ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 782/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3552 din 23

septembrie 2010 Curtea de Apel București , secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a

H.G. nr. 877/2004 invocată de reclamanta SC H. SA București - Sucursala Siriu

Buzău în contradictoriu cu intimații-pârâți SC S. SA Nehoiu, Orașul Nehoiu prin

Primar și Guvernul României.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta a susținut că în H.G.

nr. 877/2004 Guvernul a dispus trecerea fără plată a unor bunuri din domeniul

public și respectiv privat al statului și din administrarea Administrației

Naționale „Apele Române” în domeniul public al Orașului Nehoiu și în

administrarea Consiliului Local al orașului Nehoiu, județul Buzău.

Instanța de fond,

constatând că actul administrativ vizat de excepția de nelegalitate este

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și având în vedere

jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că

excepțiile de nelegalitate care vizează acte administrative cu caracter

individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, sunt

nefondate, a dispus respingerea acțiunii, ca atare.

Împotriva sentinței

instanței de fond reclamanta SC H. SA București prin Sucursala Siriu - Buzău a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că prin cererea adresată Tribunalului Buzău a solicitat să

se constate că soluționarea cauzei ce formează obiectul dosarului depinde de

analiza legalității Hotărârii Guvernului nr. 877 din 03 iunie 20041, a

Hotărârii nr. 42 din 17 iulie 2004 - emisă de Consiliul Local al Orașului

Nehoiu și a Protocolului nr. 9614 încheiat la data 19 iulie 2004 între

Consiliul Local al Orașului Nehoiu și SC S. SA Nehoiu.

În opinia recurentei

instanța ar fi trebuit să procedeze fie la invocarea din oficiu a excepției de

necompetență materială a Curții de Apel fie la invocarea excepției

inadmisibilității, față de împrejurarea că nu ar fi fost sesizată de Tribunalul

Buzău și cu soluționarea acestor cereri.

Prin urmare, cererile

având ca obiect analiza legalității H.C.L. nr. 42/2004 și a Protocolului pot fi

catalogate drept incidentale, situație în care, prin raportare la dispozițiile

art. 17 C. proc. civ. operează în favoarea Curții de Apel București o prorogare

de competență. Este adevărat că dacă s-ar fi solicitat doar constatarea

nelegalității actelor subsecvente H.G. nr. 877/2004, competența de soluționare

ar fi revenit Tribunalului Buzău.

Recurenta mai susține

că hotărârea instanței este nemotivată fiind incidente motivul de casare

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 și motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1),

pct. 5 C. proc. civ.

Având, în vedere că

în sistemul românesc de drept, jurisprudența nu este izvor de drept, o motivare

bazată exclusiv pe jurisprudență echivalează în realitate cu o nemotivare.

Se mai precizează că

deși instanța nu a analizat fondul excepției de nelegalitate ci doar

inadmisibilitatea acțiunii în raport de data emiterii actului atacat și de

jurisprudența Înaltei Curți, este de remarcat că acțiunea a fost respinsă, ca

nefondată.

Recurenta consideră

că instanța nu s-a pronunțat cu privire la toate cererile formulate,

soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 877/2004 s-a făcut fără a se

intra în cercetarea fondului, fiindu-i astfel lezat dreptul la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta mai susține

că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea legii, astfel că în

cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând sentința

atacată în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile privind

nemotivarea hotărârii, neadministrarea probelor, necercetarea fondului,

nepronunțarea asupra unor capete de cerere, precum și încălcarea formelor de

procedură sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Excepția de

nelegalitate invocată în cauză vizează H.G. nr. 877 din 3 iunie 2004, act emis

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ.

Este adevărat că

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II

alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate

fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate

urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la

momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10

aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt

constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2),

art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea

fundamentală.

Cu privire la

dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările

ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea

nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de

nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine rolul

de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire

la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene). În

acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al

normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte

abrogarea acesteia de către legiuitor” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr.

2), M. Of. nr. 830/5.12.2007).

Raportându-se,

așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte va reține că, în mod legal,

curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ,

cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită

în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor

administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor

principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real

al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care

permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile

sus-menționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul

la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum

și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma

atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în

totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele

fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de anula fără limită

în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a

principiului securității juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of.

nr. 414/31.08.2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar

că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă,

obligatorie și executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului

la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele Curții

Europene a Drepturilor Omului expuse în speța citată, sunt perfect valabile și

în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte

juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și

actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat

prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a

celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin

raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta

Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

Pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC H. SA București prin Sucursala Siriu - Buzău, împotriva

Sentinței civile nr. 3552 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.