ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1203/2011

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 77

din 29 martie 2010 a Curții de Apel Iași a fost admisă excepția de

inadmisibilitate și în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamantul P.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale ca inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea

înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 3277/89 din 15 octombrie 2009,

reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale pentru a se dispune anularea Ordinului nr. 2413

din 09 octombrie 2009, prin care pârâtul l-a notificat pe reclamant cu privire

la acordarea preavizului de 15 zile lucrătoare, urmând ca la expirarea acestuia

să-i înceteze contractul de management, conform art. 65 alin. (1) C. muncii,

coroborat cu art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management și art.

IV și XIV din O.U.G. nr. 105/2009.

Pârâtul,

prin întâmpinare, a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului

Vaslui, conform art. 10 din legea contenciosului administrativ, coroborat cu

art. 3 C. proc. civ., și excepția lipsei de interes privind primul capăt de

cerere, întrucât postul pe care reclamantul a funcționat a fost desființat.

Cât

privește fondul cauzei, pârâtul consideră acțiunea reclamantului ca fiind

nefondată, actul administrativ în cauză fiind legal emis, conform art. IV alin.

(2), (4) și dispozițiilor art. V din O.U.G. nr. 105/2009, bucurându-se de

prezumția de legalitate, astfel că revenea reclamantului obligația de a proba

pretinsele cauze de nulitate a acestuia.

Prin

sentința nr. 3/CA/ din 11 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Vaslui

a fost

admisă excepția necompetenței materiale, declinându-se competența în favoarea

Curții de Apel Iași, unde Dosarul a fost înregistrat sub nr. 82/45/2010.

Prin

încheierea de ședință din 1 martie 2010, instanța, din oficiu, a invocat

excepția de inadmisibilitate a acțiunii, raportat prevederilor art. 7 din legea

contenciosului administrativ.

Instanța

de fond a constatat că numirea în funcția de director coordonator adjunct la

D.A.D.R Vaslui, s-a făcut în condițiile O.U.G. nr. 37/2009 și că eliberarea din

aceasta funcție este motivată pe dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009.

Se mai constată

că atât O.U.G nr. 37/2009, cât și O.U.G. nr. 105/2009 au fost declarate

neconstituționale prin decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 și respectiv,

prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 ale Curții Constituționale,

reținându-se, printre altele, că „viciul de neconstituționalitate constă în

emiterea de către Guvern a unei ordonanțe de urgență într-un domeniu care,

potrivit art. 115 alin. (6) din Constituție, este sustras competenței

sale", „fiind afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate".

Ca atare,

atâta timp cât Curtea Constituțională a constatat că „procedeul legislativ

utilizat" pune în discuție comportamentul constituțional al Executivului

față de Parlament" și că „Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru

care nu avea competență materială", instanța de fond a apreciat că toate

actele emise în baza ordonanțelor de urgență menționate sunt lipsite de valoare

și efecte juridice.

Dincolo de

acest context legislativ, deficitar și confuz, creat de Guvern prin încălcarea

competențelor sale constituționale, instanța a avut în vedere, cu precădere,

doar cadrul convențional intervenit între părțile aflate în litigiu, prin

semnarea contractului de management.

Conform

art. 10 din contract, care este legea părților, potrivit art. 969 și art. 970

C. civ., normă care nu contravine Legii nr. 554/2004, părțile în litigiu au

convenit că orice litigiu legat de încheierea, executarea, modificarea și

încetarea contractului de management să se soluționeze „conform prevederilor

care reglementează contenciosul administrativ".

Cum, atât

la data încheierii contractului, cât și la data eliberării din funcție, ca

urmare a încetării contractului de management, singurul cadru legal ce

reglementează contenciosul administrativ este Legea nr. 554/2004, instanța a

apreciat că atât sesizarea, cât și soluționarea litigiului de față, trebuie să

urmeze cerințele acestui act normativ, cu valabilitate generală în acest

domeniu.

Din

conținutul Legii nr. 554/2004, rezultă fără echivoc că, prin art. 7,

legiuitorul a impus, cu valoare de normă imperativă, ca, înainte de a se adresa

instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act

administrativ individual să solicite autorității publice emitente, în termen de

30 de la data comunicării actului, revocarea acestuia, în tot sau în parte.

