ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4891/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 24 martie 2010, Curtea

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea

formulată de reclamantul G.D.V. în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. și a dispus

suspendarea Ordinului din 13 ianuarie 2010 emis de pârâtă până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a cererii de anulare a actului administrativ.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea a constatat că reclamantul a deținut funcția de director coordonator adjunct

al Direcției Managementului Pieței Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Caraș-Severin, fiind

numit prin Ordinul din 25 mai 2009 și încheind un contract de management pentru

o perioadă de maximum 4 ani, iar prin Ordinul din 13 ianuarie 2010 emis de pârâta

A.N.O.F.M. a fost eliberat din funcția sus-menționată.

Prin cererea precizatoare

din data de 24 martie 2010, reclamantul a solicitat suspendarea executării Ordinului

din 13 ianuarie 2010, arătând că ordinul nu cuprinde nici un motiv referitor la

vreo culpă contractuală din partea sa, că procedura de evaluare a funcționarilor

publici, care a constituit temeiul desfacerii contractului său, a fost adoptată

fără propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și fără consultarea

sindicatelor, că rezultatul evaluării nu i-a fost comunicat și el a fost în imposibilitatea

de a-l contesta.

Instanța de fond a mai

constatat că temeiul de drept al ordinului atacat este reprezentat de o serie de

dispoziții cuprinse în Legea nr. 202/2006, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 188/1999,

O.U.G. nr. 105/2009, H.G. nr. 1610/2005, H.G. nr. 527/2009, Ordinul Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale nr. 1636 din 09 octombrie 2009, Ordinul Președintelui

A.N.O.F.M. nr. 612 din 12 octombrie 2006, iar reclamantul a respectat procedura

prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Curtea a arătat că susținerile

reclamantului privind nelegalitățile legate de modul de evaluare a performanțelor

sale profesionale și faptul că la momentul luării măsurii încetării contractului

de management se afla în concediu medical, privite și în contextul neregularităților

invocate cu privire la temeiul de drept al al emiterii ordinului, inclusiv nemotivarea

măsurii de eliberare din funcție, sunt de natură a crea suficiente îndoieli cu privire

la legalitatea întocmirii actului atacat.

Prima instanță a mai constatat

că în speță este îndeplinită și condiția privind existența unui prejudiciu iminent,

întrucât odată cu eliberarea din funcție a reclamantului își vor înceta efectele

regulile interne stabilite de acesta în vederea funcționării optime a compartimentului

pe care l-a coordonat, iar, pe de altă parte, patrimoniul reclamantului și implicit

starea financiară a familiei sale este influențată în mod negativ de privarea sa

de drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, solicitând

modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantului, pentru motive

pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C. proc.

civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat că reclamantul

ar fi îndeplinit procedura prealabilă în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004,

trecând la judecarea cererii de suspendare formulată prin precizarea depusă la termenul

din 24 martie 2010 fără a pune în discuția părților excepția prematurității introducerii

acțiunii reclamantului.

Recurenta a mai arătat

că procedura de evaluare a intimatului-reclamant s-a desfășurat după încetarea stării

de incapacitate de muncă a acestuia și a respectat dispozițiile legale în vigoare,

comisia de soluționare a contestațiilor nefiind învestită cu soluționarea vreunei

contestații a intimatului-reclamant cu privire la calificativul final al evaluării

performanțelor sale profesionale, iar contractul de management a încetat ca urmare

a evaluării reclamantului ca necorespunzător, nu ca urmare a aplicării unei sancțiuni

disciplinare.

Față de cele de mai sus,

recurenta a susținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât Ordinul din 13 ianuarie 2010 a fost emis

cu respectarea cadrului legal în vigoare, cuprinde motivele de fapt și de drept

care au stat la baza emiterii sale, iar, mai mult, ca urmare a încetării de drept

a efectelor juridice ale dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV,

art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, exercitarea funcției deținute

de către intimat nu mai are temei legal începând cu data de 01 martie 2010.

A mai susținut recurenta

că intimatul-reclamant nu a deținut statutul de funcționar public, astfel încât

în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 188/1999.

Examinând cauza

în raport de actele și

lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce

urmează.

Înalta Curte reține că

prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 2 martie

2010, reclamantul-intimat G.D.V. a solicitat revocarea Ordinului din 13

ianuarie 2010, emis de pârâta A.N.O.F.M. cu privire la încetarea contractului de

management din 25 mai 2009 prin care reclamantul a fost numit în funcția de director

coordonator adjunct al Direcției Managementului Pieței Muncii din cadrul A.J.O.F.M.

Caraș-Severin și reintegrarea în funcția deținută.

