ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5053/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5053/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 28 iulie 2009, reclamantul R.L.,

în calitate de persoană îndreptățită a imobilului situat în Str. G. nr. 3 bis

(actual nr. 6) din municipiul Ploiești, județul Prahova, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a formulat contestație împotriva

Ordinului nr. A. 10.083 din 20 iulie 2009 (comunicat la data de 22 iulie 2009)

emis de Ministerul Apărării Naționale prin care s-a respins cererea de

restituire în natură/măsuri reparatorii privind imobilul situat în Str. G. nr.

6 (fost 3 bis) din municipiul Ploiești, județul Prahova, solicitând admiterea

contestației și desființarea ordinului de respingere emis de Ministerul

Apărării Naționale.

În motivarea cererii,

s-a arătat că, prin Notificările nr. 384 din 14 februarie 2002 și nr. 385 din

14 februarie 2002 depuse în termen legal, prin Biroul Executor Judecătoresc

Asociat "T.T.", înregistrate la Primăria Municipiului Ploiești, a

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Str. G. nr. 3 și 3 b

(actual nr. 6) din municipiul Ploiești, județul Prahova, imobil ce a aparținut

succesiv, bunicului său matern S.M. și tatălui său R.M. (B.), că pârâtul nu a

respectat prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu a comunicat

nicio invitație scrisă petentului, și nici mandatarului din România, în scopul

susținerii cererii și eventual a depunerii, în completare, a actelor aferente

soluționării notificării.

Imobilul revendicat

situat în Str. G. nr. 6 din municipiul Ploiești a fost proprietatea tatălui său

R.M. (B.), astfel cum rezultă din: matricola pe clădiri și terenuri pe anii

1955 - 1957 eliberată de Consiliul Local Ploiești - Serviciul Public Finanțe

Locale, registrul de revizuirea numerotării clădirilor și apartamentelor în

municipiul Ploiești pe anii 1948 - 1950, str. G. nr. 3 b (actual nr. 6); Adresa

nr. 308385 din 20 noiembrie 2008 a Primăriei Municipiului Ploiești - D.G.D.U. -

Serviciul Cadastru, Planul imobilului situat în Str. G. nr. 6, eliberat de

Primăria Municipiului Ploiești - Serviciul Cadastru Imobiliar Edilitar, extras

din "Borderoul General al Recensământului din România" din anul 1941.

Având în vedere

actele obținute până în prezent de la instituțiile abilitate a le elibera,

coroborate cu inexistența unor probe contrare, conform dispozițiilor art. 24

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 23.1 lit. d), art. 24 pct. 1 și 2 din H.G.

nr. 250/2007, a făcut dovada existenței și întinderii proprietății.

Prin Adresa nr.

012635 din 3 iulie 2008 Primăria Municipiului Ploiești - Serviciul de aplicare

a legilor proprietății, a trimis dosarul administrativ spre competentă soluționare

Ministerului Apărării Naționale, întrucât imobilul revendicat este evidențiat

în patrimoniul acestei din urmă instituții publice. Imobilul revendicat a

apărut ca fiind trecut în patrimoniul statului, prin unitatea administrativă a

Consiliului Local Ploiești, care la rândul său, l-a transmis în administrarea

Ministerului Apărării Naționale.

Chiar dacă relativ la

imobilul supus restituirii nu s-a găsit actul de trecere în proprietatea

statului, imobilul a fost evidențiat în patrimoniul statului, astfel că măsura

preluării abuzive nu a avut la bază un înscris, imobilul fiind trecut de facto,

în proprietatea Statului Român.

Reclamantul a arătat

că probează calitatea succesorală după fostul proprietar (tatăl), conform

dispozițiilor art. 23.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, cu actele de stare

civilă: certificat de deces R.B.; declarație privind numele purtat de R.B.

(M.); certificat de naștere R.L.; ordin de moștenire după defunctul R.

A invocat Decizia nr.

XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite -

publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată cu

dispoz. Legii nr. 247/2005, H.G. nr. 250/2007, art. 112 C. proc. civ.

În susținerea cererii,

s-a depus la dosar Ordinul nr. A 10.083 din 20 iulie 2009 de respingere a

notificării.