Ca atare,

chiar dacă Guvernul a asimilat, din punct de vedere al dreptului material,

contractul de management unui contract individual de muncă, realizând, astfel

cum a reținut Curtea Constituțională, „o construcție juridică deficitară și

confuză", din punctul de vedere al dreptului procesual, sesizarea

instanței nu poate fi realizată decât prin respectarea cerințelor Legii nr.

554/2004, cu atât mai cu cât chiar art. 106 din Legea nr. 188/1999 prevedere că

„în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care

funcționarul public le consideră netemeinice și nelegale, acesta poate cere

instanței de contencios administrativ anularea actului (...) în condițiile și

în termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ", dispozițiile

C. muncii negăsindu-și aplicabilitatea în această materie.

Ca atare,

instanța de fond a reținut că procedura prealabilă, reglementată de art. 7 din

Legea nr. 554/2004, reprezintă o condiție obligatorie pentru sesizarea

instanței de contencios administrativ, ce ține de esența procedurilor

administrative, iar neparcurgerea ei, indiferent de motivele ce s-ar invoca de

către cel obligat, se constituie într-un fine de neprimire a cererii.

Cum, în

cauză, acțiunea a fost introdusă la șase zile de la data emiterii actului

administrativ contestat, fără a se fi respectat obligația prevăzută de art. 7

din Legea nr. 554/2004, la care însăși părțile fac trimitere, în mod implicit

prin art. 10 din contractul de management, instanța va admite excepția invocată

și pe cale de consecință, va respinge cererea de anulare ca fiind inadmisibilă,

nefiind îndeplinite cerințele legale pentru sesizarea instanței de contencios

administrativ, soluție ce face de prisos cercetarea celorlalte excepții și a

fondului litigios.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând soluția instanței de

fond ca netemeinică și nelegală.

Recurentul

arată că, potrivit art. IV alin. (11) din O.U.G. nr. 105/2009, contractul de

management este asimilat contractului de muncă sub aspectul încetării acestuia,

iar promovarea acțiunii fără îndeplinirea unei condiții prealabile exclude

existența unei culpe în ceea ce-l privește pe reclamant. A precizat că însăși

Curtea Constituțională a sancționat asupra greșelii executivului prin

pronunțarea celor două hotărâri, confirmând răsfrângerea greșelilor

executivului asupra dreptului legal al cetățeanului de a reacționa la abuz.

A precizat

că sentința atacată încalcă accesul liber la justiție, drept consfințit de

Constituția României.

Înalta

Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat,

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Criticile

formulate de recurent urmează a fi respinse de instanța de control judiciar,

având în vedere faptul că Legea contenciosului administrativ a prevăzut în art.

7 și art. 11 două termene ce trebuie avute în vedere de participanții la

procesul civil, atât de părțile implicate, cât și de instanța de judecată și

anume termenul pentru formularea plângerii prealabile, procedură prevăzută de

lege ca o condiție pentru exercitarea dreptului la acțiune și termenul de

introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ competentă.

Astfel,

conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se

adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un

act administrativ trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen

de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a

acestuia.

Procedând

la verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul

că la data de 15 octombrie 2009 reclamantul s-a adresat instanței de contencios

administrativ, considerându-se vătămat într-un drept recunoscut de lege, fără a

urma procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr.

554/2004 privind procedura de soluționare a cererilor în contenciosul

administrativ.

A

considerat reclamantul, în mod greșit, că dispozițiile prevăzute de Legea nr.

188/1999, aplicabile cauzei, prevăd posibilitatea introducerii cererii direct

la instanță fără o procedură prealabilă.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a constatat faptul că instanța de fond a făcut o

corectă aplicare a legii, în sensul că a considerat a fi necesară procedura

prealabilă, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 7 din Legea nr.

554/2004, care prevăd expres această procedură, întrucât excepția de la această

procedură este prevăzută în alin. (5) din textul invocat, respectiv în cazul

acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția

Națională

a Funcționarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămați prin

ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazul prevăzut la art. 2

alin. 2 și la art. 4,

situație în care nu se afla reclamantul.

Raportându-se

la dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că

reclamantul nu s-a adresat cu o plângere prealabilă autorității emitente a

actului contestat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004, procedură prevăzută de dispozițiile art. 7 din actul normativ

arătat, motiv pentru care cererea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă

de instanța de fond.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că lipsa parcurgerii procedurii

prealabile este o cauză de inadmisibilitate a acțiunii și pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a hotărârii

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de P.A. împotriva sentinței nr. 77 din 29 martie 2010 a

Curții de Apel lași, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.