de închiriere din 20 octombrie 1991, de către SC S. SA. S-a conchis, că, nefiind impedimente la restituire, în mod corect, instanța de fond a dispus restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, și indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticile formulate a arătat că motivarea instanței de judecată în sensul că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului rezultă că acesta este liber, nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate, și că, deși analiza instanței de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul hotărârii este unul propriu unei acțiuni în revendicare. Or, natura juridică și efectele celor două acțiuni sunt diferite.

Astfel, acțiunea în revendicare presupune nu doar analiza caracterului abuziv al preluări, ci și analiza existenței si valabilității titlului statului, iar admiterea acesteia conduce la concluzia că imobilul nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării, preluarea ce putea fi cu titlu, fără titlu sau cu titlu valabil și a situației juridice actuale a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate potrivit Legii nr. 10/2001, care în art. 25 alin. (4) prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii in natura a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.

Mai mult, pentru acțiunea în revendicare formulata împotriva persoanei care are calitate de unitate deținătoare s-ar pune problema admisibilității unei astfel de acțiuni, atât timp cât legea specială oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiție pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei sau dispoziției emise, sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a emite o astfel de decizie sau dispoziție. De aceea, având in vedere acest aspect, respectiv „redactarea dispozitivului deciziei recurate” de o manieră care poate determina confuzii cu privire la natura juridică a acțiunii soluționate, curtea ar fi trebuit să admită apelul formulat de pârât, să schimbe sentința în sensul de a fi obligat pârâtul să soluționeze notificarea, după ce contestatorii vor depune toate înscrisurile de care înțeleg să se folosească în dovedirea notificării, împreună cu o cerere în acest sens.

S-a mai arătat că, în cursul anului 2010, C.E.D.O. și-a schimbat în mod evident practica cu privire la restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv, această schimbare fiind ilustrată și în cauza M., contra României și subliniată în cauza pilot A. împotriva României, în sensul că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun” respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat membru, legislație prin care se urmărește restituirea totala sau parțiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza A.M.

și alții împotriva României). De asemenea, s-a arătat că în situația în care, din înscrisurile administrate, nu ar rezulta o situație juridică clară, instanța are posibilitatea să clarifice situația juridică; că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunța preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante, și că, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 privind revendicarea imobilelor naționalizate, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel, prin critica formulată de pârât, în sensul că din înscrisurile administrate nu rezultă situația juridică clară a imobilului în justiție și că instanța „are posibilitatea să clarifice situația juridică”, deși nu se arată expres, se critică hotărârile instanțelor de fond și apel, ca fiind date cu încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., respectiv că instanțele de fond și apel au fost lipsite de rol activ în stabilirea clară a situației juridice a imobilului în litigiu, ceea ce presupune refacerea și completarea probatoriului administrat în cauză, fără însă să arate care anume dovezi mai trebuiau administrate pentru clarificarea regimului juridic al imobilului.

Această critică este nefondată, deoarece, prin probele administrate, instanțele de fond și apel au clarificat regimul juridic al imobilului, ca fiind preluat abuziv de stat, prin naționalizare, în baza Decretul nr. 92/1950, și că atât la data formulării notificării, cât și în prezent, acesta este ocupat de o societate comercială în baza unui contract de închiriere. De altfel, această critică a fost formulată și prin apelul declarat de pârât, și, corect, instanța de apel, a apreciat că pârâtul nu a solicitat administrarea unor probe în acest sens, situație în care a avut în vedere probatoriu administrat la prima instanță, întrucât rolul activ al instanței, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și apărarea intereselor acesteia.

În ceea ce privește criticile ce vizează nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele: Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretenția concretă a reclamanților de restituire în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, lege de reparație cu caracter special, motivat de faptul că, deși au formulat notificarea din 12 februarie 2002 prin B.E.J. T.G., prin care au solicitat restituirea integrală în natură a imobilului teren și construcție situat în București, str. Ș., sector 3, înregistrată la Primăria municipiului București sub nr. 2312 din 13 februarie 2002, pârâtul nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că s-au adresat instanței de judecată, invocând refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea formulată, prin decizie sau dispoziție motivată.