Pârâtul a depus la 10

decembrie 2009 actele care au stat la baza emiterii ordinului de respingere a

notificării.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea

contestației formulate.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința

civila nr. 1289 de la data de 12 octombrie 2010 a respins ca neîntemeiată

contestația.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Notificarea formulată

de reclamant în temeiul legii speciale de reparație a fost respinsă întrucât

acesta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire și

calitatea de proprietar a autorilor săi.

În conformitate cu

art. 3 alin. (1) Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare,

sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi la măsuri reparatorii constând

în restituirea în natură sau după caz, prin echivalent persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar

potrivit art. 4 alin. (2) de prevederile legii beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În ceea ce privește

pe contestatorul R.L. acesta a depus la dosar o copie conformă cu originalul a

buletinului de identitate tradus din limba ebraică potrivit cu care numele

tatălui este B., iar cel al mamei este A. precum și o copie a certificatului de

naștere.

Cum contestatorul

pretinde că imobilul a aparținut inițial bunicului matern S.M., iar mama sa

este R.A., născută S., acesta a făcut dovada cu actele de mai sus că este fiul

autoarei și respectiv nepotul lui S.M.

Referitor la

calitatea de moștenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptățite în

sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din lege, aceasta nu a fost dovedită de

notificator.

Interpretarea acestui

articol al legii potrivit Normei Metodologice de punere în aplicare a acesteia

publicată în M. Of. nr. 227/03.04.2007 "în toate cazurile stabilirea

calității de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii

române."

Or, conform art. 88

alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 36/1995 până la anularea sa prin hotărâre

judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința

calității de moștenitor, certificat care nu a fost depus în ceea ce privește

succesiunea bunicului. Deci, nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii de pe

urma autorului lor.

Potrivit art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii

pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi, iar cererea de restituire are

valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită în temeiul prezentei legi. Potrivit însă Normei Metodologice de punere

în aplicare a legii, prima teză a acestui alineat este de strictă interpretare

și vizează numai ipoteza în care cu privire la succesiunea fostului proprietar

(S.M.) al imobilului solicitat în procedura administrativă a avut loc o

dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moștenitor.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că notificatorul nu a făcut dovada calității de

moștenitor al fostului proprietar, chiar dacă are o asemenea vocație legală la

moștenire, dovadă necesară cu atât mai mult cu cât, de prevederile legii nu

beneficiază succesibilii renunțători.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește succesiunea mamei sale, R.A., născută S., respectiv a ordinului

de moștenire emis de Tribunalul Rabinic Regional Haifa precum și a

certificatului de calitate de moștenitor din 13 octombrie 2010 privind

succesiunea defuncților S.I., S.L. și S.N. decedați la 24 februarie 1942

(mătușa, unchiul și verișoara contestatorului), acestora nu le sunt aplicabile

dispozițiile art. 166 din Legea nr. 105/1992 în sensul recunoașterii de plin

drept, iar contestatorul nu a depus la dosar o hotărâre judecătorească cu

privire la recunoaștere.

În ceea ce privește

imobilul situat în Str. G. nr. 6 (fost 3 bis) din municipiul Ploiești, județul

Prahova cu privire la care se solicită măsuri reparatorii, singurele acte

depuse la dosar din care rezultă că acesta a fost locuit de S.M. este înscrisul

intitulat "Fișa imobilului bombardat" din 1944 unde se menționează

faptul că al doilea corp al imobilului era locuit de acesta cu soția,

proprietar fiind S.I., mătușa contestatorului (decedată în 1941) și extrasul

eliberat de Arhivele Naționale referitor la Recensământul General din 1941,

unde în dreptul străzii G. nr. 3/b figurează S.M.

Faptul că în această

fișă este consemnată declarația tatălui contestatorului B.R. cu privire la

distrugeri, nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar, calitate care nu a

fost dovedită nici cu celelalte acte depuse.

Susținerea din

contestație în sensul că actele fac dovada incontestabilă a dreptului de

proprietate a tatălui contestatorului cu privire la imobil, nu pot fi reținute

chiar în considerarea celor arătate la începutul acesteia, unde menționează că

imobilul a aparținut succesiv, bunicului său matern S.M. și tatălui său R.M.

