ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 94/105/2010

la Tribunalul Prahova,

reclamanta B.C. a chemat în judecată pe intimații M.P., prin P., P.M.P., prin P.

și P.M.P. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună

anularea dispoziției nr. 9183 din 3 decembrie 2009, obligarea primarului să

soluționeze notificarea nr. 310 din 11 februarie 2002 înregistrată sub nr. 5300

din 15 februarie 2002 la Primăria Ploiești, în sensul admiterii pretențiilor

menționate în notificare, respectiv să restituie în natură imobilul, dacă acest

lucru este posibil sau să acorde măsuri reparatorii prin echivalent și să

constate calitatea contestatoarei de persoană îndreptățită la a formula

notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că împreună cu mătușa sa au formulat notificarea nr. 310/2002, în

temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului din

Ploiești, str. Rubinelor, iar prin dispoziția nr. 9183/2009 s-a dispus

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar mătușii sale, pe motiv că

persoana îndreptățită nu era B.C., ci defunctul său tată, care a decedat după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că, dreptul de a formula

notificarea aparținea numai acestuia.

A învederat că soluția de respingere a

notificării sale contravine dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în condițiile în care a fost atașat la notificare și certificatul de moștenitor

nr. 121/2001 prin care făcea dovada calității sale de persoană îndreptățită,

fiind respectate dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a susținut că au fost

respectate și dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia se

putea formula notificarea de către persoana fizica îndreptățită sau de

moștenitorii acesteia, situație în care se impune admiterea cererii sale.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 954 pronunțată la 29 iulie 2010,

a respins contestația, ca

neîntemeiată, reținând că imobilul revendicat în baza Legii nr. 10/2001 a

aparținut numitei V.S.F., care a lăsat ca moștenitori legali pe R.G., fiică și

pe C.D., fiu, autorul reclamantei din prezenta cauză, astfel cum a rezultat din

cuprinsul certificatului de moștenitor aflat la dosar.

S-a stabilit având în vedere

certificatul de moștenitor nr. 121 din 27 iunie   2001, că după autorul

reclamantei, decedat la data de 6 aprilie 2001, au rămas ca moștenitori: C.C.M.

soție supraviețuitoare și C.B.R. fiică.

Verificând cuprinsul acestui înscris

instanța a constatat că D.C. a decedat ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, așa încât dreptul de a depune notificare s-a născut în patrimoniul

acestuia, în calitatea sa de succesibil al defunctei V.S.F., mama sa.

Pe cale de consecință, instanța a

conchis că persoana îndreptățită să solicite restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilului situat în Ploiești, str. Rubinelor, județ Prahova, era

autorului reclamantei, aceasta putând continua procedura reglementată de Legea nr.

10/2001, dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nefiind incidente

în speța de față.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta B.C., care a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea

prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001.

A susținut că din interpretarea

dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

rezultă că cererea de acordare a măsurilor reparatorii se poate formula și de

către moștenitorii persoanei fizice îndreptățite, nefăcându-se distincție între

moștenitorii autorilor decedați înainte de intrarea în vigoare a legii și cei

decedați ulterior.

A precizat că a formulat notificarea

la data de 11 februarie 2001, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/29001 și O.U.G.

nr. 145/2001.

De asemenea, a învederat că atât timp

cât legea nu face nicio distincție, din coroborarea art. 22 din Legea nr. 10/2001

cu art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din același act normativ, rezultă că

prin „persoana îndreptățită” se înțelege, atât persoana fizică îndreptățită,

cât și moștenitorii acesteia, iar termenul de 6 luni se aplică în ambele

situații.

Astfel, nu poate fi luată în

considerare interpretarea dată prin dispoziția primarului nr. 9183/2009, în

sensul că dreptul de a depune notificarea s-a născut în patrimoniul defunctului

și nu poate fi transmis la moștenitori, întrucât s-ar ajunge în situația în care,

dacă persoana îndreptățită ar deceda după intrarea în vigoare a legii, dar

înainte de trecerea termenului înlăuntrul căruia se poate face notificarea,

moștenitorii să nu poată să-și exercite drepturile.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 3 din 12 ianuarie

