ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2582/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2582/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1578din 5

octombrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a respins acțiunea

reclamantului D.G.I. precum și cererea de intervenție în interes propriu a

intervenientei C.L., formulată împotriva pârâtului S.R. pentru acordarea de

despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere faptul că

prin cererea de chemare

în judecată înregistrată sub nr. 142/115/15 ianuarie 2010, reclamantul a chemat

în judecată S.R. reprezentat prin M.E.F.P. București, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să constate caracterul politic privind

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951

a următorilor membrilor familiei acestuia, „latu sensu”, respectiv C.I. (I.), D.M.,

soție, C.Ș., fiică, T.G., ginere, T.M.L., nepoată, D.I., ginere de nepoată, și

D.G.I., strănepot și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale și

morale în sumă de 1.000.000 euro cauzate de suferințele fizice și psihice la

care au fost supuși toți membrii familiei sale prin deportarea în Bărăgan și

confiscarea tuturor bunurilor precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au

suportat după revenirea la locul de domiciliu, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 30

martie 2010 au formulat cerere de intervenție în interes propriu C.L. și C.E.I.,

susținând că, parte din persoanele pentru care reclamantul a solicitat daune, sunt

rude cu intervenienții, în grad îndreptățit a primi despăgubiri.

La termenul de judecată din 27

aprilie 2010 instanța a admis în principiu cererea de intervenție în interes

propriu formulată de C.L. și a respins cererea de intervenție formulată de C.E.I.

Tribunalul a respins atât acțiunea

principală cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de către

intervenienta C.L. pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce

face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească .

Reclamantul și intervenienta în

interes propriu C.L. nu au probat cu nici un mijloc de probă faptul că au fost

deportați în Bărăgan, după cum nu au probat nici cine anume a fost deportat în

Bărăgan cu toate că prin încheierea ședinței publice din 22 iunie 2010 instanța

le-a pus în vedere să precizeze pentru cine anume solicită daunele și care sunt

persoanele despre care se pretinde că ar fost deportate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, în termen legal, reclamantul D.G.I. solicitând schimbarea ei și,

în consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată de el și de

intervenienții în nume propriu.

În motivarea apelului s-a arătat

faptul că reclamantul și membrii familiei sale au fost supuși măsurii

dislocării forțate în Bărăgan, fiindu-le totodată confiscată averea.

Umilințele, relele tratamente și

privațiunile îndurate pe parcursul anilor de exil precum și lipsirea lor de

meritate șanse de afirmare socială și profesională și după încetarea acestei

măsuri administrative cu caracter politic, sunt motive justificate pentru care

acțiunea lor pentru obligarea statului la plata despăgubirilor pentru daune

morale trebuie admisă iar nu respinsă.

S-a apreciat și că instanța de fond

a fost superficială în interpretarea datelor cuprinse în actele dosarului.

Prin notele scrise depuse în apel, dar

fără a declara apel, intervenienta intimată C.L., expunând istoricul procedurilor

urmate în cauză, a solicitat soluționarea corectă a cauzei în conformitate cu

Legea nr. 221/2009 dar și cu C.E.D.O., cu Rezoluția Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei 1096/1996 și cu Rezoluția 1841/21006 care recomandă ca

persoanele persecutate politic să fie recompensate pentru prejudiciile morale

suferite din acest motiv.

A mai susținut și că cererea sa și a

unchiului său, C.E.I. pentru conexarea dosarelor lor la dosarul reclamantului

nu a fost discutată precum și faptul că acesta din urmă nu a declarat apel în

cauză pentru că nu i s-a comunicat hotărârea primei instanțe.

În susținerea afirmațiilor sale

intervenienta a depus la dosar un set de acte cu privire la măsura dispusă

împotriva rudelor sale și ale reclamantului precum și cu privire la stabilirea

în favoarea sa a indemnizației în baza Decretului – Lege nr. 118/1990.

Prin decizia nr. 782 din 19 aprilie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamantul D.G.I. împotriva sentinței civile nr. 1578 din 5 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, în dosar nr. 142/115/2010,

ca nefondat.

Cu privire la susținerile

intervenientei C.L. făcute în sprijinul cererii sale proprii de acordare a

despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 precum și în sprijinul celuilalt

intervenient (unchiul său, C.E.I.), curtea de apel a constatat că nu pot fi

luate în discuție nici sub aspectul problemelor de procedură invocate, nici sub

aspect substanțial întrucât niciunul dintre ei nu a declarat în cauză apel

principal sau incident, astfel că intervenienta are în proces doar calitatea de

intimată.

Examinând sentința atacată prin

prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit efectului

devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității și pe

baza tuturor probelor de la dosar, instanța de apel a constatat că apelul

declarat de reclamant este nefondat.

Acțiunea reclamantului a fost

respinsă de prima instanță ca nedovedită pentru că, deși i s-a pus în vedere

acestuia să-și dovedească afirmațiile în sensul stabilirii identității corecte

și complete a rudelor sale care au fost supuse măsurii abuzive precum și a

naturii și conținutului acesteia, nu a produs probe chiar dacă în cauză au fost

acordate mai multe termene de judecată în acest sens.

Prin înscrisurile depuse în apel s-a

dovedit că reclamantul (care este unchiul intimatei) și rudele lor comune au

fost deportate în Bărăgan în perioada iunie 1951 – martie 1956, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, ceea ce face ca măsura luată împotriva lor să fie

considerată o măsură administrativă cu caracter politic în sensul dispozițiilor

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, lege inițiată de legiuitor pentru

acordarea unor despăgubiri care să compenseze prejudiciul creat printr-un atare

abuz.