(B.).

Or, din actele depuse

nu rezultă că imobilul construcție și teren ar fi aparținut lui B.R. Singurele

înscrisuri invocate au fost completate declarativ la rubrica proprietar.

De asemenea nu s-a

făcut în niciun mod dovada trecerii în proprietatea statului a imobilului

construcție și teren ce face obiectul notificării.

Prin Decizia nr. 834

din 02 noiembrie 1968 a Comitetului executiv al Consiliului popular provizoriu

al județului Prahova, imobilul apreciat de contestator ca fiind pavilionul C al

schiței de plan (anexate), a fost transferat ca bun al statului din

administrarea acestei instituții în administrarea Ministerului Apărării

Naționale.

În prezent, imobilul

face parte dintr-o cazarmă mai mare, aflată în administrarea Ministerului

Apărării Naționale, fiind inclus în Inventarul centralizat al imobilelor aflate

în proprietatea publică a statului și administrarea instituției militare,

inventar aprobat actualmente prin H.G. nr. 812/2009 și anterior prin H.G. nr.

1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr.

2060/2004 și H.G. nr. 1705/2006.

Referatul nr.

20.182/1968 care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 834 din 15 octombrie 1968

a Comitetului Executiv al Consiliului Popular provizoriu al județului Prahova

face referire la un imobil situat în Ploiești pe B-dul G.G.D. nr. 1 preluat în

anul 1949 - 1950 de la fosta Prefectură Prahova. Nu s-a făcut dovada unei

identități nici din punct de vedere al istoricului de rol poștal, stradă,

număr, nici prin identificare cu imobilul cu privire la care se solicită măsuri

reparatorii.

Mai mult, după

întocmirea fișei imobilului bombardat, S.I. (care figurează la rubrica

proprietar) apare ca sinistrat. Or, făcând aplicarea dispozițiilor art. 10

alin. (7) Legea nr. 10/2001 așa cum sunt puse în aplicare prin Norma

Metodologică extensia restituirii în natură nu vizează ipoteza construcțiilor

distruse ca urmare a războiului.

Pentru toate aceste

considerente, Tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada de către contestator

nici a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în

accepțiunea Legii nr. 10/2001 și nici a dreptului de proprietate cu privire la

imobilul ce face obiectul notificării raportat la care a fost emis Ordinul nr.

A. 10.083 din 20 iulie 2009 de intimatul Ministerul Apărării Naționale.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a sentinței civile

apelate și constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri în

echivalent pentru imobilul notificat.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 147A din 10 mai 2011 a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința atacată,

în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat, în parte, Ordinul nr. A

10.083 din 20 iulie 2009 emis de Ministerul Apărării Naționale, a constatat

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 300 mp situat în municipiul

Ploiești, str. G. nr. 6 (fost nr. 3 bis), județul Prahova, având în vedere că

terenul nu este liber, făcând parte dintr-o cazarmă mai mare aflată în

administrarea pârâtei, fiind inclus în Lista inventarului centralizat al

imobilelor aflate în proprietatea publică a statului, și ca atare nu poate fi

restituit în natură.

Considerentele Curții

au fost următoarele:

Prima instanță a

reținut că apelantul reclamant a făcut dovada cu copia conformă cu originalul a

buletinului de identitate tradus din limba ebraică potrivit cu care numele

tatălui este B., iar cel al mamei este A., și copia certificatului de naștere,

că este fiul autoarei și respectiv nepotul lui S.M., despre care pretinde că a

fost proprietarul inițial al imobilului.

Curtea a constatat că

în mod greșit a reținut prima instanță că reclamantul nu ar fi făcut dovada

calității de moștenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptățite în

sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din lege, prin aceea că nu s-ar fi depus

certificatul de moștenitor în ceea ce privește succesiunea bunicului, deci că

nu s-ar fi făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma autorului lor.

Potrivit extrasului

din Borderoul general al recensorului, la recensământul din 1941 la adresa din

str. G. nr. 3b figura S.M., în gospodărie figurând trei persoane.

