ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 305/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Z.C.A. a solicitat efectuarea de cercetări față de T.L., notar public, și față de numiții C.I.A., C.A.D., T.V. și T.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 246 și art. 288 C. pen.

În motivarea plângerii, petiționarul a arătat că notarul public sus-menționat a săvârșit infracțiunile pentru care solicită efectuarea cercetărilor, cu ocazia redactării și autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 1080 din 26 aprilie 2002, având ca obiect imobilul situat în București, în sensul că nu s-a avut în vedere existența unui litigiu în justiție, că certificatul fiscal s-a emis după înregistrarea actului, care s-ar fi încheiat în realitate la 22 aprilie 2002 și că nu s-a obținut în prealabil extrasul de carte funciară, în care există mențiunea de interdicție de înstrăinare. Prin rezoluția din 18 martie 2003, emisă în dosarul nr. 362/P/2002, procurorul desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a dispus neînceperea urmăririi penale față de T.L.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 din același cod. Prin aceeași rezoluție s-a dispus, în temeiul art. 38, raportat la art. 42 și art. 45 C. proc. pen., față de C.I.A., C.A.D., T.V. și T.L., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 288 C. pen., și art. 215 din același cod, cauza astfel disjunsă, urmând a fi soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 București. În motivarea rezoluției s-a arătat că notarul public a încheiat legal actul în cauză, ținând seama de situația juridică a imobilului la care se referă, că le-a explicat părților contractante drepturile și obligațiile ce le revin în cazul actului sub condiție suspensivă, că nu s-au încălcat interesele legitime, ale vreunei persoane, fiind-i prezentate acte legale de proprietate neconfirmnându-se existența datelor nereale pretinse.

Nemulțumit de soluția de neîncepere a urmăririi penale, petiționarul s-a plâns organelor ierarhic superioare conform dispozițiilor anterioare Legii nr. 281/2003 publicate la 1 iulie 2003. Plângerea a fost respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin rezoluția motivată din 12 mai 2003 (dosar nr. 945/2003) și de procurorul șef de secție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin rezoluția din 9 septembrie 2003 (dosar nr. 40853/2003). Nemulțumit și de această rezoluție, petiționarul Z.C.A. a formulat plângere prin care a susținut că nu au fost efectuate investigațiile solicitate care ar fi confirmat vinovăția notarului public I.T., cât și a cumpărătorilor și vânzătorilor imobilului, respectiv C.D.A., C.I.A., T.L.

și T.V. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 110 din 25 octombrie 2004, a respins plângerea ca nefondată. În motivarea acestei soluții, instanța de fond a reținut următoarele: Imobilul în cauză a format obiectul unor dezbateri succesorale soldate cu atribuirea lui în natură intimatei C.I.A., care a fost obligată să achite petiționarului o sultă de 174.528.608 lei (decizia civilă de partaj succesoral nr. 3588 din 15 decembrie 1998 a Tribunalului București, secția a III-a civilă). Petiționarul nu a fost mulțumit cu această soluție utilizând căi extraordinare de atac, care au fost respinse. La 26 aprilie 2002, notarul T.I. a autentificat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză încheiat între soții C. și intimații T.A.

și T.L. și cum la acea dată nu era radiată interdicția de vânzare-cumpărare notată în cartea funciară (existentă anterior soluționării definitive a litigiului succesoral) vânzarea s-a făcut sub condiție suspensivă în conformitate cu dispozițiunile art. 1017 și următorii C. civ., specificându-se că „în posesia și proprietatea deplină cumpărătorii vor intra după radierea de vânzător a înscrierii somației și a oricăror interdicții notate în cartea funciară, dar nu mai târziu de 1 iulie 2002, dată când se va face și intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară a Judecătoriei sectorului 3 București. Condiția din act s-a realizat în termenul stipulat, constatându-se totodată prin verificarea nemijlocită în cursul judecății că în registrele originale ale notarului, inclusiv în chitanțierele de încasări, nu există modificările pretinse de petiționar.

