ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3162/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3162/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 247 din 30

noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei de interes, a

inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei

de obiect, invocate de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale; a a

dmis acțiunea formulată de reclamantul M.C., în

contradictoriu cu

pârâtul Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltări

Rurale; a d

ispus suspendarea executării Ordinului nr. 2094/2009 emis de

pârât,

până

la soluționarea irevocabilă pe fond a cauzei și a obligat pârâtul la 600 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția lipsei de

interes, instanța a considerat că nu este întemeiată având în vedere că ordinul

atacat, în accepțiunea Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ,

este un act administrativ și, indiferent de efectele sale, acesta nu este

exceptat de la cenzurarea sa în justiție, potrivit art. 14 din aceeași lege.

Cu privire la excepția

inadmisibilității, s-a arătat că reclamantul a făcut dovada că a formulat

plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 din aceeași lege, cu înscrisul de la

dosar.

Referitor la ultima excepție, instanța

a constatat că, indiferent de situația actelor normative invocate în ordin, nu

se poate pune problema că reclamantul nu are interes în promovarea acțiunii.

Pe fondul cauzei, instanța a

analizat condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, și anume cazul

bine justificat și paguba iminentă, constatându-se că cele două condiții

cumulative se îndeplinesc.

Astfel, s-a reținut că prin Ordinul

2094/2009 al

Ministerului Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale

, începând cu 12 octombrie 2009 s-a

acordat un preaviz de 15 zile lucrătoare domnului M.C., director coordonator în

cadrul O.J.C.A. Prahova, iar la expirarea perioadei de preaviz, încetează

aplicabilitatea Ordinului nr. 1197/2009 și contractul de management nr. 31 din 28

mai 2009.

Analizând acest ordin, prin care

practic s-a dispus încetarea contractului de management, s-a reținut că se

poate observa că nu s-a motivat în fapt luarea acestei măsuri, neindicându-se

practic nici un motiv, iar luarea acestei măsuri, după aproximativ cinci luni

de la numirea în funcția de conducere, deci după o perioadă scurtă, fără o

motivare corespunzătoare, conduce la existența unei prezumții de nelegalitate a

acestui ordin.

Cu privire la paguba iminentă, instanța

a apreciat că reclamantul este prejudiciat atât moral cât și material, în

condițiile în care practic a fost eliberat din funcția de director coordonator,

în modalitatea arătată mai sus.

Așa fiind, față de situația de fapt

și de drept supusă judecății, instanța a respins excepțiile lipsei de interes,

a inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei de obiect și a admis acțiunea

reclamantului, dispunând suspendarea executării Ordinului nr. 2094 din 9

octombrie 2009 emis de M.A.P.D.R., până la soluționarea irevocabilă pe fond a cauzei.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța

a obligat pârâtul la 600 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu

avocat.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că una dintre

condițiile intrinseci de admisibilitate a unei cereri de suspendare este aceea a

existenței unui obiect ca protecție a unui drept ori a unui interes legitim,

pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie și, întrucât

interesul trebuie să fie actual, instanța de fond trebuia să rețină, în fapt,

că pretenția dedusă judecății este lipsită de obiect, atât timp cât actul de

eliberare din funcție a ajuns la termen anterior pronunțării și chiar

introducerii acțiunii.

Recurentul arată că pentru a putea

fi în prezența unei acțiuni admisibile, reclamantul trebuia să facă dovada că

obiectul este licit, posibil și determinat, că scopul există, este real, licit

și moral și că interesul este legitim, juridic, născut și actual, personal și

direct, dovadă care nu s-a făcut în cauză, cu precădere dovada condiției

«actual», astfel că, în principiu, obligația instanței de fond era aceea de

admitere a excepției.

În ceea ce privește fondul cauzei,

recurentul arată că în speță cel puțin condiția pagubei iminente nu este

îndeplinită, susținere argumentată prin aceea că suspendarea executării este o

măsură de excepție care se justifică numai dacă actul administrativ conține

dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav

sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, ceea ce nu este cazul.

Prin urmare, nefiind îndeplinită

condiția pagubei iminente, instanța de fond trebuia să aprecieze că cererea de

suspendare este neîntemeiată.

Recurentul mai arată că nu este

îndeplinită nici condiția cazului bine justificat, întrucât actul a cărui

suspendare se cere a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, nedeclarată

neconstituțională, așa încât aceasta nu poate să constituie o împrejurare de

natură a crea o îndoială serioasă în privința ilegalității actului subsecvent.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanța de fond a respins în mod

corect excepțiile invocate de ministerul recurent cu privire la lipsa de obiect

a cererii de suspendare a executării, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei

de interes, constatând întemeiat îndeplinirea tuturor condițiilor prealabile de

admisibilitate a unei cereri de chemare în judecată.