Potrivit Adresei nr.

308385 din 20 noiembrie 2008 a Primăriei municipiului Ploiești din

"Registrul de revizuirea numerotării clădirilor și apartamentelor în

municipiul Ploiești" din anii 1948 - 1950 pe str. G. la numărul poștal

vechi 3b, actual 6 (valabil din anul 1950), figurează înscris la rubrica

proprietar moșt. R., iar la rubrica observații: avariată.

Din matricola de

clădiri și terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957 la adresa din str. G.

nr. 6 apare ca persoană căreia îi aparține imobilul M.R., cu teren în suprafață

de 300 mp.

Nu se pune problema

că nu s-ar fi făcut dovada identității între imobilul la care se referă

notificarea și cel deținut de către Ministerul Apărării Naționale atât timp cât

chiar Primăria municipiului Ploiești, conform verificărilor făcute a ajuns la

concluzia acestei identități, trimițând dosarul notificării spre soluționare

pârâtei în cauză.

Reclamantul a făcut

dovada că este succesorul lui B.R. prin ordinul de moștenire din 1989, tradus

în limba română, traducere care poartă apostila Convenției de la Haga, și că

este fiul lui E. (A.) R. și al lui B.R., conform buletinului de identitate,

tradus în limba română, traducere care poartă apostila Convenției de la Haga,

dar și certificatului de naștere emis de Serviciul Central de Stare civilă din

România.

A fost depus în

aceeași formă și actul de deces al lui B.R.

Reclamantul a făcut

dovada redobândirii cetățeniei române.

Reclamantul a depus

la dosar copia din cartea de muncă a mamei sale, E.R. din care rezultă că

înainte de căsătorie se numea S.

Din fișa imobilului

bombardat din aprilie 1944 rezultă că la adresa din str. G. nr. 3 bis,

Ploiești, proprietar S.I., a fost declarat un teren în suprafață de cca. 600

mp, suprafața clădită de cca. 300 mp, și două corpuri de clădire cu parter

primul corp de la stradă fiind grav avariat, corpul al doilea din spate,

distrus complet, magazia de scânduri grav avariată.

În calitate de

declarant apare B.R., soț al mandatarei imobilului E.R.

Din matricola de

clădiri și terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957 la adresa din str. G.

nr. 6 apare ca persoană căreia îi aparține imobilul M.R., cu teren în suprafață

de 300 mp.

În prezent imobilul

face parte dintr-o cazarmă mai mare aflată în administrarea pârâtei, fiind inclus

în Lista inventarului centralizat al imobilelor aflate în proprietatea publică

a statului, conform adresei pârâtei.

Apelantul reclamant a

depus la dosar certificatul de calitate de moștenitor din 13 octombrie 2010

privind succesiunea defunctei S.I., (decedată împreună cu soțul S.L. și fiica

sa, S.N. la 24 februarie 1942, comorienți) (mătușa, unchiul și verișoara

contestatorului), apostilat conform Convenției de la Haga în care apare ca

succesor al lui S.I., E.R., mama reclamantului.

În ceea ce privește certificatul

de deces al lui E.R., ordinul de moștenire de pe urma acesteia, au fost

apostilate traducerile acestor acte în limba română, dar nu există indicii în

sensul că actele în limba ebraică nu ar fi fost originale.

De altfel, nu s-a

contestat faptul că reclamantul ar fi fiul acestora.

Ca atare înainte de

preluarea imobilului de către stat în documentele oficiale acesta figura ca

aparținând părinților reclamantului, exact spus mamei acestuia, E.R., care l-a

moștenit de la S.I., decedată în 1942.

În ceea ce îl

privește pe S.M., care figura cu ocazia recensământului din 1941 ca proprietar,

într-adevăr, nu s-au făcut dovezi cu privire la data decesului, dezbaterea

succesiunii acestuia, dar atât timp cât în evidențele statului corespunzătoare

anilor 1955 - 1957 terenul de 300 mp din str. G. nr. 6 este înregistrat ca

aparținând familiei R., se poate prezuma în temeiul art. 1203 C. civ., ținând

cont și de celelalte date ce rezultă din dosar, că imobilul a trecut din

proprietatea lui S.M. în cea a lui S.I., care a fost succedată de mama

reclamantului E.R.

