ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 29.03.2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1850/2011

HOTĂRÂRE
29.03.2011
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1850/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara, reclamantul K.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta

A.N.O.F.M. revocarea Ordinului nr. 121 din 1 noiembrie 2010 emis de pârâtă și

repunerea sa în funcția de director coordonator adjunct M.P.M. al Agenției

Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că prin Ordinul nr. 1128 din 25 mai 2009, emis de către Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale, a fost numit în funcție de director coordonator

adjunct al A.J.O.F.M. Timiș, în temeiul dispozițiilor O.U.G. 37/2009. La

aceeași dată 25 mai 2009 s-a încheiat Contractul de Management nr. 113 din 25

mai 2009, cu o valabilitate de 4 ani,în baza aceluiași ordin.

A mai arătat reclamantul că în data de

01 aprilie 2010, a fost emis, comunicat și adus la cunoștința sa Ordinul nr.

121, emis de către A.N.O.F.M., prin care i se învedera faptul că s-a constatat

încetarea exercitării funcției în cauză, pe motivația că O.U.G nr. 105/2009 a

fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629

din 03 decembrie 2009.

A mai considerat reclamantul că actul

administrativ care a stat la baza acestei încetări a exercitării funcției este

nelegal.

apel

Prin sentința nr. 490 din 9 noiembrie

2010 Curtea de Apel Timișoara a admis în parte acțiunea reclamantului K.P., a

anulat ca nelegal Ordinul nr. 121 din 1 martie 2010 emis de pârâtă, a respins

în rest acțiunea și a respins cererea reclamantului pentru cheltuieli de

judecată ca nedovedită.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit Ordinului nr. 1128 din 25 mai

2009 emis de pârâta A.N.F.O.M, reclamantul a fost numit, începând cu 25 mai 2009

ca director coordonator adjunct la Direcția managementul Pieței Muncii din

cadrul A.J.O.F.M. Timiș, conform art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009

arătându-se la art. 2 și art. 3 din ordin, că funcția prevăzută la art. 1 se

exercită în baza contractului de management, iar la art.4 se dispune că pe

perioada executării acelui contract, persoana se supune unor dispoziții din

Legea nr. 188/1999.

La data de 7 octombrie 2009, prin

decizia art. 1257, C.C.R. a declarat neconstituțională legea pentru aplicarea O.U.G.

nr. 37/2007, în temeiul căreia a fost numit reclamantul pe funcția din litigiu

și drept urmare, pârâta a emis ordinul nr. 121 din 1 martie 2010 prin care a

menționat la art. 32, că începând cu data de 1 martie 2010 se constată

încetarea exercitării de către domnul K.P., a funcției de director coordonator

adjunct al Direcției Managementul Pieței Muncii din cadrul Agenției Județene pentru

Ocuparea Forței de Muncă Timiș, ca urmare a încetării efectelor juridice, potrivit

legii, a dispozițiilor constatate a fi neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1629 din 03 decembrie 2009.

Așa cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, reclamantul a fost în concediu medical pe perioada 1

noiembrie 2010 și până la 31 noiembrie 2010.

A reținut Curtea că pârâta a emis

ordinul atacat în cauză în intervalul când reclamantul a fost în concediu

medical, astfel că este nelegal sub acest aspect.

În ceea ce privește cererea pentru

repunerea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii Ordinului nr.

121/2009, s-a reținut că urmare a declarării ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009,

funcția de director coordonator adjunct, pentru persoane fără calitate de

funcționar public conform Legii nr. 188/1999, nu mai există.

3.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea

Forței de Muncă , invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., precum și dispozițiile art. 304

1

art. 20 din Legea nr. 554/2004.

In motivarea căii de atac se arată, în

esență, că Ordinul nr. 121 din 01 martie 2010 a fost emis în temeiul

dispozițiilor legale în vigoare, solicitând astfel instanței să se constate că

cererea reclamantului referitoare la anularea ordinului este netemeinică și

nelegală.

4.

Hotărârea instanței de recurs

Analizând cauza, prin prisma motivelor

de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

În cauză este necontestat faptul că

ordinul prin care a fost numit reclamantul - intimat, nr. 1128 din 25 mai 2009

din 25 mai 2009, în funcția de director coordonator, a fost emis în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de

Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

In cadrul controlul a priori realizat

pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de

urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege,

care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de

aprobare.

Prin decizia susmenționată s-a reținut

neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de

către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii

organice.

Așa cum s-a arătat și în decizia nr. 1257/2009,

dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare

nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin

care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009,

prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională

și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât

conține aceleași soluții legislative.

În speță, reclamantul a invocat beneficiul

numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență

declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis

în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională.

Înalta Curte precizează că actele

administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem în prezența unei

situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției

constituționale.

Puterile discreționare ale

autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în

condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă

limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul ca unică

autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările

reglementate în Constituție.

În situația legiferării prin ordonanță

sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative, poate

interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv

art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009,

legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat

neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire

reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea

competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al

actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului

administrativ de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate

asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului

într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate

prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate

fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate al

actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și

viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul

de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit

prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea

Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care

se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control a

priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și

ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ (ca

și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea

acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli

constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar

neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate al

Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

In același sens s-a pronunțat și

Curtea Constituțională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea

modificărilor aduse Legii nr. 188/1999 atunci când se face o analiză a

efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009,

s-a precizat că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare

are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul

acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea

celor două ordonanțe de urgență).

In consecință, în baza art. 312 și

art. 304

1

hotărârea atacată în sensul că se va respinge în totalitate acțiunea

reclamantei ca nefondată.

Admite recursul declarat de Agenția

Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva sentinței nr. 490 din 9

noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că

respinge în totalitate acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

29 martie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-11-10
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4891/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 24 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamant
ÎCCJ 2011-02-11
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 850/2011
Prestații Sociale București a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 246 din 04 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulat
ÎCCJ 2012-05-04
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2189/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii. Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul P.Ș.O. a c
ÎCCJ 2011-03-16
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1562/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Inspecția Muncii, anularea deciziei din 13
ÎCCJ 2010-09-28
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3903/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul C.V. a chemat în judecată Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând instanței că prin hotărârea pe care o va
Sursă