ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5053/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 28 iulie 2009, reclamantul R.L., în calitate de persoană îndreptățită a imobilului situat în Str. G. nr. 3 bis (actual nr. 6) din municipiul Ploiești, județul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a formulat contestație împotriva Ordinului nr. A. 10.083 din 20 iulie 2009 (comunicat la data de 22 iulie 2009) emis de Ministerul Apărării Naționale prin care s-a respins cererea de restituire în natură/măsuri reparatorii privind imobilul situat în Str. G. nr. 6 (fost 3 bis) din municipiul Ploiești, județul Prahova, solicitând admiterea contestației și desființarea ordinului de respingere emis de Ministerul Apărării Naționale.

În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Notificările nr. 384 din 14 februarie 2002 și nr. 385 din 14 februarie 2002 depuse în termen legal, prin Biroul Executor Judecătoresc Asociat "T.T.", înregistrate la Primăria Municipiului Ploiești, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Str. G. nr. 3 și 3 b (actual nr. 6) din municipiul Ploiești, județul Prahova, imobil ce a aparținut succesiv, bunicului său matern S.M. și tatălui său R.M. (B.), că pârâtul nu a respectat prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu a comunicat nicio invitație scrisă petentului, și nici mandatarului din România, în scopul susținerii cererii și eventual a depunerii, în completare, a actelor aferente soluționării notificării.

Imobilul revendicat situat în Str. G. nr. 6 din municipiul Ploiești a fost proprietatea tatălui său R.M. (B.), astfel cum rezultă din: matricola pe clădiri și terenuri pe anii 1955 - 1957 eliberată de Consiliul Local Ploiești - Serviciul Public Finanțe Locale, registrul de revizuirea numerotării clădirilor și apartamentelor în municipiul Ploiești pe anii 1948 - 1950, str. G. nr. 3 b (actual nr. 6); Adresa nr. 308385 din 20 noiembrie 2008 a Primăriei Municipiului Ploiești - D.G.D.U. - Serviciul Cadastru, Planul imobilului situat în Str. G. nr. 6, eliberat de Primăria Municipiului Ploiești - Serviciul Cadastru Imobiliar Edilitar, extras din "Borderoul General al Recensământului din România" din anul 1941. Având în vedere actele obținute până în prezent de la instituțiile abilitate a le elibera, coroborate cu inexistența unor probe contrare, conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 23.1 lit. d), art. 24 pct. 1 și 2 din H.G.

nr. 250/2007, a făcut dovada existenței și întinderii proprietății. Prin Adresa nr. 012635 din 3 iulie 2008 Primăria Municipiului Ploiești - Serviciul de aplicare a legilor proprietății, a trimis dosarul administrativ spre competentă soluționare Ministerului Apărării Naționale, întrucât imobilul revendicat este evidențiat în patrimoniul acestei din urmă instituții publice. Imobilul revendicat a apărut ca fiind trecut în patrimoniul statului, prin unitatea administrativă a Consiliului Local Ploiești, care la rândul său, l-a transmis în administrarea Ministerului Apărării Naționale. Chiar dacă relativ la imobilul supus restituirii nu s-a găsit actul de trecere în proprietatea statului, imobilul a fost evidențiat în patrimoniul statului, astfel că măsura preluării abuzive nu a avut la bază un înscris, imobilul fiind trecut de facto, în proprietatea Statului Român.

Reclamantul a arătat că probează calitatea succesorală după fostul proprietar (tatăl), conform dispozițiilor art. 23.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, cu actele de stare civilă: certificat de deces R.B.; declarație privind numele purtat de R.B. (M.); certificat de naștere R.L.; ordin de moștenire după defunctul R. A invocat Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite - publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007. În drept, au fost invocate dispoz. art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată cu dispoz. Legii nr. 247/2005, H.G. nr. 250/2007, art. 112 C. proc. civ. În susținerea cererii, s-a depus la dosar Ordinul nr. A 10.083 din 20 iulie 2009 de respingere a notificării.

Pârâtul a depus la 10 decembrie 2009 actele care au stat la baza emiterii ordinului de respingere a notificării. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea contestației formulate. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civila nr. 1289 de la data de 12 octombrie 2010 a respins ca neîntemeiată contestația. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt: Notificarea formulată de reclamant în temeiul legii speciale de reparație a fost respinsă întrucât acesta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire și calitatea de proprietar a autorilor săi.