Prin cererea precizatoare

depusă la termenul din data de 24 martie 2010, reclamantul a solicitat anularea

Ordinului din 13 ianuarie 2010, revocarea măsurii privind destituirea sa din funcție

și reintegrarea în funcția publică deținută anterior, suspendarea executării Ordinului

din 13 ianuarie 2010 și obligarea pârâtei la plata unor daune materiale și morale

în cuantum de 407.360 RON.

Dispozițiile art. 14 din

Legea nr. 554/2004 privind instituția suspendării executării actului administrativ

prevăd că

„î

n cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond

”.

Potrivit

art. 7 din același act normativ, „înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite

autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există,

în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în

parte, a acestuia”.

Examinând

înscrisurile existente în dosarul de fond, Înalta Curte constată că, la termenul

din data de 24 martie 2010, reclamantul a depus dovada îndeplinirii procedurii prealabile

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 54/2004, datată 5 martie 2010, deci ulterior sesizării

instanței cu cererea de anulare a actului administrativ, dar anterior completării

acțiunii introductive de instanță cu capătul de cerere privind suspendarea actului

administrativ contestat.

Textul legal

incident în speță nu impune condiția respectării unui termen de 30 de zile de la

sesizarea autorității emitente în cazul solicitării suspendării executării actului

administrativ, singura cerință fiind depunerea plângerii prealabile.

Față de acestea,

critica recurentei privind neîndeplinirea condiției privind procedura prealabilă

este neîntemeiată.

Pe de altă

parte, Înalta Curte constată că în speță nu sunt îndeplinite celelalte două

condiții cumulativ prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă,

condiții a căror existență ar justifica măsura excepțională a suspendării executării

actului administrativ.

Legea contenciosului administrativ

a definit „cazul bine justificat”, în art. 2 alin. (1) lit. t), ca fiind „împrejurările

legate de starea de fapt care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ”.

Or, Înalta Curte constată

că

Ordinul din 25 mai 2009, în temeiul căruia reclamantul

a fost numit în funcția publică de

director coordonator adjunct al Direcției

Managementului Pieței Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Caraș-Severin, a fost emis în

temeiul O.U.G. nr. 37/2009, însăși funcția deținută de reclamant fiind înființată

în urma adoptării și aplicării acestui act normativ.

O.U.G. nr. 37/2009, act

normativ în baza căruia reclamantul a fost numit în funcția publică și s-a încheiat

contractul de management din 25 mai 2009, a fost declarată ca neconstituțională

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, în cadrul unei

obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe.

Controlul s-a raportat

la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective

și care nu poate fi disociată de legea de aprobare.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 105/2009, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, reproducând aceleași soluții legislative,

acest act normativ a fost, la rândul său, declarat ca neconstituțional prin Decizia

nr. 1629/2009.

Efectele declarării ca

neconstituțional a actului normativ în baza căruia a fost emis un act administrativ

sunt rezumate în considerentele Deciziei nr. 414/2010 a Curții Constituționale,

și anume „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are ca efect

încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora”, în prezenta

speță actul administrativ de numire în funcție și contractul de management încheiat

în aplicarea Ordonanței de Urgență declarate neconstituționale.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Acest aspect este de natură

a lipsi de substrat legitim aspectele invocate de reclamantul-intimat privind aparenta

nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere, act în temeiul

căruia a fost destituit din funcția creată cu încălcarea dispozițiilor legale și

constituționale.

În privința condiției

„pagubei iminente”, legea contenciosului administrativ o definește, în art. 2

alin. (1) lit. ș), ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după

caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a

unui serviciu public.

Nu se poate aprecia că

măsura eliberării din funcția de conducere, prin ea însăși, duce la producerea unei

pagube iminente.

Reclamantul a făcut referire

la drepturile salariale de care ar fi lipsit, dar, în cazul în care acțiunea în

anulare a actului va fi admisă, această problemă va putea fi analizată în cadrul

acelui litigiu, iar drepturile salariale vor putea fi recuperate.

Aspectele reținute de

instanța de fond cu privire la efectele destituirii reclamantului-intimat asupra

funcționării optime a compartimentului pe care l-a coordonat nu sunt probate în

cauză.

În aceste condiții, Înalta

Curte, considerând de prisos examinarea celorlalte motive de recurs invocate în

cauză de către recurentă, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a admite recursul și modificând

încheierea recurată, va respinge cererea reclamantului G.D.V. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat

de recurenta-pârâtă A.N.O.F.M. împotriva încheierii din data de 24 martie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

recurată în sensul că respinge cererea reclamantului G.D.V. ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2010.