Însă, deși dovedite ca reale,

pretențiile reclamantului, la momentul soluționării prezentului apel acțiunea

sa nu mai poate fi admisă deoarece, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 (pe care s-a întemeiat acțiunea), a încetat să-și mai

producă efecte.

Ca urmare a cererilor formulate de

pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în

care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al

constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.

Aspectul neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă

a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat

și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001

cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a

concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale

cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt

în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor

situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul

existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie

prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat

că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect

al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi

proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin

legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5)

din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a

excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data

publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter

general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a

acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea

despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în

vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate

întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur,

însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet,

înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea

neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au

luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai

după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare

a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea

nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și

efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic

conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de

neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta trebuie tratată

nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului

juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a

generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală, ipoteză în care legea

nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii

raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar

noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție

a părților, sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care

legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima ipoteză se

poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a

doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor

drepturi.

Privită în conținutul său, obligația

de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a

fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este

una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din

angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special

desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că

lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în

perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie

(Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2

februarie 2010 din cauza K. și I.K. contra Georgia), fiind în primul rând

important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru

a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de

condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca

efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice,

abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei

obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea

acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin

acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-Lege

nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte

prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat

efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor

acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în

sensul art. 41 al C.E.D.O. și jurisprudenței generate de aplicarea acestui

articol.

Potrivit celor anterior expuse

rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al

Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau

să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi

printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme,

după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1) coroborat cu

art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].

Faptul că statul nu are, potrivit

obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui

„bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un

interes patrimonial existent și suficient de caracterizat), iar nu și obligația

de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în

Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.

în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V.M. contra Belgia,

Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18

februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).

Rezultă, deci, că raportul juridic

de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009

urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului,

ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din aceeași lege, care au condus inițial la suspendarea lui

de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art.

147 alin. 1 din Constituție)], datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes

trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a

substanței pretențiilor deduse judecății.

Așa fiind, indiferent de identitatea

reclamantului și de natura abuzului comis de regimul comunist împotriva sa sau

a rudelor sale, acțiunea de obligare a pârâtului S.R. la plata de despăgubiri

pentru daune morale (cum este și cea de față) nu mai poate fi admisă.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamantul a declarat recurs întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamantul, a susținut următoarele:

La pronunțarea atât a sentinței

civile nr. 1578 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin cât și a

deciziei civile nr. 782 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

instanțele trebuiau să aibă în vedere ce a însemnat măsura deportării pentru

familia sa, perioada de aproape 5 ani cât au fost obligați să nu părăsească

zona, împrejurarea ca în comunitatea din care făceau parte le-a fost afectată

reputația, iar prin deportarea abuzivă au fost puși la suferințe fizice și

psihice, li s-a știrbit onoarea, demnitatea și li s-au îngrădit libertatea și

drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege și au fost lipsiți de

posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri

corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat,

precum și o anumită compensare a posibilităților pe care victimele le aveau

anterior deportării și acelea care le-au fost accesibile ulterior iar dacă Legea

nr. 221/2009 a rămas fără conținut datorită unor aspecte politice, totuși în

cauză puteau fi aplicate dispozițiile art. 998 C. civ.

Recurentul-reclamant s-a referit,

prin cererea de recurs, la jurisprudența C.E.D.O. în analizarea acordării despăgubirilor

pentru daune morale în temeiul art. 41 din C.A.D.O.L.F. (Hotărârea din 19

ianuarie 2010, pronunțata în Cauza A.M. și alții împotriva României, paragraful

29, Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunțata în Cauza E.Z. împotriva

Italiei, paragraful 25, Hotărârea din 6 aprilie 2000 în Cauza C. împotriva Portugaliei,

paragraful 29, Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunțata in Cauza T.M. împotriva

Regatului Unit al Marii Britanii).

Recurentul-reclamant a mai invocat Rezoluția

nr. 1.096 privind masurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri

totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

care se refera la masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste, Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

6.615 din 7 mai 1992 adresata Comitetului de Miniștri, precum și Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate si Cooperare in Europa,

adoptata in 2009.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor pentru daune morale, recurentul-reclamant a arătat că stabilirea

acestuia este la latitudinea instanței de judecata, in virtutea dreptului

suveran al judecătorului de a aprecia.

Recursul este nefondat pentru

considerentele care succed.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite

au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având

în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta

cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se

constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În ceea ce privește criticile

privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv

art. 998 C. civ., este de reținut că, în mod corect, instanța de apel,

constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare

corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care reclamantul a

invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca

atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor

prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, atare act de procedură este

contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora

„În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are

caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la regula prevăzută în

art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în teza II și în alin. (2)

din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza

acesteia.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor,

astfel cum s-a întâmplat în cauză.

În ce

privește Rezoluția Adunării Parlamentare nr. 1096/1996 Recomandarea Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 precum și

Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru

Securitate si Cooperare in Europa, adoptata în 2009, invocate de

recurentul-reclamant este de reținut că acestea sunt documente politice

internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă

în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă

numai la tratatele internaționale.

Având în vedere temeiurile arătate,

recursul va fi respins, în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul D.G.I. împotriva deciziei nr. 782 din 19 aprilie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 05 aprilie 2012.