2011,

a admis apelul

formulat de contestatoarea B.C., a schimbat în tot sentința, în sensul că a

admis contestația în parte, a constatat calitatea contestatoarei de persoană

îndreptățită de a formula notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

A anulat în parte dispoziția nr. 9183

din 3 decembrie 2009 emisă de P.M. Ploiești, în sensul că a constatat dreptul

contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul situat în Ploiești, str. Rubinelor, compus din teren în suprafață de

325 m.p. și construcție în suprafață de 111,13 m.p. (în prezent demolată),

menținând restul prevederilor dispoziției. Totodată, a respins capetele de

cerere din acțiune privind restituirea în natură a imobilului și obligarea

pârâtului P.M. Ploiești să soluționeze notificarea nr. 310/2002.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut că prin dispoziția nr. 9183 din 3 decembrie 2009 emisă de P.M. Ploiești

s-a respins cererea formulată de către B.C., prin care solicita măsuri

reparatorii pentru imobilul situat în Ploiești, str. Rubinelor, compus din

teren în suprafață de 325 m.p. și construcția de 111,13 m.p. aflată pe teren,

motivat de faptul că aceasta îl moștenește pe D.C., persoana care a decedat

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar dreptul de a depune

notificarea s-a născut în patrimoniul defunctului.

În baza aceleiași dispoziții s-a

propus în favoarea numitei R.G. acordarea de măsuri reparatorii constând în

despăgubiri pentru imobilul menționat anterior, fiind respinsă solicitarea

acesteia de restituire a bunului în natură, întrucât pe terenul revendicat s-a

realizat utilitatea publică, fiind ocupat în prezent de o arteră de circulație

rutieră și pietonală, de blocuri de locuințe și amenajările aferente, iar

construcția a fost demolată.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, republicată, sunt persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora.

Pe de altă parte, art. 4 alin. (2) din

același act normativ, stipulează că de prevederile acestei legi beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptățite.

Din interpretarea coroborată a acestor

două texte, rezultă că au calitatea de persoane îndreptățite în temeiul Legii nr.

10/2001, atât persoana fizică proprietară a imobilului  la momentul preluării sale

abuzive, cât și moștenitorii legali sau testamentari ai acesteia, în ipoteza în

care ea a decedat.

Prin urmare, obligația ce incumbă

persoanei care formulează notificarea pentru a putea succede, este aceea de a

dovedi calitatea de moștenitor legal sau testamentar, deoarece prin aceasta

probează aptitudinea de a succede și vocația succesorală.

În speța dedusă judecății, imobilul în

litigiu, compus din teren în suprafață de 325 m.p. și construcția aflată pe

acesta, situat în Ploiești, str. Rubinelor, a fost dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 4498 din 26 iulie 1967 de V.F. Ulterior, imobilul a fost

expropriat, astfel cum rezultă din anexa la Decretul Consiliului de Stat nr.

171/5 mai 1979, iar prin declarația autentificată sub nr. 1688 din 10

septembrie 2007 de B.N.P. P.M.T. și P.A. contestatoarea a precizat că pentru

acest bun nu s-au încasat despăgubiri, C.J. Prahova învederând totodată prin

adresa nr. 5300 din 6 noiembrie 2009 că nu există documente în arhiva sa care

să ateste dacă pentru acest bun s-au primit sau nu despăgubiri.

Din declarația autentificată sub nr. 559

din 18 aprilie 2003 de B.N.P. P.I. și din alte înscrisuri depuse la dosar,

rezultă că numita V.F. a fost cunoscută și sub numele de S.F., iar urmare a

renumerotării, imobilul în litigiu, care se afla la nr. x pe str. Rubinelor, în

prezent, este identificat la nr. z.

Instanța de apel a stabilit că de pe

urma defunctei S.F., proprietara imobilului preluat abuziv, au rămas ca

moștenitori la decesul acesteia, intervenit în anul 1995, R.G. și C.D., în

calitate de descendenți de gradul

I,

astfel

cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 31 din 24 aprilie 2003 emis de B.N.P.

P.I.

Ulterior, respectiv la data de 14

aprilie 2001, a decedat și numitul C.D., având ca moștenitori pe contestatoarea

C.C. (în prezent B., ca urmare a căsătoriei), în calitate de fiică și C.C.M.,

în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului de moștenitor nr.

