ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4891/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 24 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul G.D.V. în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. și a dispus suspendarea Ordinului din 13 ianuarie 2010 emis de pârâtă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de anulare a actului administrativ. Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că reclamantul a deținut funcția de director coordonator adjunct al Direcției Managementului Pieței Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Caraș-Severin, fiind numit prin Ordinul din 25 mai 2009 și încheind un contract de management pentru o perioadă de maximum 4 ani, iar prin Ordinul din 13 ianuarie 2010 emis de pârâta A.N.O.F.M.

a fost eliberat din funcția sus-menționată. Prin cererea precizatoare din data de 24 martie 2010, reclamantul a solicitat suspendarea executării Ordinului din 13 ianuarie 2010, arătând că ordinul nu cuprinde nici un motiv referitor la vreo culpă contractuală din partea sa, că procedura de evaluare a funcționarilor publici, care a constituit temeiul desfacerii contractului său, a fost adoptată fără propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și fără consultarea sindicatelor, că rezultatul evaluării nu i-a fost comunicat și el a fost în imposibilitatea de a-l contesta. Instanța de fond a mai constatat că temeiul de drept al ordinului atacat este reprezentat de o serie de dispoziții cuprinse în Legea nr. 202/2006, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 188/1999, O.U.G.

nr. 105/2009, H.G. nr. 1610/2005, H.G. nr. 527/2009, Ordinul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr. 1636 din 09 octombrie 2009, Ordinul Președintelui A.N.O.F.M. nr. 612 din 12 octombrie 2006, iar reclamantul a respectat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Curtea a arătat că susținerile reclamantului privind nelegalitățile legate de modul de evaluare a performanțelor sale profesionale și faptul că la momentul luării măsurii încetării contractului de management se afla în concediu medical, privite și în contextul neregularităților invocate cu privire la temeiul de drept al al emiterii ordinului, inclusiv nemotivarea măsurii de eliberare din funcție, sunt de natură a crea suficiente îndoieli cu privire la legalitatea întocmirii actului atacat.

Prima instanță a mai constatat că în speță este îndeplinită și condiția privind existența unui prejudiciu iminent, întrucât odată cu eliberarea din funcție a reclamantului își vor înceta efectele regulile interne stabilite de acesta în vederea funcționării optime a compartimentului pe care l-a coordonat, iar, pe de altă parte, patrimoniul reclamantului și implicit starea financiară a familiei sale este influențată în mod negativ de privarea sa de drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantului, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat că reclamantul ar fi îndeplinit procedura prealabilă în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, trecând la judecarea cererii de suspendare formulată prin precizarea depusă la termenul din 24 martie 2010 fără a pune în discuția părților excepția prematurității introducerii acțiunii reclamantului. Recurenta a mai arătat că procedura de evaluare a intimatului-reclamant s-a desfășurat după încetarea stării de incapacitate de muncă a acestuia și a respectat dispozițiile legale în vigoare, comisia de soluționare a contestațiilor nefiind învestită cu soluționarea vreunei contestații a intimatului-reclamant cu privire la calificativul final al evaluării performanțelor sale profesionale, iar contractul de management a încetat ca urmare a evaluării reclamantului ca necorespunzător, nu ca urmare a aplicării unei sancțiuni disciplinare.

Față de cele de mai sus, recurenta a susținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât Ordinul din 13 ianuarie 2010 a fost emis cu respectarea cadrului legal în vigoare, cuprinde motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii sale, iar, mai mult, ca urmare a încetării de drept a efectelor juridice ale dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, exercitarea funcției deținute de către intimat nu mai are temei legal începând cu data de 01 martie 2010. A mai susținut recurenta că intimatul-reclamant nu a deținut statutul de funcționar public, astfel încât în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 188/1999.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 2 martie 2010, reclamantul-intimat G.D.V. a solicitat revocarea Ordinului din 13 ianuarie 2010, emis de pârâta A.N.O.F.M. cu privire la încetarea contractului de management din 25 mai 2009 prin care reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator adjunct al Direcției Managementului Pieței Muncii din cadrul A.J.O.F.M.