Referitor la

interpretarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dată de H.G. nr. 250/2007

în sensul că "prima teză a alin. (3) al art. 4 din lege este de strictă

interpretare și vizează numai ipoteza în care cu privire la succesiunea

fostului proprietar al imobilului solicitat în procedura administrativă a avut

loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de

moștenitor", considerăm că nu poate fi avută în vedere întrucât printr-o

normă de aplicare conținută într-o hotărâre de guvern nu se poate modifica o

lege, în sensul restrângerii aplicării acesteia, atât timp cât din textul

normei interpretate nu rezultă acest lucru.

Or, potrivit art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "succesibilii care, după data de 6 martie

1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de

restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul prezentei legi."

Din acest text de

lege nu rezultă cerința existenței unui certificat de moștenitor și nici a

dezbaterii succesiunii anterioare edictării acestei legi, și nici măcar a

dovedirii acceptării succesiunii în termen de 6 luni de la deschiderea

succesiunii, atât timp cât succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii

pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având

valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită în temeiul prezentei legi.

Ultimul proprietar al

imobilului înainte ca acesta să fie preluat de către stat, potrivit evidențelor

primăriei, coroborate cu celelalte date ce rezultă din probele administrate a

fost mama reclamantului, raportat la art. 1203 C. civ. și având în vedere

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

preluarea imobilului de către stat, potrivit Capitolului I Principiile de

soluționare a notificărilor, pct. 1 lit. e) teza finală din H.G. nr. 250/1997

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 "în cazul în care pentru imobilul

respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de

exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se

regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării

bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element -

faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă".

Ca atare, a reținut

Curtea, atât timp cât pârâtul nu a făcut dovada contrară în sensul că imobilul

a intrat în proprietatea statului în mod legal, în temeiul prezumției

menționate anterior se consideră dovedită susținerea preluării abuzive a

imobilului.

În ceea ce privește

identificarea imobilului care face obiectul dispozițiilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, potrivit normelor metodologice privind interpretarea art.

1, pct. 1.3. lit.c) nu constituie preluare abuzivă și deci nu fac obiectul

legii distrugerile de construcții în timp de război, ca urmare a unor

bombardamente, incendii sau altele asemenea; terenurile pe care acestea s-au

aflat fac obiectul legii în condițiile prevăzute la art. 10 alin. (7) din

aceasta.

Aceste norme se

coroborează cu dispozițiile art. 10 alin. (6) și (7) din Legea nr. 10/2001,

astfel că pentru construcțiile care au fost avariate grav și distruse în timpul

războiului, așa cum rezultă din fișa imobilului bombardat din aprilie 1944,

reclamantul nu are dreptul la reparații.

Nu rezultă din actele

dosarului că ar fi fost reparată vreo construcție de către autorii

reclamantului înainte ca imobilul să intre în proprietatea statului, reținere

ce se coroborează și cu matricola de clădiri și terenuri corespunzătoare anilor

1955 - 1957, unde este menționat doar terenul în suprafață de 300 mp.

Referitor la

suprafața terenului, având în vedere că nu a fost depus un act de proprietate

din care să rezulte dimensiunile acestuia, urmează să fie reținută suprafața de

teren menționată în matricola de clădiri și terenuri corespunzătoare anilor

1955 - 1957, unde este menționat la adresa din str. G. nr. 6 un teren în

suprafață de 300 mp.

Suprafața de cca. 600

mp din fișa imobilului bombardat din aprilie 1944, nu poate fi reținută fiind

menționată pe baza declarațiilor lui B.R., și necoroborându-se cu actele

oficiale.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării

Naționale - Unitatea Militară 02523 București întemeiat în drept pe dispoz.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică

vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 din perspectiva faptului că o normă de aplicare conținută într-o

hotărâre de guvern (H.G. nr. 250/2007) nu poate modifica o lege iar pe de altă

parte, actele depuse la dosar nu fac dovada dreptului de proprietate în sensul

prevăzut de Normele Metodologice pct. 23.1. Susține că nu a fost probată nici

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită și nici întinderea dreptului.