Astfel, cerința unui obiect

determinat, licit și posibil, în sensul existenței unui drept sau a unui

interes actual pentru ocrotirea căruia este necesară sesizarea instanței de

judecată, rezultă în mod evident din consecințele juridice produse de actele

administrative contestate de către intimatul - reclamant în procedura

administrativă.

În ceea ce

privește excepția lipsei de obiect,

Înalta

Curte reține că în mod corect

a fost respinsă de instanța de fond,

întrucât dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție între

actele administrative cu executare uno ictu și actele administrative cu

executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a

produce efecte juridice, fiind astfel admisibilă cererea de suspendare a

executării ordinului atacat.

A accepta

teoria recurentului - pârât

echivalează cu lipsirea de efecte juridice a

normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privința tuturor actelor

administrative cu executare uno ictu, care reprezintă de altfel regula în materie,

excepția fiind reprezentată de actele

administrative

cu executare succesivă. Este de reținut și faptul că

ține

de esența instituției

juridice a suspendării executării actului

administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obține

întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului

contestat, ca o situație de excepție de la regula

executării

din

oficiu a actului.

Sub aspectul fondului cauzei, Înalta

Curte reține următoarele:

Este de necontestat faptul că

reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator în cadrul O.J.C.A. Prahova

prin Ordinul nr. 1197/2009 și conform art. 3 din contractul de management nr. 31/

O.J.C.A. din 28 mai 2009, durata contractului încheiat între părți se întindea

pe o perioadă de un an, începând cu 28 mai 2009, deci expira la data de 28 mai

2010.

Cu toate acestea, după schimbarea

ministrului, s-a emis Ordinul nr. 2094/2009, prin care începând cu data de 12

octombrie 2009, i s-a acordat reclamantului un preaviz de 15 zile lucrătoare,

iar potrivit art. 1 alin. (2) din contract, la expirarea perioadei de preaviz

încetează aplicabilitatea Ordinului nr. 1197/2009 și aplicabilitatea

contractului de management nr. 31 din 28 mai 2009.

De asemenea, este necontestat că.

prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a

unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că

Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului

că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de

neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art.

115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență (..) nu

pot

afecta regimul instituțiilor

fundamentale

ale

statului

(..)”.

Or, a argumentat Curtea

Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe de specialitate

ale

administrației publice centrale din unitățile administrativ - teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 (M. Of. nr. 668/6.10.2009),

care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009. a fost declarată

neconstituțională în

privința dispozițiilor

art. I

pct. 1 - 5

și 26. art.

II,

art. IV, art. V, art. VIII

și anexa 1, cu

motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și

aceleași soluții legislative ca și

cele ce

au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009, în privința neconstituționalității

căreia

Curtea Constituțională s-a

pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională a

reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea

O.U.G.

nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147

alin.

(4)

din Constituție, potrivit

cărora deciziile sale sunt general

obligatorii.

Or, caracterul executoriu al unui

act administrativ are ca temei fundamental

prezumția

de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că

orice

act administrativ este emis în baza și în

limitele

legii, așa cum este și cazul

ordinului în

litigiu, care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

În situația în

care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat

neconstituțional, prezumția de

legalitate nu mai funcționează în favoarea actului

administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat

pentru suspendarea

sa până la soluționarea cererii de anulare a

acestuia.

În ceea ce

privește îndeplinirea celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube

iminente, instanța de recurs reține că urmare emiterii ordinului în litigiu,

intimatul -

reclamant a

fost eliberat din funcția publică de conducere, fiind astfel lipsit de

drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa

cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și

condiția iminenței unei pagube este îndeplinită.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea

instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul cererii

de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de

suspendare, instanța nu cercetează îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine

justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a

consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea

măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având

posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată nefondate

criticile exprimate de recurent în ceea ce privește indiciile de nelegalitate

ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor

cazului bine justificat.

Independent de conținutul motivelor

de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că

situația prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca fiind

îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele administrate,

instanța de fond, motivat și argumentat, a indicat că există suficiente indicii

aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta

să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității

actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază, în acord cu

instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului

este îndeplinită în cauză, fiind evident că reclamantul este prejudiciat atât

moral cât și material, în condițiile în care, practic a fost eliberat din

funcția de director coordonator.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Față de cele arătate, reținând

așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin.

(1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se

dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței nr. 247 din

30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 16 iunie 2010.