În conformitate cu art. 3 alin. (1) Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În ceea ce privește pe contestatorul R.L. acesta a depus la dosar o copie conformă cu originalul a buletinului de identitate tradus din limba ebraică potrivit cu care numele tatălui este B., iar cel al mamei este A. precum și o copie a certificatului de naștere.

Cum contestatorul pretinde că imobilul a aparținut inițial bunicului matern S.M., iar mama sa este R.A., născută S., acesta a făcut dovada cu actele de mai sus că este fiul autoarei și respectiv nepotul lui S.M. Referitor la calitatea de moștenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptățite în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din lege, aceasta nu a fost dovedită de notificator. Interpretarea acestui articol al legii potrivit Normei Metodologice de punere în aplicare a acesteia publicată în M. Of. nr. 227/03.04.2007 "în toate cazurile stabilirea calității de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii române." Or, conform art. 88 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 36/1995 până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor, certificat care nu a fost depus în ceea ce privește succesiunea bunicului.

Deci, nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma autorului lor. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Potrivit însă Normei Metodologice de punere în aplicare a legii, prima teză a acestui alineat este de strictă interpretare și vizează numai ipoteza în care cu privire la succesiunea fostului proprietar (S.M.) al imobilului solicitat în procedura administrativă a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moștenitor.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că notificatorul nu a făcut dovada calității de moștenitor al fostului proprietar, chiar dacă are o asemenea vocație legală la moștenire, dovadă necesară cu atât mai mult cu cât, de prevederile legii nu beneficiază succesibilii renunțători. Pe de altă parte, în ceea ce privește succesiunea mamei sale, R.A., născută S., respectiv a ordinului de moștenire emis de Tribunalul Rabinic Regional Haifa precum și a certificatului de calitate de moștenitor din 13 octombrie 2010 privind succesiunea defuncților S.I., S.L. și S.N. decedați la 24 februarie 1942 (mătușa, unchiul și verișoara contestatorului), acestora nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 166 din Legea nr. 105/1992 în sensul recunoașterii de plin drept, iar contestatorul nu a depus la dosar o hotărâre judecătorească cu privire la recunoaștere.

În ceea ce privește imobilul situat în Str. G. nr. 6 (fost 3 bis) din municipiul Ploiești, județul Prahova cu privire la care se solicită măsuri reparatorii, singurele acte depuse la dosar din care rezultă că acesta a fost locuit de S.M. este înscrisul intitulat "Fișa imobilului bombardat" din 1944 unde se menționează faptul că al doilea corp al imobilului era locuit de acesta cu soția, proprietar fiind S.I., mătușa contestatorului (decedată în 1941) și extrasul eliberat de Arhivele Naționale referitor la Recensământul General din 1941, unde în dreptul străzii G. nr. 3/b figurează S.M. Faptul că în această fișă este consemnată declarația tatălui contestatorului B.R. cu privire la distrugeri, nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar, calitate care nu a fost dovedită nici cu celelalte acte depuse.

Susținerea din contestație în sensul că actele fac dovada incontestabilă a dreptului de proprietate a tatălui contestatorului cu privire la imobil, nu pot fi reținute chiar în considerarea celor arătate la începutul acesteia, unde menționează că imobilul a aparținut succesiv, bunicului său matern S.M. și tatălui său R.M. (B.). Or, din actele depuse nu rezultă că imobilul construcție și teren ar fi aparținut lui B.R. Singurele înscrisuri invocate au fost completate declarativ la rubrica proprietar. De asemenea nu s-a făcut în niciun mod dovada trecerii în proprietatea statului a imobilului construcție și teren ce face obiectul notificării. Prin Decizia nr. 834 din 02 noiembrie 1968 a Comitetului executiv al Consiliului popular provizoriu al județului Prahova, imobilul apreciat de contestator ca fiind pavilionul C al schiței de plan (anexate), a fost transferat ca bun al statului din administrarea acestei instituții în administrarea Ministerului Apărării Naționale.

În prezent, imobilul face parte dintr-o cazarmă mai mare, aflată în administrarea Ministerului Apărării Naționale, fiind inclus în Inventarul centralizat al imobilelor aflate în proprietatea publică a statului și administrarea instituției militare, inventar aprobat actualmente prin H.G. nr. 812/2009 și anterior prin H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2004 și H.G. nr. 1705/2006. Referatul nr. 20.182/1968 care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 834 din 15 octombrie 1968 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular provizoriu al județului Prahova face referire la un imobil situat în Ploiești pe B-dul G.G.D. nr. 1 preluat în anul 1949 - 1950 de la fosta Prefectură Prahova.