O altă critică

vizează ignorarea de către instanța de apel a dispoz. art. 44 din Constituție.

Astfel, reclamantul

este cetățean al statului Israel, stat non UE, cu care România nu a încheiat un

tratat în materia redobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor

astfel încât nu este beneficiar al Legii nr. 315/2005.

Totodată, reclamantul

nu a dovedit dreptul de proprietate al antecesorului.

Întrucât legislația

interzice cetățenilor străini să dobândească în proprietate terenuri aceștia nu

pot beneficia nici de măsuri reparatorii în echivalent.

Analizând decizia

civilă atacată din perspectiva criticilor formulate, care permit încadrarea lor

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul se plânge

de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a

stabilit în raport de acestea situația de fapt, cu referire la calitatea de

persoană îndreptățită a reclamantului și întinderea dreptului pretins.

Or, stabilirea

chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar

eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs

prevăzut de dispoz. art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configurație.

Motivul de casare

care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile

administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin

art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Așadar, în analiza

criticilor de recurs Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt astfel

cum a fost stabilită de instanța de apel și care nu mai poate fi reevaluată în

recurs față de actuala structură a dispoz. art. 304 C. proc. civ.

Se reține că

reclamantul, care are și cetățenie română, are vocație succesorală generală la

moștenirea bunului în litigiu, care a aparținut bunicului matern S.M., trecând

apoi în proprietatea succesoarei S.I. (mătușa), iar ulterior în proprietatea

moștenitoarei E.R., soția defunctului B.R.

Reclamantul a

dovedit, că este fiul lui E. (A.) R. și a lui B.R., conform ordinului de

moștenire din 1989, tradus în limba română și cu apostila Convenției de la Haga

și actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Potrivit art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, de dispozițiile acestei legi beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar

potrivit art. 4 alin. (3) din aceeași lege, succesibilii care, după data de 6

martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi, cererea

de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită.

În raport de textul

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care instituie o regulă derogatorie de

la dreptul comun în materie de moștenire, reclamantul își legitimează calitatea

de moștenitor de pe urma defunctului B.R., întrucât, în calitate de fiu,

respectiv nepot al lui S.I., are vocație la moștenirea defuncților, iar prin

cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, este repus de drept

în termenul de acceptare a moștenirii, cererea de restituire a acestor bunuri

având valoare de acceptare a succesiunii.

Nu există nicio

dispoziție legală care să limiteze mijloacele de probă în dovedirea calității

de moștenitor, la certificatul de moștenitor sau la cel de calitate de

moștenitor. Mai mult, Legea nr. 10/2001, prin art. 23, atunci când menționează

actele ce trebuie să însoțească notificarea, face referire la "actele care

dovedesc calitatea de moștenitor".

Or, în cauză, prin

actele de stare civilă depuse, reclamantul a dovedit că este moștenitorul legal

al mamei sale, care la rândul său avea vocație succesorală generală de pe urma

proprietarei imobilului, în calitate de colateral privilegiat, legea

neexcluzând această categorie de moștenitori de la acordarea măsurilor

reparatorii pe care le reglementează.

Cum dispozițiile art.

4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă vocație la restituire și

"succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea", aceștia fiind repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii, în privința imobilelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001, prin

simpla formulare a notificării de restituire, rezultă că, totodată, prin

depunerea notificării în temeiul legii speciale de reparație reclamantul a căpătat

și vocație succesorală concretă la dobândirea imobilului în litigiu, actul

normativ anterior menționat excluzând de la beneficiul legii speciale de

reparație doar pe cei care au renunțat expres la moștenirea autorului lor.

În acest context al

analizei, situația reținută în speță se încadrează în ipoteza pe care o are în

vedere art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul având calitatea de

persoană îndreptățită la restituire în condițiile de art. 4 alin. (2) raportat

la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitor al

persoanei fizice proprietară inițială a imobilului litigios.

Prin urmare, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente - art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că din acest

punct de vedere nu poate fi reținută incidența în cauză a motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale - Unitatea

Militară 02523 București împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 10 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - GV