ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1582/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1930 din 18 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC R.C.S. SA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a admis cererile de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei, de C.R.E.D.I.D.A.M. și O.R.D.A. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 143/2003, susținând că aceasta stabilește în sarcina societății care distribuie servicii de televiziune prin cablu, obligația de a plăti remunerație către organismele de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, mai exact o cotă procentuală din încasările brute, din care se scade T.V.A., pentru anii 2002, 2003 și 2004. Potrivit Legii nr. 8/1996, programele audiovizuale nu pot fi asimilate fonogramelor.

În sprijinul pârâtului au formulat cereri de intervenție, O.R.D.A. și C.R.E.D.I.D.A.M., acestea precizând interesul pe care îl au, ca și beneficiari ai dispozițiilor actului administrativ atacat. Din dispozițiile art. 120 și 121, cât și art. 130 din Legea nr. 8/1996, rezultă cu claritate că sumele stabilite cu titlu de remunerație pentru drepturile de autor ale artiștilor interpreți sau executanți, sunt în sarcina distribuitorilor prin cablu, cum este și cazul reclamantei. Obligația de plată a drepturilor de autor nu decurge din prevederile H.G. 143/2003, ci chiar din Legea nr. 8/1996, iar ceea ce stabilește acest act administrativ, nu reprezintă o îmbogățire fără just temei, deoarece acordarea dreptului de retransmitere prin cablu a programelor TV de către organismele de televiziune, nu are nici o relevanță asupra drepturilor producătorilor de fonograme și artiștilor, distribuitorii având obligația de plată.

Totodată, nu este vorba de o plată retroactivă, ci de plata sumelor restante datorate conform Legii nr. 8/1996. În termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC R.C.S. SA. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a punctat următoarele aspecte de nelegalitate a sentinței recurate: - remunerația stabilită în temeiul H.G. nr. 143/2003, se referă exclusiv la utilizarea fonogramelor, a căror definiție este dată în art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, or societatea recurentă transmite prin cablu, programe audiovizuale, și nu fonograme; - acceptarea unei îmbogățiri fără justă cauză a titularilor de drepturi conexe, întrucât plata unei remunerații fixe, indiferent dacă sunt sau nu retransmise prin cablu, fonograme și indiferent de ponderea acestora în cadrul programelor retransmise, reprezintă o măsură arbitrară; - retroactivitatea prevederilor din Anexa nr. 1 la H.G.

nr. 143/2003, care impun plata remunerației pentru o perioadă anterioară publicării actului normativ. Prin întâmpinări, intimații-intervenienți C.R.E.D.I.DA.M. și O.R.D.A. au solicitat menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței recurate. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat. În mod corect și prin interpretarea și aplicarea exactă a dispozițiilor legale incidente în materie, instanța fondului a stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, neavând un caracter vătămător pentru reclamantă, prevederile H.G. nr. 143/2003, pentru aprobarea Metodologiilor privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme.

Prin H.G. nr. 143/2003 se realizează doar aprobarea tabelelor stabilite prin decizia O.R.D.A., acesta din urmă fiind actul care produce efecte cu privire la drepturile și obligațiile părților. În raport cu prevederile art. 98 lit. f) și art. 121 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, apare ca nerelevantă, distincția pe care societatea o face între fonograme și programe audiovizuale. H.G. nr. 143/2003 stabilește numai cuantumul obligațiilor; obligația plății unor remunerații privind drepturile artiștilor interpreți, este stabilită prin lege, în sarcina utilizatorilor, societăți de retransmitere prin cablu [art. 12 lit. k) și art. 130 lit. b) din Legea nr. 8/1996]. Stabilirea cuantumului acestor obligații prin hotărâre de guvern nu afectează principiul neretroactivității legii civile, astfel cum greșit susține recurenta-reclamantă.

În mod corect instanța de fond a stabilit că nu poate fi vorba de o îmbogățire fără just temei a titularilor de drepturi conexe, drepturi stabilite prin Legea nr. 8/1996, deoarece acordarea drepturilor de retransmitere prin cablu a programelor TV, de către organismele de televiziune, nu are nici o relevanță în ce privește drepturile producătorilor de fonograme și artiștilor, distribuitorii având obligația de plată. Neexistând motive pentru casarea sau modificarea sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R.C.S. SA București împotriva sentinței civile nr. 1930 din 18 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2005.