Nu s-a făcut dovada unei identități nici din punct de vedere al istoricului de rol poștal, stradă, număr, nici prin identificare cu imobilul cu privire la care se solicită măsuri reparatorii. Mai mult, după întocmirea fișei imobilului bombardat, S.I. (care figurează la rubrica proprietar) apare ca sinistrat. Or, făcând aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (7) Legea nr. 10/2001 așa cum sunt puse în aplicare prin Norma Metodologică extensia restituirii în natură nu vizează ipoteza construcțiilor distruse ca urmare a războiului. Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada de către contestator nici a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și nici a dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul notificării raportat la care a fost emis Ordinul nr. A. 10.083 din 20 iulie 2009 de intimatul Ministerul Apărării Naționale.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a sentinței civile apelate și constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri în echivalent pentru imobilul notificat.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 147A din 10 mai 2011 a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat, în parte, Ordinul nr. A 10.083 din 20 iulie 2009 emis de Ministerul Apărării Naționale, a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 300 mp situat în municipiul Ploiești, str. G. nr. 6 (fost nr. 3 bis), județul Prahova, având în vedere că terenul nu este liber, făcând parte dintr-o cazarmă mai mare aflată în administrarea pârâtei, fiind inclus în Lista inventarului centralizat al imobilelor aflate în proprietatea publică a statului, și ca atare nu poate fi restituit în natură.

Considerentele Curții au fost următoarele: Prima instanță a reținut că apelantul reclamant a făcut dovada cu copia conformă cu originalul a buletinului de identitate tradus din limba ebraică potrivit cu care numele tatălui este B., iar cel al mamei este A., și copia certificatului de naștere, că este fiul autoarei și respectiv nepotul lui S.M., despre care pretinde că a fost proprietarul inițial al imobilului. Curtea a constatat că în mod greșit a reținut prima instanță că reclamantul nu ar fi făcut dovada calității de moștenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptățite în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din lege, prin aceea că nu s-ar fi depus certificatul de moștenitor în ceea ce privește succesiunea bunicului, deci că nu s-ar fi făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma autorului lor.

Potrivit extrasului din Borderoul general al recensorului, la recensământul din 1941 la adresa din str. G. nr. 3b figura S.M., în gospodărie figurând trei persoane. Potrivit Adresei nr. 308385 din 20 noiembrie 2008 a Primăriei municipiului Ploiești din "Registrul de revizuirea numerotării clădirilor și apartamentelor în municipiul Ploiești" din anii 1948 - 1950 pe str. G. la numărul poștal vechi 3b, actual 6 (valabil din anul 1950), figurează înscris la rubrica proprietar moșt. R., iar la rubrica observații: avariată. Din matricola de clădiri și terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957 la adresa din str. G. nr. 6 apare ca persoană căreia îi aparține imobilul M.R., cu teren în suprafață de 300 mp.

Nu se pune problema că nu s-ar fi făcut dovada identității între imobilul la care se referă notificarea și cel deținut de către Ministerul Apărării Naționale atât timp cât chiar Primăria municipiului Ploiești, conform verificărilor făcute a ajuns la concluzia acestei identități, trimițând dosarul notificării spre soluționare pârâtei în cauză. Reclamantul a făcut dovada că este succesorul lui B.R. prin ordinul de moștenire din 1989, tradus în limba română, traducere care poartă apostila Convenției de la Haga, și că este fiul lui E. (A.) R. și al lui B.R., conform buletinului de identitate, tradus în limba română, traducere care poartă apostila Convenției de la Haga, dar și certificatului de naștere emis de Serviciul Central de Stare civilă din România.

A fost depus în aceeași formă și actul de deces al lui B.R. Reclamantul a făcut dovada redobândirii cetățeniei române. Reclamantul a depus la dosar copia din cartea de muncă a mamei sale, E.R. din care rezultă că înainte de căsătorie se numea S. Din fișa imobilului bombardat din aprilie 1944 rezultă că la adresa din str. G. nr. 3 bis, Ploiești, proprietar S.I., a fost declarat un teren în suprafață de cca. 600 mp, suprafața clădită de cca. 300 mp, și două corpuri de clădire cu parter primul corp de la stradă fiind grav avariat, corpul al doilea din spate, distrus complet, magazia de scânduri grav avariată. În calitate de declarant apare B.R., soț al mandatarei imobilului E.R. Din matricola de clădiri și terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957 la adresa din str. G. nr. 6 apare ca persoană căreia îi aparține imobilul M.R., cu teren în suprafață de 300 mp.

