ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2229/2004

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, la data de 3 aprilie 2003, petiționara U.M., în vârstă de 52 de ani, a solicitat cercetarea notarului public C.F., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu, precum și a numitului Ș.G., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații și uz de fals. Petiționara a invocat următoarea situație de fapt: la data de 16 iunie 1999 a încheiat cu Ș.G. un contract de împrumut cu garanție imobiliară, autentificat de notarul public C.F. Cu aceeași ocazie a întocmit și o procură autentificată de același notar, prin care îl împuternicea pe Ș.G., ca în numele ei și pentru ea să vândă apartamentul, cu care garantase împrumutul.

Deși a restituit împrumutul, Ș.G. i-a vândut apartamentul, fără știrea ei, unui prieten, actul autentic fiind întocmit la același notar. În cuprinsul actului s-a consemnat fals, că apartamentul nu este grevat de sarcini. Prin rezoluția din 20 mai 2003, emisă în dosarul nr. 699/P/2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale atât față de notarul public cât și față de Ș.G., întrucât din actele premergătoare efectuate a rezultat că notarul public a consemnat corect în contractul de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 2158 din 25 septembrie 2000, date și aspecte rezultate din declarațiile părților, că persoana care a cumpărat apartamentul a cunoscut situația juridică și de fapt a imobilului și a renunțat la verificarea registrelor de sarcini.

În același timp, notarul și-a respectat obligațiile decurgând din Legea nr. 36/1995 și din Regulamentul de punere în aplicare a legii, explicând părților natura juridică a actului și consecințele întocmirii lui, le-a luat consimțământul și a verificat situația proprietății. Totodată, Ș.G., de bună credință, a întocmit actul de vânzare cumpărare, după ce U.M. nu și-a respectat obligația privind restituirea împrumutului de 6.820 dolari S.U.A., primiți la data de 16 iunie 1999, fiind împuternicit de aceasta, prin două procuri, să procedeze în acest mod. Împotriva acestei rezoluții, petiționara a formulat plângere adresată Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care prin rezoluția din 30 iunie 2003 a respins-o ca neîntemeiată, cu motivarea că neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen., este legală și temeinică, întrucât faptele reclamate nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate. La data de 4 decembrie 2003, în temeiul art. 278 C. proc. pen. și art. 21 din constituție, U.M. s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., a fost trimisă la 13 ianuarie 2004 Curții de Apel București, spre competentă soluționare. Petiționara a considerat că procurorul nu a efectuat cercetări în vederea stabilirii adevărului, în sensul că a fost indusă în eroare cu ocazia întocmirii contractului de împrumut, cu garanție imobiliară și a celor două procuri date numitului Ș.G., că cele două contracte autentificate de notară cuprind date nereale, iar Ș.G.

s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale, prin nedeclararea veniturilor realizate din împrumuturi cu dobândă. Prin sentința penală nr. 12 din 10 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a II–a penală, a respins, ca nefondată, plângerea petentei U.M., motivând că vânzarea apartamentului proprietatea acesteia, de către Ș.G., a avut loc în condiții legale și că nu s-au comis fapte penale, în legătură cu această vânzare nici de Ș.G. și nici de notarul C.F. Împotriva acestei sentințe penale, U.M. a declarat recurs, solicitând casarea ei, admiterea plângerii, desființarea rezoluției de neînceperea urmăririi penale și trimiterea cauzei pentru efectuarea cercetărilor penale, împotriva celor doi făptuitori.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond, ca netemeinică, întrucât nu a analizat legalitatea actelor autentice întocmite de notarul public, nu a verificat aspectele și faptele prezentate în plângere cu privire la cuantumul sumei împrumutate și dobânda solicitată, la intenția părților cu prilejul întocmirii procurilor de înstrăinare, la restituirea integrală a împrumutului și la neîndeplinirea obligațiilor profesionale de către notar, care nu a explicat suficient petiționarei că nu mai era necesară garanția suplimentară a întocmirii procurilor de înstrăinare a apartamentului. Recursul este nefondat. Pe baza plângerii penale formulate de petiționară procurorul a audiat-o în calitate de persoană vătămată, aceasta relatând că principala nemulțumire, constă în aceea că Ș.G.

nu a anunțat-o înainte ca el să treacă la întocmirea formelor de vânzare – cumpărare a locuinței sale. Petiționara a recunoscut că a împrumutat de la Ș.G. suma de 5.000 dolari S.U.A., că a acceptat să-i restituie acestuia suma de 6.820 dolari S.U.A., că a garantat împrumutul prin ipotecarea apartamentului său și l-a împuternicit prin două procuri pe Ș.G., să vândă, în numele ei, la un preț cât mai convenabil, respectivul apartament. A fost audiat și Ș.G., care a precizat că a împrumutat-o pe petiționară la data de 16 iunie 1999, cu suma de 6.820 dolari S.U.A., stabilind termenul de restituire, 16 septembrie 1999, împrumutul fiind garantat cu ipotecarea apartamentului debitoarei și că aceasta a acceptat să-l împuternicească să vândă apartamentul, în cazul nerestituirii împrumutului.

În raport de incapacitatea de plată la scadență, debitoarea i-a reînnoit procura la data de 28 ianuarie 2000 și a acceptat să i se vândă apartamentul, întrucât nici în luna martie 2000 nu a avut posibilitatea să-i restituie împrumutul. În aceste condiții, abia în luna septembrie 2000, după ce debitoarea a eșuat în acțiunea de identificare a unui cumpărător, Ș.G. a procedat la vânzarea apartamentului ipotecat, unui prieten, G.C. Organul de cercetare penală a procedat la audierea ca martor a numitului G.C., acesta confirmând susținerile numitului Ș.G., precizând că a cunoscut situația de fapt și cea juridică a apartamentului cumpărat. Au fost avute în vedere și considerentele hotărârilor civile pronunțate în litigiul dintre U.M.

și G.C.C., prin care s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 2158 din 25 septembrie 2000, inexistența vreunui viciu de consimțământ la încheierea procurilor, la lipsa oricăror probe, din care să rezulte restituirea împrumutului. Atâta timp cât cu prilejul actelor premergătoare organul de cercetare penală nu a identificat indicii, cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., corect a dispus neînceperea urmăririi penale, prin rezoluția din 20 mai 2003, iar instanța, analizând plângerea petentei împotriva rezoluției, temeinic și legal a respins-o ca nefondată.

Așa fiind, Curtea constată că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică, urmând ca în baza art. 385 15 C. proc. pen., să respingă recursul formulat împotriva acesteia. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara U.M., împotriva sentinței penale nr. 12 din 10 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă pe recurentă la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 aprilie 2004.