ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2229/2004

Asupra recursului penal de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin plângerea penală adresată

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, la data de 3 aprilie 2003,

petiționara U.M., în vârstă de 52 de ani, a solicitat cercetarea notarului

public C.F., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în

serviciu, precum și a numitului Ș.G., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals

în declarații și uz de fals. Petiționara a invocat următoarea situație de fapt:

la data de 16 iunie 1999 a încheiat cu Ș.G. un contract de împrumut cu garanție

imobiliară, autentificat de notarul public C.F.

Cu aceeași ocazie a întocmit și o

procură autentificată de același notar, prin care îl împuternicea pe Ș.G., ca

în numele ei și pentru ea să vândă apartamentul, cu care garantase împrumutul.

Deși a restituit împrumutul, Ș.G. i-a vândut apartamentul, fără știrea ei, unui

prieten, actul autentic fiind întocmit la același notar. În cuprinsul actului

s-a consemnat fals, că apartamentul nu este grevat de sarcini.

Prin rezoluția din 20 mai 2003,

emisă în dosarul nr. 699/P/2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

a dispus neînceperea urmăririi penale atât față de notarul public cât și față

de Ș.G., întrucât din actele premergătoare efectuate a rezultat că notarul

public a consemnat corect în contractul de vânzare – cumpărare, autentificat sub

nr. 2158 din 25 septembrie 2000, date și aspecte rezultate din declarațiile

părților, că persoana care a cumpărat apartamentul a cunoscut situația juridică

și de fapt a imobilului și a renunțat la verificarea registrelor de sarcini. În

același timp, notarul și-a respectat obligațiile decurgând din Legea nr. 36/1995

și din Regulamentul de punere în aplicare a legii, explicând părților natura

juridică a actului și consecințele întocmirii lui, le-a luat consimțământul și

a verificat situația proprietății.

Totodată, Ș.G., de bună credință, a

întocmit actul de vânzare cumpărare, după ce U.M. nu și-a respectat obligația

privind restituirea împrumutului de 6.820 dolari S.U.A., primiți la data de 16

iunie 1999, fiind împuternicit de aceasta, prin două procuri, să procedeze în

acest mod.

Împotriva acestei rezoluții,

petiționara a formulat plângere adresată Procurorului General al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București, care prin rezoluția din 30 iunie 2003 a

respins-o ca neîntemeiată, cu motivarea că neînceperea urmăririi penale, în

temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., este legală și temeinică, întrucât

faptele reclamate nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor

reclamate.

La data de 4 decembrie 2003, în

temeiul art. 278 C. proc. pen. și art. 21 din constituție, U.M. s-a adresat cu

plângere Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere

care în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., a fost

trimisă la 13 ianuarie 2004 Curții de Apel București, spre competentă

soluționare.

Petiționara a considerat că

procurorul nu a efectuat cercetări în vederea stabilirii adevărului, în sensul

că a fost indusă în eroare cu ocazia întocmirii contractului de împrumut, cu

garanție imobiliară și a celor două procuri date numitului Ș.G., că cele două

contracte autentificate de notară cuprind date nereale, iar Ș.G. s-a sustras de

la plata obligațiilor fiscale, prin nedeclararea veniturilor realizate din

împrumuturi cu dobândă.

Prin sentința penală nr. 12 din 10

februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a II–a penală, a respins, ca

nefondată, plângerea petentei U.M., motivând că vânzarea apartamentului

proprietatea acesteia, de către Ș.G., a avut loc în condiții legale și că nu

s-au comis fapte penale, în legătură cu această vânzare nici de Ș.G. și nici de

notarul C.F.

Împotriva acestei sentințe penale, U.M.

a declarat recurs, solicitând casarea ei, admiterea plângerii, desființarea

rezoluției de neînceperea urmăririi penale și trimiterea cauzei pentru efectuarea

cercetărilor penale, împotriva celor doi făptuitori.

Recurenta a criticat hotărârea

instanței de fond, ca netemeinică, întrucât nu a analizat legalitatea actelor

autentice întocmite de notarul public, nu a verificat aspectele și faptele

prezentate în plângere cu privire la cuantumul sumei împrumutate și dobânda

solicitată, la intenția părților cu prilejul întocmirii procurilor de

înstrăinare, la restituirea integrală a împrumutului și la neîndeplinirea

obligațiilor profesionale de către notar, care nu a explicat suficient

petiționarei că nu mai era necesară garanția suplimentară a întocmirii

procurilor de înstrăinare a apartamentului.

Recursul este nefondat.

Pe baza plângerii penale formulate

de petiționară procurorul a audiat-o în calitate de persoană vătămată, aceasta

relatând că principala nemulțumire, constă în aceea că Ș.G. nu a anunțat-o

înainte ca el să treacă la întocmirea formelor de vânzare – cumpărare a

locuinței sale. Petiționara a recunoscut că a împrumutat de la Ș.G. suma de

5.000 dolari S.U.A., că a acceptat să-i restituie acestuia suma de 6.820 dolari

S.U.A., că a garantat împrumutul prin ipotecarea apartamentului său și l-a

împuternicit prin două procuri pe Ș.G., să vândă, în numele ei, la un preț cât

mai convenabil, respectivul apartament.

A fost audiat și Ș.G., care a

precizat că a împrumutat-o pe petiționară la data de 16 iunie 1999, cu suma de

6.820 dolari S.U.A., stabilind termenul de restituire, 16 septembrie 1999,

împrumutul fiind garantat cu ipotecarea apartamentului debitoarei și că aceasta

a acceptat să-l împuternicească să vândă apartamentul, în cazul nerestituirii

împrumutului. În raport de incapacitatea de plată la scadență, debitoarea i-a reînnoit

procura la data de 28 ianuarie 2000 și a acceptat să i se vândă apartamentul,

întrucât nici în luna martie 2000 nu a avut posibilitatea să-i restituie

împrumutul. În aceste condiții, abia în luna septembrie 2000, după ce

debitoarea a eșuat în acțiunea de identificare a unui cumpărător, Ș.G. a

procedat la vânzarea apartamentului ipotecat, unui prieten, G.C.

Organul de cercetare penală a

procedat la audierea ca martor a numitului G.C., acesta confirmând susținerile

numitului Ș.G., precizând că a cunoscut situația de fapt și cea juridică a

apartamentului cumpărat.

Au fost avute în vedere și

considerentele hotărârilor civile pronunțate în litigiul dintre U.M. și G.C.C.,

prin care s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare,

autentificat sub nr. 2158 din 25 septembrie 2000, inexistența vreunui viciu de consimțământ

la încheierea procurilor, la lipsa oricăror probe, din care să rezulte

restituirea împrumutului.

Atâta timp cât cu prilejul actelor

premergătoare organul de cercetare penală nu a identificat indicii, cu privire

la săvârșirea unor infracțiuni, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin.

(4) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., corect a dispus

neînceperea urmăririi penale, prin rezoluția din 20 mai 2003, iar instanța, analizând

plângerea petentei împotriva rezoluției, temeinic și legal a respins-o ca

nefondată.

Așa fiind, Curtea constată că

hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică,

urmând ca în baza art. 385

15

C. proc. pen.,

să respingă recursul formulat

împotriva acesteia.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționara U.M., împotriva sentinței penale nr. 12 din 10

februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurentă la plata sumei

de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 aprilie 2004.