În prezent imobilul face parte dintr-o cazarmă mai mare aflată în administrarea pârâtei, fiind inclus în Lista inventarului centralizat al imobilelor aflate în proprietatea publică a statului, conform adresei pârâtei. Apelantul reclamant a depus la dosar certificatul de calitate de moștenitor din 13 octombrie 2010 privind succesiunea defunctei S.I., (decedată împreună cu soțul S.L. și fiica sa, S.N. la 24 februarie 1942, comorienți) (mătușa, unchiul și verișoara contestatorului), apostilat conform Convenției de la Haga în care apare ca succesor al lui S.I., E.R., mama reclamantului. În ceea ce privește certificatul de deces al lui E.R., ordinul de moștenire de pe urma acesteia, au fost apostilate traducerile acestor acte în limba română, dar nu există indicii în sensul că actele în limba ebraică nu ar fi fost originale.

De altfel, nu s-a contestat faptul că reclamantul ar fi fiul acestora. Ca atare înainte de preluarea imobilului de către stat în documentele oficiale acesta figura ca aparținând părinților reclamantului, exact spus mamei acestuia, E.R., care l-a moștenit de la S.I., decedată în 1942. În ceea ce îl privește pe S.M., care figura cu ocazia recensământului din 1941 ca proprietar, într-adevăr, nu s-au făcut dovezi cu privire la data decesului, dezbaterea succesiunii acestuia, dar atât timp cât în evidențele statului corespunzătoare anilor 1955 - 1957 terenul de 300 mp din str. G. nr. 6 este înregistrat ca aparținând familiei R., se poate prezuma în temeiul art. 1203 C. civ., ținând cont și de celelalte date ce rezultă din dosar, că imobilul a trecut din proprietatea lui S.M.

în cea a lui S.I., care a fost succedată de mama reclamantului E.R. Referitor la interpretarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dată de H.G. nr. 250/2007 în sensul că "prima teză a alin. (3) al art. 4 din lege este de strictă interpretare și vizează numai ipoteza în care cu privire la succesiunea fostului proprietar al imobilului solicitat în procedura administrativă a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moștenitor", considerăm că nu poate fi avută în vedere întrucât printr-o normă de aplicare conținută într-o hotărâre de guvern nu se poate modifica o lege, în sensul restrângerii aplicării acesteia, atât timp cât din textul normei interpretate nu rezultă acest lucru.

Or, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi." Din acest text de lege nu rezultă cerința existenței unui certificat de moștenitor și nici a dezbaterii succesiunii anterioare edictării acestei legi, și nici măcar a dovedirii acceptării succesiunii în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii, atât timp cât succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Ultimul proprietar al imobilului înainte ca acesta să fie preluat de către stat, potrivit evidențelor primăriei, coroborate cu celelalte date ce rezultă din probele administrate a fost mama reclamantului, raportat la art. 1203 C. civ. și având în vedere dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește preluarea imobilului de către stat, potrivit Capitolului I Principiile de soluționare a notificărilor, pct. 1 lit. e) teza finală din H.G.

nr. 250/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 "în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă". Ca atare, a reținut Curtea, atât timp cât pârâtul nu a făcut dovada contrară în sensul că imobilul a intrat în proprietatea statului în mod legal, în temeiul prezumției menționate anterior se consideră dovedită susținerea preluării abuzive a imobilului.

În ceea ce privește identificarea imobilului care face obiectul dispozițiilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit normelor metodologice privind interpretarea art. 1, pct. 1.3. lit.c) nu constituie preluare abuzivă și deci nu fac obiectul legii distrugerile de construcții în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau altele asemenea; terenurile pe care acestea s-au aflat fac obiectul legii în condițiile prevăzute la art. 10 alin. (7) din aceasta. Aceste norme se coroborează cu dispozițiile art. 10 alin. (6) și (7) din Legea nr. 10/2001, astfel că pentru construcțiile care au fost avariate grav și distruse în timpul războiului, așa cum rezultă din fișa imobilului bombardat din aprilie 1944, reclamantul nu are dreptul la reparații.

