ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3990/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal, reclamantul P.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Agenția Națională pentru Prestații Sociale și Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale, suspendarea executării Ordinului nr. 238

din 12 octombrie 2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru

Prestații Sociale, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității

acestui act administrativ, invocând dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă

nr. 3562/2009, Tribunalul București a admis excepția necompetenței

materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Pârâții au invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii Familiei

și Protecției Sociale, precum și a Președintelui Agenției

Naționale pentru Prestații Sociale, excepții respinse de Curtea de

Apel București, cu motivarea că Președintele Agenției

Naționale pentru Prestații Sociale nu este chemat în judecată în temeiul

art. 16 din Legea nr. 554/2004 ca funcționar public ce a contribuit la emiterea

actului administrativ atacat, ci ca „autoritate publică” emitentă, iar ministerul

este persoana de la care se pretinde o anumită conduită, respectiv aceea de recunoaștere

a raportului de serviciu pe care l-a generat prin numirea reclamantului în funcția

de conducere.

Prin sentința civilă

nr. 1921 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare a executării

actului administrativ atacat formulată de P.E. și a dispus suspendarea executării

ordinului nr. 238 din 12 octombrie 2010 emis de Președintele Agenției

Naționale pentru Prestații Sociale până la pronunțarea instanței

de fond.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul P.E. a fost

numit în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și

Protecție Socială Ilfov, prin ordinul nr. 856 din 26 mai 2009, emis în temeiul

dispozițiilor art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009, ulterior, ca urmare

a abrogării O.U.G. nr. 37/2009 și pentru punerea în aplicare a dispozițiilor

O.U.G. nr. 105/2009, Președintele Agenției Naționale pentru

Prestații Sociale emițând ordinul nr. 238/2009 prin care a dispus revocarea

reclamantului din funcție și încetarea contractului de management.

A reținut prima instanță

că în cauză este dovedită existența unui „caz bine justificat”, având în vedere

că ordinul a fost emis cu încălcarea dreptului la preaviz, nu este motivat în fapt

și în drept și încalcă dispozițiile art. 36 din Legea nr. 188/1999,

întrucât reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă.

S-a mai constatat că lipsirea

reclamantului de veniturile salariale constituie un prejudiciu material și

previzibil, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

astfel încât și condiția iminenței producerii unei pagube este îndeplinită.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs pârâții Agenția Națională pentru Prestații

Sociale și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

2.1. În recursul formulat

de Agenția Națională pentru Prestații Sociale au fost invocate, în

mod generic, dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ., ale Legii nr. 554/2004,

ale O.U.G. nr. 37/2009 și nr. 105/2009, etc., fiind susținute critici

care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, în esență,

agenția recurentă a susținut că instanța de fond a interpretat în

mod greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, atunci

când a reținut că ar fi îndeplinite condițiile legale pentru suspendarea

actului administrativ în litigiu.

2.2. În recursul formulat,

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat ca temei dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a dat o hotărâre

nelegală, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente

în cauză.

Astfel, a susținut

ministerul recurent, instanța de fond a soluționat greșit excepția

invocată cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive, ordinul în litigiu

fiind dat de Agenția Națională pentru Prestații Sociale.

De asemenea, mai susține

ministerul recurent, instanța de fond a ignorat faptul că, în cauză, nu a fost

îndeplinită procedura plângerii prealabile, iar cererea nu a fost timbrată legal.

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinare prin care a combătut susținerile autorităților recurente,

susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală

și temeinică.

de recurs.

3.1. Recursul formulat

de Agenția Națională pentru Prestații Sociale este nefondat și

va fi respins ca atare.

În cauză este necontestat

că ordinul nr. 238 din 12 octombrie 2009 a fost emis în temeiul dispozițiilor

O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice (…),

dispunându-se revocarea din funcția de director coordonator a intimatului-pârât

și încetarea contractului de management.

De asemenea, este necontestat

că prin Decizia nr. 1629/2009, publicată în M. Of. Partea I, nr. 28/14.01.2010,

Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 1-5 și

26, art. 3, art. 4, art. 8 și Anexa nr. 1, din O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale.