121 din 27 iunie 2001 eliberat de B.N.P. T.M.

Potrivit art. 21 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 10/2001, devenit art. 22 ca urmare a republicării actului normativ,

persoanele îndreptățite să ceară restituirea imobilelor preluate abuziv de stat

trebuie să notifice unitatea deținătoare, în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001.

Prin urmare, termenul de notificare,

prelungit succesiv, a fost de 12 luni și s-a calculat de la data de 14

februarie 2001, când legea a intrat în vigoare, expirând la 14 februarie 2002.

Curtea a reținut că, în cauză, unul

dintre moștenitorii fostei proprietare a imobilului, respectiv D.G., a decedat

la 6 aprilie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de

expirarea termenului pentru depunerea notificării. în condițiile în care

contestatoarea din prezența speță, în calitate de fiică a defunctului a

acceptat succesiunea autorului său la data de 16 iunie 2001 și în termenul

legal a formulat notificarea la data de 11 februarie 2002, pentru acordarea de

măsuri reparatorii vizând imobilul în litigiu, alături de R.G. (celălalt

moștenitor al proprietarei S.F.), este evident că ea este persoană

îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, să beneficieze de dispozițiile

acestui act normativ, soluția pronunțată de prima instanță sub acest aspect făcându-se

cu aplicarea greșită a prevederilor legale incidente raportului juridic dedus

judecății.

În ceea ce privește modalitatea de

restituire, deși Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 2 și 7, instituie ca

regulă acordarea bunului în natură, cu titlu de excepție prevede măsuri

reparatorii prin echivalent, atunci când există imposibilitatea obiectivă de

restituire a imobilului în natură.

Instanța de apel a statuat că

întrucât, în speță, pe terenul în litigiu s-a realizat utilitatea publică (așa

cum reiese din dispoziția nr. 9183 din 3 decembrie 2009), în sensul că este

ocupat de o arteră de circulație rutieră și pietonală, blocuri de locuințe și

amenajări aferente, iar construcția amplasată pe teren a fost demolată,

restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, motiv pentru care urmează a

se stabili dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii prin echivalent,

alături de R.G. pentru imobilul solicitat.

Curtea a apreciat că în virtutea

plenitudinii sale de competență s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor

contestatoarei vizând notificarea pe care a formulat-o în baza Legii nr. 10/2001,

astfel încât nu se mai impune respingerea cererii acesteia de obligare a P.M.

Ploiești să soluționeze notificarea nr. 310/2002 cu atât mai mult cu cât acesta

și-a expus punctul de vedere asupra acestei notificări prin dispoziția atacată.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs pârâții P.M. Ploiești, P.M. Ploiești, prin P. și M. Ploiești criticând-o

în temeiul

dispozițiilor art. 304

pct.

9 C. proc. civ., pentru greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 3

alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Au arătat că au calitatea de persoane

îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001 persoana fizică proprietară a

imobilului în momentul preluării abuzive sau moștenitorii acesteia, în ipoteza

în care ea a decedat.

În speță, imobilul a fost preluat de

stat de la proprietara S.F. aceasta figurând la poziția 14 din decretul de

expropriere nr. 171/1979 și, prin urmare această persoană era îndreptățită la

restituire.

Întrucât la data intrării în vigoare a

legii speciale de reparație această persoană era decedată, dreptul de a formula

notificarea s-a transmis moștenitorilor acesteia R.G. și C.D., tatăl

contestatoarei B.C.

Autorul contestatoarei nu a formulat

notificare, astfel încât contestatoarea nu avea dreptul de a depune notificare.

Analizând recursul în limita

criticilor formulate, Înalta Curte, exercitând controlul

judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., constată că recursul

nu este fondat, pentru următoarele

argumente:

Reclamanta a notificat P.M. Ploiești

împreună cu mătușa sa, solicitând prin notificarea nr. 310/2002 restituirea în

natură a imobilului din Ploiești, str. Rubinelor, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În procedura de restituire inițiată de

reclamantă prin notificare, calitatea de persoane îndreptățite o au, potrivit art.

3 și 4 din Legea nr. 10/2001, persoanele fizice sau persoanele juridice care au

avut calitatea de proprietari ai bunului imobil la data preluării (art. 3)

precum și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite [(art. 4 alin. (2)].