În respectarea principiului disponibilității, instanțele de fond și apel au soluționat fondul raportului juridic litigios născut între părți prin formularea notificării de către reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, potrivit cărora instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Prin urmare, se constată că reclamanții au uzat, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și suntem în cadrul unei acțiuni promovată în condițiile acestei legi, procedură admisibilă și cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a analizat admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este expres prevăzută de lege.

De aceea, față de plenitudinea de jurisdicție ce le-a fost acordată, corect instanțele de fond și apel au soluționat fondul raportului juridic litigios, și au dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, către intimații-reclamanți, preluat de stat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950. Critica potrivit căreia, în speță, trebuia recunoscut părților dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante, este, de asemenea, nefondată, întrucât garanția oferită de art. 6 din Convenție cuprinde în cadrul unui proces atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile.

Or, în cauză, se constată că părțile și-au susținut cererile prin probe, iar instanța a încuviințat și administrat acele dovezi pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării litigiului. De altfel, pârâtul nu a arătat în ce anume constată încălcarea dreptului său la un proces echitabil, ci s-a limitat numai la a invoca acest text de lege.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de pârât, respectiv cele privind modul de redactare a „dispozitivului deciziei” de o manieră care poate determina confuzii cu privire la natura juridică a acțiunii, precum și cele potrivit cărora instanța de apel ar fi trebuit să schimbe sentința în sensul de a fi obligat pârâtul să soluționeze notificarea după ce contestatorii vor depune toate înscrisurile de care înțeleg să se folosească în dovedirea notificării, împreună cu o cerere în acest sens, se constată că sunt, de asemenea, nefondate, deoarece dispozitivul deciziei recurate este clar și nu poate crea confuzii, prin acesta dispunându-se respingerea apelului pârâtului și obligarea acestuia la cheltuieli de judecată către intimatul A.M., pe de o parte, iar pe de altă parte, obiectul prezentului litigiu nu l-a constituit obligația de a face, ci cererea reclamanților de a se soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în lipsa răspunsului nejustificat al unității deținătoare, în termenul prevăzut de acest act normativ, ceea ce echivalează cu respingerea notificării.

În această situație, corect, instanțele de fond și apel, așa cum s-a reținut mai sus, în respectarea dispozițiilor deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3), au soluționat notificarea reclamanților, respectiv au stabilit calitatea de persoane îndreptățite la restituire a acestora, existența dreptului de proprietate și întinderea acestuia în patrimoniul autoarei lor, precum și măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții în temeiul Legii nr. 10/2001. Celelalte critici formulate de pârât în sensul că deși analiza instanței de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, „dispozitivul” este unul propriu unei acțiuni în revendicare, că reclamanții nu au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., că, în soluționarea cauzei, nu s-a ținut seama de jurisprudența C.E.D.O.

cu privire la restituirea în natură, inclusiv de cauza M.A. și alții împotriva României, cât și de jurisprudența de specialitate, se constată că vizează, pe de o parte, dispozitivul sentinței apelate, iar pe de altă parte, soluționarea litigiului ca fiind o acțiune de drept comun, în revendicare. Pentru a putea fi analizate în recurs, criticile ce vizează soluția primei instanțe trebuiau să se fi constituit în critici și în apelul pârâtului, însă, din examinarea cererii de apel, se constată că acestea au fost formulate pentru prima dată în recurs, omisso medio, ceea ce este inadmisibil, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor, întrucât partea nu poate formula pentru prima dată critici în recurs, câtă vreme sentința primei instanțe este supusă și căii de atac a apelului.

Mai mult, criticile formulate de pârât vizând greșita soluționare a cauzei pe dreptul comun, întrucât reclamanții, nu au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și că instanțele nu au ținut seama de jurisprudența C.E.D.O., se constată că sunt străine de natura pricinii, întrucât reclamanții nu au promovat o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, ci o acțiune pe calea procedurii prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, când soluționarea litigiului dintre părți se face în condițiile și cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care a căzut în pretenții prin respingerea căii de atac a recursului pe care a exercitat-o, instanța va dispune obligarea acestuia la cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 62/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul - pârât la plata sumei de 992 lei, cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți C.A.M., P.C.I., C.P.I.Ș., M.M.F., C.M.D. și B.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.