În motivarea soluției

sale, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

„Prin Decizia nr. 1257

din 07 octombrie 2009, mai sus menționată, Curtea Constituțională a constatat

că prin O.U.G. nr. 37/2009, aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat

regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate în sensul încălcării prevederilor

art. 115 alin. (6) din Constituție. În esență, Curtea a reținut,

în acest sens, că prin reglementările sale, O.U.G. nr. 37/2009 «afectează» statutul

juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației

publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea

nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, adoptată

de Parlament în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea

fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează

prin lege organică și că prin întreg conținutul reglementării, Guvernul

a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială, încălcând,

astfel, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție”. De asemenea,

cu același prilej, Curtea a analizat ordonanța de urgență în ansamblul

său și sub aspectul noii concepții pe care o consacră în domeniul administrației

publice, referitoare la desființarea funcțiilor publice, a funcțiilor

publice specifice și a posturilor încadrate în regim contractual, care conferă

calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și

ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile

administrativ-teritoriale, precum și adjuncții acestuia și instituirea,

corelativ, a funcției de director coordonator al serviciului public deconcentrat,

persoană numită în urma câștigării unui concurs anume organizat, prin act administrativ

al ordonatorului principal de credite în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea

căruia funcționează serviciul public deconcentrat respectiv și care își

exercită funcțiile în baza unui contract de management încheiat cu ordonatorul

principal de credite, pe o perioadă de maximum 4 ani, contract asimilat contractului

individual de muncă. Curtea a conchis că „această construcție juridică deficitară

și confuză ridică problema statutului juridic al «directorului coordonator»

și a naturii juridice a «contractului de management»”.

Așa cum s-a arătat,

obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 și Anexa nr. 1 din

O.U.G. nr. 105/2009 (…).

Întrucât aceste dispoziții

legale determinate din cuprinsul O.U.G. nr. 105/2009 conțin aceleași reglementări

și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit

obiectul criticii formulate de autorul excepției, Curtea constată că argumentele

reținute în Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, referitoare la încălcarea

art. 115 alin. (6) din Constituție și menționate mai sus, sunt mutatis

mutandis, valabile și în prezenta cauză. În plus, potrivit art. 147 alin. (4)

din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

„în cazuri bine justificate și pentru prevenirea producerii unei pagube iminente

(…) persoana vătămată poate să ceară instanței de contencios administrativ

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până

la pronunțarea instanței de fond”.

Cazul bine justificat

a fost definit de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeași lege, ca

fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, așa cum s-a arătat,

O.U.G. nr. 105/2009, care a constituit temeiul legal al actului administrativ în

litigiu, a fost declarată ca fiind neconstituțională, situație pe care

Înalta Curte o apreciază ca fiind o împrejurare suficientă să creeze o îndoială

serioasă în privința actului administrativ respectiv, care a rămas fără temei

legal, existând, deci, un caz bine întemeiat pentru suspendarea acestuia.

În ceea ce privește

existența celei de-a doua condiții, instanța de fond a reținut,

în mod judicios, că și aceasta este îndeplinită, din moment ce revocarea din

funcția respectivă a însemnat și pierderea veniturilor salariale, ceea

ce constituie, în mod evident, un prejudiciu material efectiv, nu doar previzibil,

în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, rezultă

că soluția instanței de fond cu privire la suspendarea actului administrativ

emis de agenția recurentă este temeinică și legală, urmând ca recursul

său să fie respins ca nefondat.

3.2. Recursul formulat

de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale este întemeiat și

va fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare:

În cauză, așa cum

s-a arătat în expunerea rezumativă, este necontestat că actul administrativ în litigiu

îl reprezintă Ordinul nr. 238/2009 care a fost emis de Președintele Agenției

Naționale pentru Prestații Sociale, care potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 116/2007 este un organ de specialitate al administrației publice centrale,

cu personalitate juridică.

Astfel fiind, raportul

juridic de drept administrativ dedus judecății a fost stabilit între intimatul-reclamant

și agenția recurentă, în timp ce ministerul recurent nu este parte a acestui

raport juridic, ceea ce face să nu aibă nici calitate procesuală în cauza de față.

În concluzie, pentru acest

motiv, recursul formulat de minister va fi admis și sentința atacată va

fi modificată în sensul respingerii cererii de suspendare față de această autoritate

publică, situație în care analizarea celorlalte motive de recurs invocate nu

mai este necesară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Agenția Națională pentru Prestații Sociale împotriva sentinței

nr. 1921 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva aceleiași

sentințe. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea formulată

de reclamantul P.E. față de acest pârât pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2010.