Din dispozițiile legale menționate

rezultă că, în privința calității de moștenitor, legea specială nu are

dispoziții derogatorii astfel că și în această procedură se aplică normele de

drept comun în materia succesiunii legale sau testamentare.

În speță, potrivit certificatului de

moștenitor nr. 121 din 27 iunie 2001 eliberat de B.N.P. T.M., la decesul

defunctului C.D., acesta din urmă descendent de gradul

I

al fostei proprietare a imobilului S.F., succesiunea s-a

transmis către reclamanta B.C. (fostă C.) în calitate de moștenitor legal,

fiind fiica autorului său predecedat.

În această calitate de moștenitor

legal a dobândit nu numai bunurile înscrise în certificatul de moștenitor

anterior menționat, dar și vocația de a dobândi bunuri viitoare sau creanțe

care ar fi aparținut autorului său. În această ultimă categorie intră și

bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și în legătură cu care legiuitorul

a prevăzut că succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru

bunurile care fac obiectul legii.

Cererea de restituire are deci

valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită în temeiul acestui act normativ, atât practica judiciară, cât și

doctrina statuând constant că vocația la restituire este restrânsă doar cu

privire la persoanele ce au renunțat expres la moștenire, legea acoperind

ipoteza celor care nu au făcut acte de acceptare a moștenirii.

Reclamanta, ca moștenitoare legală a

tatălui său C.D., calitate atestată de certificatul de moștenitor depus la

dosarul cauzei, a dobândit prin transmisiune succesorală nu numai bunurile

înscrise în certificatul de moștenitor dar și vocația la restituire pe care

tatăl său o dobândise odată cu acceptarea succesiunii fostei proprietare, așa

cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 31 din 24 aprilie 2003 eliberat

de B.N.P. P.I. unde se menționează că moștenitorii defunctei S.F. sunt tatăl

reclamantei C.D. (fiu) și mătușa reclamantei R.G. (fiică).

Reclamanta B.C. și-a valorificat

această vocație de a succede în drepturi pe autorul său, odată cu depunerea

notificării de restituire a imobilului, în data de 11 februarie 2002, cerere

formulată în termenul legal stabilit de legea specială de reparație.

Reținând în același timp, potrivit pct.

22.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, preeminența puterii doveditoare a

certificatului de moștenitor precum și art. 85 alin. (l) din Legea nr. 36/1995,

republicată, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească certificatul de

moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și

constatând că în speță nu au fost înlăturate prin hotărâre judecătorească

certificatele de moștenitor depuse de reclamantă, în mod corect s-a stabilit că

aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul care a aparținut defunctei S.F. și pentru care a

formulat notificarea în nume propriu în termenul stabilit de dispozițiile art. 21

alin. (l) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 22 după republicarea actului

normativ.

Interpretarea dată de pârâți prin

motivele de recurs, în sensul că dreptul de a depune notificarea s-a născut în

patrimoniul defunctului și nu poate fi transmis la moștenitori, este contrară

dispozițiilor de ansamblu ale Legii nr. 10/2001 și spiritului acesteia întrucât

s-ar ajunge la situația în care, dacă persoana îndreptățită a decedat după

intrarea în vigoare a legii, dar înainte de trecerea termenului înlăuntrul

căruia se poate face notificarea, moștenitorii săi acceptanți să nu poată să-și

exercite drepturile și să-și valorifice vocația succesorală la restituirea

imobilului.

Or, prin dispozițiile

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt repuși de drept în

termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi

chiar și

succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea,

deci cu atât mai

mult legiuitorul nu a avut în vedere înlăturarea de la beneficiul

legii a

moștenitorilor acceptanți, singura excepție fiind în situația succesibililor

care au renunțat expres la moștenire.

Prin urmare, reținând că reclamanta

are vocație la restituirea imobilului ce a aparținut defunctei S.F. și că a

valorificat acest drept în termenul stabilit de lege, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, art.

4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate fi reținută incidența în

cauză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse,

Înalta Curte constată că recursul pârâților nu este fondat, urmând a-l respinge

în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții P.M. Ploiești, P.M. Ploiești, prin P. și M. Ploiești, prin P.

împotriva deciziei nr. 3 din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 martie 2012.