ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1582/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1930 din 18

noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC R.C.S. SA, în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a admis cererile de intervenție

accesorie formulată în interesul pârâtei, de C.R.E.D.I.D.A.M. și O.R.D.A.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat

anularea parțială a H.G. nr. 143/2003, susținând că aceasta stabilește în

sarcina societății care distribuie servicii de televiziune prin cablu,

obligația de a plăti remunerație către organismele de gestiune colectivă a

drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, mai exact o cotă procentuală

din încasările brute, din care se scade T.V.A., pentru anii 2002, 2003 și 2004.

Potrivit Legii nr. 8/1996, programele audiovizuale nu pot fi asimilate

fonogramelor.

În sprijinul pârâtului au

formulat cereri de intervenție, O.R.D.A. și C.R.E.D.I.D.A.M., acestea precizând

interesul pe care îl au, ca și beneficiari ai dispozițiilor actului

administrativ atacat.

Din dispozițiile art. 120 și

121, cât și art. 130 din Legea nr. 8/1996, rezultă cu claritate că sumele

stabilite cu titlu de remunerație pentru drepturile de autor ale artiștilor interpreți

sau executanți, sunt în sarcina distribuitorilor prin cablu, cum este și cazul

reclamantei.

Obligația de plată a

drepturilor de autor nu decurge din prevederile H.G. 143/2003, ci chiar din

Legea nr. 8/1996, iar ceea ce stabilește acest act administrativ, nu reprezintă

o îmbogățire fără just temei, deoarece acordarea dreptului de retransmitere prin

cablu a programelor TV de către organismele de televiziune, nu are nici o

relevanță asupra drepturilor producătorilor de fonograme și artiștilor, distribuitorii

având obligația de plată.

Totodată, nu este vorba de o

plată retroactivă, ci de plata sumelor restante datorate conform Legii nr. 8/1996.

În termen legal, împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC R.C.S. SA.

Invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a punctat următoarele aspecte de

nelegalitate a sentinței recurate:

- remunerația stabilită în

temeiul H.G. nr. 143/2003, se referă exclusiv la utilizarea fonogramelor, a

căror definiție este dată în art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, or

societatea recurentă transmite prin cablu, programe audiovizuale, și nu

fonograme;

- acceptarea unei îmbogățiri

fără justă cauză a titularilor de drepturi conexe, întrucât plata unei

remunerații fixe, indiferent dacă sunt sau nu retransmise prin cablu, fonograme

și indiferent de ponderea acestora în cadrul programelor retransmise,

reprezintă o măsură arbitrară;

- retroactivitatea

prevederilor din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 143/2003, care impun plata

remunerației pentru o perioadă anterioară publicării actului normativ.

Prin întâmpinări,

intimații-intervenienți C.R.E.D.I.DA.M. și O.R.D.A. au solicitat menținerea, ca

legală și temeinică, a sentinței recurate.

Examinând sentința atacată,

prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat.

În mod corect și prin

interpretarea și aplicarea exactă a dispozițiilor legale incidente în materie,

instanța fondului a stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 29/1990, neavând un caracter vătămător pentru reclamantă, prevederile

H.G. nr. 143/2003, pentru aprobarea Metodologiilor privind utilizarea

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a

tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau

executanți și producătorilor de fonograme.

Prin H.G. nr. 143/2003 se

realizează doar aprobarea tabelelor stabilite prin decizia O.R.D.A., acesta din

urmă fiind actul care produce efecte cu privire la drepturile și obligațiile

părților.

În raport cu prevederile art.

98 lit. f) și art. 121 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, apare ca nerelevantă,

distincția pe care societatea o face între fonograme și programe audiovizuale.

H.G. nr. 143/2003 stabilește

numai cuantumul obligațiilor; obligația plății unor remunerații privind

drepturile artiștilor interpreți, este stabilită prin lege, în sarcina

utilizatorilor, societăți de retransmitere prin cablu [art. 12 lit. k) și art. 130

lit. b) din Legea nr. 8/1996].

Stabilirea cuantumului

acestor obligații prin hotărâre de guvern nu afectează principiul neretroactivității

legii civile, astfel cum greșit susține recurenta-reclamantă.

În mod corect instanța de

fond a stabilit că nu poate fi vorba de o îmbogățire fără just temei a

titularilor de drepturi conexe, drepturi stabilite prin Legea nr. 8/1996,

deoarece acordarea drepturilor de retransmitere prin cablu a programelor TV, de

către organismele de televiziune, nu are nici o relevanță în ce privește

drepturile producătorilor de fonograme și artiștilor, distribuitorii având

obligația de plată.

Neexistând motive pentru

casarea sau modificarea sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC R.C.S. SA București împotriva sentinței civile nr. 1930 din 18 noiembrie 2003

a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2005.