În aceste condiții a stabilit că notarul public a încheiat actul de vânzare-cumpărare și a examinat cu atenția necesară raporturile juridice dintre părțile contractante, titlurile de proprietate prezentate, dovada de consemnare a sultei, încheierea judecătoriei de radiere a privilegiului de sultă din cartea funciară, dându-le părților lămuririle și explicațiile necesare asupra naturii și consecințelor actului autentic întocmit, neconfirmându-se existența vreunei activități infracționale. Ca atare, arată instanța de fond, soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost corespunzătoare probelor administrate și motivată temeinic prin prezentarea exhaustivă a situației de fapt și a modificării succesive a raporturilor juridice asupra imobilului în discuție, fiind judicios menținută pe cale ierarhică de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei hotărâri petiționarul Z.C.A. a declarat recurs, criticând-o sub aspectul legalității și temeiniciei. Se susține că deși în sesizarea inițială adresată parchetului a învederat că actul de vânzare-cumpărare în discuție a fost întocmit inițial la data de 22 aprilie 2002, cumpărător fiind numita P.A., pentru ca ulterior data să fie modificată în 26 aprilie 2002, cumpărători fiind T.V. și T.L., în cauză nu s-a efectuat nici o verificare cu privire la data „reală” a întocmirii actului. În consecință, recurentul solicită completarea cercetărilor pentru stabilirea datei reale la care s-a întocmit actul de vânzare-cumpărare. Critica formulată este neîntemeiată. Cum în mod temeinic au reținut și motivat atât procurorul cât și instanța de fond, actele și lucrările dosarului dovedesc că, în speță, actul de vânzare-cumpărare s-a autentificat la 26 aprilie 2002. În această privință este de arătat că notarul public T.I.

a autentificat contractul în cauză prin încheierea nr. 1080 din 26 aprilie 2002, părțile contractante fiind C.I.A. și C.A.D. în calitate de vânzători și T.V. și T.L., în calitate de cumpărători. De asemenea, este de arătat că acest act de vânzare-cumpărare nu prezintă modificări, ștersături sau adăugiri, nici cu privire la data autentificării lui nici în conținutul acestuia. Mai este de arătat că în evidența notarului public nu figurează, la data de 22 aprilie 2002, nici un act notarial încheiat pe numele P.A., persoană, care, în opinia recurentului, ar fi încheiat inițial la același notar public, un contract de vânzare-cumpărare cu soții C. și care, ar fi renunțat apoi la încheierea acestui act, iar notarul public ar fi autentificat ulterior contractul încheiat cu familia T. la data de 22 aprilie 2002, înlocuind așa-zisul contract de vânzare-cumpărare, care ar fi fost încheiat cu presupusa cumpărătoare P.A.

De subliniat că singurul contract de vânzare-cumărare a imobilului în cauză, autentificat de notarul public menționat și înregistrat în evidențele acestui birou notarial, este contractul de vânzare-cumpărare nr. 1080 din 26 aprilie 2002, părțile fiind cele înscrise în actul autentic sus-menționat. Pe de altă parte, din examinarea actelor dosarului mai rezultă că vânzarea imobilului în cauză s-a realizat cu respectarea de către notar a dispozițiilor legale în materie. Aceasta cu atât mai mult cu cât actul a fost încheiat sub condiție suspensivă ceea ce a făcut ca transferul dreptului de proprietate asupra imobilului să aibă loc numai dacă obligațiile asumate de părți cu ocazia încheierii actului, vor fi îndeplinite.

Astfel fiind, se impune concluzia la care s-a ajuns că notarul public T.L. nu a săvârșit nici o faptă prevăzută de legea penală ca infracțiune. Pe cale de consecință, se constată că soluția de neînceperea urmăririi penale în ceea ce o privește pe T.I., notar public sub aspectul săvârșirii de către aceasta a infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 din același cod, dată prin ordonanța din 18 martie 2003 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și menținută de prima instanță este temeinică și legală, neexistând temeiuri pentru desființarea ei, în sensul în care s-a solicitat prin recurs. Față de cele arătate și cum verificând hotărârea atacată în conformitate cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., nu se constată existența unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat este nefondat și a fi respins ca tare în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) și a se dispune potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul Z.C.A. împotriva sentinței penale nr. 110 din 25 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă pe recurentul petiționar la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie 2005.