ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1203/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 77 din 29 martie 2010 a Curții de Apel Iași a fost admisă excepția de inadmisibilitate și în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul P.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 3277/89 din 15 octombrie 2009, reclamantul P.A.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale pentru a se dispune anularea Ordinului nr. 2413 din 09 octombrie 2009, prin care pârâtul l-a notificat pe reclamant cu privire la acordarea preavizului de 15 zile lucrătoare, urmând ca la expirarea acestuia să-i înceteze contractul de management, conform art. 65 alin. (1) C. muncii, coroborat cu art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management și art. IV și XIV din O.U.G. nr. 105/2009. Pârâtul, prin întâmpinare, a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Vaslui, conform art. 10 din legea contenciosului administrativ, coroborat cu art. 3 C. proc. civ., și excepția lipsei de interes privind primul capăt de cerere, întrucât postul pe care reclamantul a funcționat a fost desființat.

Cât privește fondul cauzei, pârâtul consideră acțiunea reclamantului ca fiind nefondată, actul administrativ în cauză fiind legal emis, conform art. IV alin. (2), (4) și dispozițiilor art. V din O.U.G. nr. 105/2009, bucurându-se de prezumția de legalitate, astfel că revenea reclamantului obligația de a proba pretinsele cauze de nulitate a acestuia. Prin sentința nr. 3/CA/ din 11 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Vaslui a fost admisă excepția necompetenței materiale, declinându-se competența în favoarea Curții de Apel Iași, unde Dosarul a fost înregistrat sub nr. 82/45/2010. Prin încheierea de ședință din 1 martie 2010, instanța, din oficiu, a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii, raportat prevederilor art. 7 din legea contenciosului administrativ.

Instanța de fond a constatat că numirea în funcția de director coordonator adjunct la D.A.D.R Vaslui, s-a făcut în condițiile O.U.G. nr. 37/2009 și că eliberarea din aceasta funcție este motivată pe dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009. Se mai constată că atât O.U.G nr. 37/2009, cât și O.U.G.

nr. 105/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 și respectiv, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 ale Curții Constituționale, reținându-se, printre altele, că „viciul de neconstituționalitate constă în emiterea de către Guvern a unei ordonanțe de urgență într-un domeniu care, potrivit art. 115 alin. (6) din Constituție, este sustras competenței sale", „fiind afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate". Ca atare, atâta timp cât Curtea Constituțională a constatat că „procedeul legislativ utilizat" pune în discuție comportamentul constituțional al Executivului față de Parlament" și că „Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială", instanța de fond a apreciat că toate actele emise în baza ordonanțelor de urgență menționate sunt lipsite de valoare și efecte juridice.

Dincolo de acest context legislativ, deficitar și confuz, creat de Guvern prin încălcarea competențelor sale constituționale, instanța a avut în vedere, cu precădere, doar cadrul convențional intervenit între părțile aflate în litigiu, prin semnarea contractului de management.

Conform art. 10 din contract, care este legea părților, potrivit art. 969 și art. 970 C. civ., normă care nu contravine Legii nr. 554/2004, părțile în litigiu au convenit că orice litigiu legat de încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de management să se soluționeze „conform prevederilor care reglementează contenciosul administrativ". Cum, atât la data încheierii contractului, cât și la data eliberării din funcție, ca urmare a încetării contractului de management, singurul cadru legal ce reglementează contenciosul administrativ este Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că atât sesizarea, cât și soluționarea litigiului de față, trebuie să urmeze cerințele acestui act normativ, cu valabilitate generală în acest domeniu.

Din conținutul Legii nr. 554/2004, rezultă fără echivoc că, prin art. 7, legiuitorul a impus, cu valoare de normă imperativă, ca, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de la data comunicării actului, revocarea acestuia, în tot sau în parte.

Ca atare, chiar dacă Guvernul a asimilat, din punct de vedere al dreptului material, contractul de management unui contract individual de muncă, realizând, astfel cum a reținut Curtea Constituțională, „o construcție juridică deficitară și confuză", din punctul de vedere al dreptului procesual, sesizarea instanței nu poate fi realizată decât prin respectarea cerințelor Legii nr. 554/2004, cu atât mai cu cât chiar art. 106 din Legea nr. 188/1999 prevedere că „în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice și nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului (...) în condițiile și în termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ", dispozițiile C. muncii negăsindu-și aplicabilitatea în această materie.

Ca atare, instanța de fond a reținut că procedura prealabilă, reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reprezintă o condiție obligatorie pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, ce ține de esența procedurilor administrative, iar neparcurgerea ei, indiferent de motivele ce s-ar invoca de către cel obligat, se constituie într-un fine de neprimire a cererii. Cum, în cauză, acțiunea a fost introdusă la șase zile de la data emiterii actului administrativ contestat, fără a se fi respectat obligația prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, la care însăși părțile fac trimitere, în mod implicit prin art. 10 din contractul de management, instanța va admite excepția invocată și pe cale de consecință, va respinge cererea de anulare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, soluție ce face de prisos cercetarea celorlalte excepții și a fondului litigios.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurentul arată că, potrivit art. IV alin. (11) din O.U.G. nr. 105/2009, contractul de management este asimilat contractului de muncă sub aspectul încetării acestuia, iar promovarea acțiunii fără îndeplinirea unei condiții prealabile exclude existența unei culpe în ceea ce-l privește pe reclamant. A precizat că însăși Curtea Constituțională a sancționat asupra greșelii executivului prin pronunțarea celor două hotărâri, confirmând răsfrângerea greșelilor executivului asupra dreptului legal al cetățeanului de a reacționa la abuz. A precizat că sentința atacată încalcă accesul liber la justiție, drept consfințit de Constituția României.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Criticile formulate de recurent urmează a fi respinse de instanța de control judiciar, având în vedere faptul că Legea contenciosului administrativ a prevăzut în art. 7 și art. 11 două termene ce trebuie avute în vedere de participanții la procesul civil, atât de părțile implicate, cât și de instanța de judecată și anume termenul pentru formularea plângerii prealabile, procedură prevăzută de lege ca o condiție pentru exercitarea dreptului la acțiune și termenul de introducere a acțiunii la instanța de contencios administrativ competentă.

Astfel, conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 15 octombrie 2009 reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ, considerându-se vătămat într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ.

A considerat reclamantul, în mod greșit, că dispozițiile prevăzute de Legea nr. 188/1999, aplicabile cauzei, prevăd posibilitatea introducerii cererii direct la instanță fără o procedură prealabilă. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în sensul că a considerat a fi necesară procedura prealabilă, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care prevăd expres această procedură, întrucât excepția de la această procedură este prevăzută în alin. (5) din textul invocat, respectiv în cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazul prevăzut la art. 2 alin. 2 și la art. 4, situație în care nu se afla reclamantul.

Raportându-se la dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că reclamantul nu s-a adresat cu o plângere prealabilă autorității emitente a actului contestat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, procedură prevăzută de dispozițiile art. 7 din actul normativ arătat, motiv pentru care cererea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă de instanța de fond. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile este o cauză de inadmisibilitate a acțiunii și pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de P.A. împotriva sentinței nr. 77 din 29 martie 2010 a Curții de Apel lași, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.