ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3134/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 11/ F-CONT din 13 ianuarie 2010, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâții Președintele A.N.P.S. și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a admis acțiunea formulată de reclamanta E.A., în contradictoriu cu pârâții A.V. – Președintele A.N.P.S., A.N.P.S. și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale cu consecința anulării Ordinului nr. 164/2009 emis de pârâtul A.V. în calitate de Președinte al A.N.P.S.

Luând în examinare excepțiile invocate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, respectiv necompetența materială a curții de apel, secția de contencios administrativ, lipsa calității sale procesuale pasive, lipsa procedurii prealabile și netimbrarea cererii, precum și excepțiile invocate de A.N.P.S., respectiv, lipsa calității sale procesuale pasive, lipsa procedurii prealabile și netimbrarea cererii, instanța de fond a reținut următoarele: În speță, este pusă în discuție, exclusiv, legalitatea Ordinului nr. 164/2009 de revocare a reclamantei din funcția de conducere, ordin care este un act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și ca atare litigiul este unul de contencios administrativ, fiind incidente dispozițiile art. 10 din aceeași lege, în conformitate cu care competența aparține în primă instanță curților de apel.

Calitatea procesuală pasivă a pârâților A.V. și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale este dată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 16/2007, în înțelesul dat sintagmei de autoritate publică de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 și, respectiv, de calitatea de persoană de la care se pretinde o conduită de recunoaștere a raportului de serviciu pe care l-a generat prin numirea reclamantei în funcția de conducere, încheind contractul de management al acesteia, în emiterea ordinului contestat fiind invocat Ordinul nr. 1636/2009 al Ministerului Muncii. Potrivit dovezilor, procedura prealabilă a fost realizată. Instanța a stabilit că cererea reclamantei este scutită de taxa judiciară de timbru, litigiul vizând un raport de muncă, în sens generic și față de dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999 și art. 281 și 285 C. muncii.

Pe fondul pricinii s-a reținut că reclamanta a fost numită director coordonator al A.J.P.S. Argeș, în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 și a fost revocată din funcție în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, motiv pentru care a apreciat că Președintele A.N.P.S. avea calitatea să emită ordinul în discuție, aspect pentru care acest motiv de nelegalitate, invocat de reclamantă, nu a fost reținut. A mai reținut instanța că O.U.G nr. 105/2009 indicat ca temei al emiterii ordinului contestat, în însăși conținutul acestuia nu prevede revocarea din funcție a directorilor coordonatori sau a altor persoane de conducere numite anterior adoptării acesteia, iar abrogarea O.U.G. nr. 37/2009 nu lipsește acest act de efecte juridice, efectele lui fiind recunoscute de însăși O.U.G.

nr. 105/2009, în art. IV alin. (1) care, mai mult de cât atât, prin art. VIII prevede menținerea în funcția de director coordonator înființată prin O.U.G. nr. 37/2009, a persoanelor care ocupau deja această funcție. Pe cale de consecință s-a concluzionat că directorul coordonator A.J.P.S., numit în funcție conform O.U.G. nr. 37/2009, își păstrează funcția și toate drepturile iar contractul său de management, încheiat în temeiul aceleiași ordonanțe de urgență, își produce efectele până la intervenirea unui alt caz de încetare decât O.U.G. nr. 105/2009, motiv pentru care ordonanța nu poate fi invocată nici în legătură cu aplicarea art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management. Cu privire la faptul că O.U.G.

nr. 105/2009 a preluat dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, a cărei lege de aprobare a fost declarată neconstituțională, s-a apreciat că ultima a fost abrogată de prima, mai înainte de a fi declarată neconstituționalitatea dispozițiilor ei, iar din prezentul litigiu instanța nu este investită să verifice legalitatea unui act administrativ emis în temeiul O.G. nr. 37/2009 astfel încât neconstituționalitatea acesteia nu poate fi motiv de anulare a Ordinului contestat. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții. În recursul său Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a reiterat excepțiile invocate în fața instanței de fond iar recurenta A.N.P.S. a solicitat, prin recursul formulat și ca o consecință a admiterii acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiate a acțiunii susținând că, în condițiile în care dispozițiile O.U.G.

nr. 105/2009 prevăd în mod expres că funcțiile publice care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice de concentrate sunt și rămân desființate sau, după caz, se desființează, motivarea instanței în sensul asimilării contractului de management cu cel individual de muncă, nu conduce la concluzia înlăturării caracterului de funcție publică, iar reținerea instanței de fond privind necesitatea menționării explicite a cauzelor și motivelor emiterii actului este greșită atâta vreme cât acesta a fost emis cu respectarea O.U.G. nr. 105/2009; a fost criticată sentința instanței de fond și pentru nereținerea împrejurării că această autoritate se află în proces de reorganizare. Criticile formulate de A.N.P.S.

au fost reluate și de recurentul A.V., în calitate de președinte al acestei autorități, în recursul său. Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Astfel, Curtea constată că, în mod corect, prima instanță a respins excepțiile invocate în cauză de către recurenții pârâți, în condițiile în care acțiunea are ca obiect anularea unui act administrativ și prin urmare este guvernată de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește regulile de competență aplicate, iar cei doi recurenți Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Președintele A.N.P.S. sunt chemați în judecată în calitatea lor de autorități publice; de asemenea se constată că litigiul vizează un raport de muncă în sens generic, fiind scutit de plata taxei de timbru, iar dovada îndeplinirii procedurii prealabile a fost făcut în dosar, aspecte de asemenea corect reținute de instanța de fond.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea apreciază că pentru argumentarea soluției adoptate, în legătură cu problemele de drept deduse judecății, se impune prezentarea unor scurte considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate, în condițiile în care temeiul juridic al măsurii administrative luate este, așa cum rezultă explicit din chiar ordinul contestat, O.U.G. nr. 37/2009. Astfel, controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ. Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate. Cu privire la acest aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care constituie conținutul normativ al legii. Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această lege. De asemenea, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G.

nr. 105/2009. În considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management. În plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative. Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale. În speța de față, intimata-reclamantă a solicitat anularea actelor administrative de eliberare din funcția de conducere, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004 și după cum s-a arătat anterior, măsurile contestate au avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009. Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că eliberarea intimatei-reclamante din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin C.E.D.O. și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României. Înalta Curte reține, de asemenea, că atât O.U.G.

nr. 37/2009 cât și legea de aprobare a acestei ordonanțe au fost declarate ca neconstituționale, prin Decizia nr. 1257/2009; aceasta, deoarece analiza de neconstituționalitate a avut în vedere atât legea de aprobare cât și însăși ordonanța de urgență, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea, ci a aprobat ordonanța de urgență, corpul legii fiind reprezentat chiar de dispozițiile ordonanței. Înalta Curte arată că actele și măsurile adoptate în baza acestei ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, în consecință, în mod corect au fost anulate de instanța de fond. Recurentul a invocat, de asemenea neîntemeiat, incidența în cauză a O.U.G. nr. 105/2009, arătând că aceasta preia în integritate și cu modificări nesemnificative conținutul dispozițiilor O.U.G.

nr. 37/2009. Or, reținând că O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative, care au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, a constatat că sunt neconstituționale și prevederile celui din urmă act normativ. Pentru considerentele arătate, recursurile vor fi respinse, ca nefondate, menținându-se sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, A.N.P.S. împotriva sentinței civile nr. 11/ F – CONT din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.