Caraș-Severin și reintegrarea în funcția deținută. Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 24 martie 2010, reclamantul a solicitat anularea Ordinului din 13 ianuarie 2010, revocarea măsurii privind destituirea sa din funcție și reintegrarea în funcția publică deținută anterior, suspendarea executării Ordinului din 13 ianuarie 2010 și obligarea pârâtei la plata unor daune materiale și morale în cuantum de 407.360 RON.

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind instituția suspendării executării actului administrativ prevăd că „î n cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond ”. Potrivit art. 7 din același act normativ, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Examinând înscrisurile existente în dosarul de fond, Înalta Curte constată că, la termenul din data de 24 martie 2010, reclamantul a depus dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 54/2004, datată 5 martie 2010, deci ulterior sesizării instanței cu cererea de anulare a actului administrativ, dar anterior completării acțiunii introductive de instanță cu capătul de cerere privind suspendarea actului administrativ contestat. Textul legal incident în speță nu impune condiția respectării unui termen de 30 de zile de la sesizarea autorității emitente în cazul solicitării suspendării executării actului administrativ, singura cerință fiind depunerea plângerii prealabile.

Față de acestea, critica recurentei privind neîndeplinirea condiției privind procedura prealabilă este neîntemeiată. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speță nu sunt îndeplinite celelalte două condiții cumulativ prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, condiții a căror existență ar justifica măsura excepțională a suspendării executării actului administrativ. Legea contenciosului administrativ a definit „cazul bine justificat”, în art. 2 alin. (1) lit. t), ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. Or, Înalta Curte constată că Ordinul din 25 mai 2009, în temeiul căruia reclamantul a fost numit în funcția publică de director coordonator adjunct al Direcției Managementului Pieței Muncii din cadrul A.J.O.F.M.

Caraș-Severin, a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, însăși funcția deținută de reclamant fiind înființată în urma adoptării și aplicării acestui act normativ. O.U.G. nr. 37/2009, act normativ în baza căruia reclamantul a fost numit în funcția publică și s-a încheiat contractul de management din 25 mai 2009, a fost declarată ca neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. Controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, care a înlocuit O.U.G.

nr. 37/2009, reproducând aceleași soluții legislative, acest act normativ a fost, la rândul său, declarat ca neconstituțional prin Decizia nr. 1629/2009. Efectele declarării ca neconstituțional a actului normativ în baza căruia a fost emis un act administrativ sunt rezumate în considerentele Deciziei nr. 414/2010 a Curții Constituționale, și anume „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora”, în prezenta speță actul administrativ de numire în funcție și contractul de management încheiat în aplicarea Ordonanței de Urgență declarate neconstituționale.

Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Acest aspect este de natură a lipsi de substrat legitim aspectele invocate de reclamantul-intimat privind aparenta nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere, act în temeiul căruia a fost destituit din funcția creată cu încălcarea dispozițiilor legale și constituționale. În privința condiției „pagubei iminente”, legea contenciosului administrativ o definește, în art. 2 alin. (1) lit. ș), ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public.

Nu se poate aprecia că măsura eliberării din funcția de conducere, prin ea însăși, duce la producerea unei pagube iminente. Reclamantul a făcut referire la drepturile salariale de care ar fi lipsit, dar, în cazul în care acțiunea în anulare a actului va fi admisă, această problemă va putea fi analizată în cadrul acelui litigiu, iar drepturile salariale vor putea fi recuperate. Aspectele reținute de instanța de fond cu privire la efectele destituirii reclamantului-intimat asupra funcționării optime a compartimentului pe care l-a coordonat nu sunt probate în cauză. În aceste condiții, Înalta Curte, considerând de prisos examinarea celorlalte motive de recurs invocate în cauză de către recurentă, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc.

civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a admite recursul și modificând încheierea recurată, va respinge cererea reclamantului G.D.V. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă A.N.O.F.M. împotriva încheierii din data de 24 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge cererea reclamantului G.D.V. ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.