Nu rezultă din actele dosarului că ar fi fost reparată vreo construcție de către autorii reclamantului înainte ca imobilul să intre în proprietatea statului, reținere ce se coroborează și cu matricola de clădiri și terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957, unde este menționat doar terenul în suprafață de 300 mp. Referitor la suprafața terenului, având în vedere că nu a fost depus un act de proprietate din care să rezulte dimensiunile acestuia, urmează să fie reținută suprafața de teren menționată în matricola de clădiri și terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957, unde este menționat la adresa din str. G. nr. 6 un teren în suprafață de 300 mp. Suprafața de cca. 600 mp din fișa imobilului bombardat din aprilie 1944, nu poate fi reținută fiind menționată pe baza declarațiilor lui B.R., și necoroborându-se cu actele oficiale.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale - Unitatea Militară 02523 București întemeiat în drept pe dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva faptului că o normă de aplicare conținută într-o hotărâre de guvern (H.G. nr. 250/2007) nu poate modifica o lege iar pe de altă parte, actele depuse la dosar nu fac dovada dreptului de proprietate în sensul prevăzut de Normele Metodologice pct. 23.1. Susține că nu a fost probată nici calitatea reclamantului de persoană îndreptățită și nici întinderea dreptului. O altă critică vizează ignorarea de către instanța de apel a dispoz.

art. 44 din Constituție. Astfel, reclamantul este cetățean al statului Israel, stat non UE, cu care România nu a încheiat un tratat în materia redobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor astfel încât nu este beneficiar al Legii nr. 315/2005. Totodată, reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate al antecesorului. Întrucât legislația interzice cetățenilor străini să dobândească în proprietate terenuri aceștia nu pot beneficia nici de măsuri reparatorii în echivalent. Analizând decizia civilă atacată din perspectiva criticilor formulate, care permit încadrarea lor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul se plânge de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit în raport de acestea situația de fapt, cu referire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului și întinderea dreptului pretins.

Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispoz. art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configurație. Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Așadar, în analiza criticilor de recurs Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanța de apel și care nu mai poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a dispoz. art. 304 C. proc. civ. Se reține că reclamantul, care are și cetățenie română, are vocație succesorală generală la moștenirea bunului în litigiu, care a aparținut bunicului matern S.M., trecând apoi în proprietatea succesoarei S.I.

(mătușa), iar ulterior în proprietatea moștenitoarei E.R., soția defunctului B.R. Reclamantul a dovedit, că este fiul lui E. (A.) R. și a lui B.R., conform ordinului de moștenire din 1989, tradus în limba română și cu apostila Convenției de la Haga și actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de dispozițiile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar potrivit art. 4 alin. (3) din aceeași lege, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi, cererea de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.

În raport de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care instituie o regulă derogatorie de la dreptul comun în materie de moștenire, reclamantul își legitimează calitatea de moștenitor de pe urma defunctului B.R., întrucât, în calitate de fiu, respectiv nepot al lui S.I., are vocație la moștenirea defuncților, iar prin cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, este repus de drept în termenul de acceptare a moștenirii, cererea de restituire a acestor bunuri având valoare de acceptare a succesiunii. Nu există nicio dispoziție legală care să limiteze mijloacele de probă în dovedirea calității de moștenitor, la certificatul de moștenitor sau la cel de calitate de moștenitor.

Mai mult, Legea nr. 10/2001, prin art. 23, atunci când menționează actele ce trebuie să însoțească notificarea, face referire la "actele care dovedesc calitatea de moștenitor". Or, în cauză, prin actele de stare civilă depuse, reclamantul a dovedit că este moștenitorul legal al mamei sale, care la rândul său avea vocație succesorală generală de pe urma proprietarei imobilului, în calitate de colateral privilegiat, legea neexcluzând această categorie de moștenitori de la acordarea măsurilor reparatorii pe care le reglementează.

Cum dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă vocație la restituire și "succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea", aceștia fiind repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în privința imobilelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001, prin simpla formulare a notificării de restituire, rezultă că, totodată, prin depunerea notificării în temeiul legii speciale de reparație reclamantul a căpătat și vocație succesorală concretă la dobândirea imobilului în litigiu, actul normativ anterior menționat excluzând de la beneficiul legii speciale de reparație doar pe cei care au renunțat expres la moștenirea autorului lor.

În acest context al analizei, situația reținută în speță se încadrează în ipoteza pe care o are în vedere art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul având calitatea de persoană îndreptățită la restituire în condițiile de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitor al persoanei fizice proprietară inițială a imobilului litigios. Prin urmare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că din acest punct de vedere nu poate fi reținută incidența în cauză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale - Unitatea Militară 02523 București împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012. Procesat de GGC - GV