ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3385/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta E.E. a chemat

în judecată pe pârâta A.N.S.V.S.A. pentru a se dispune anularea Ordinului nr. 69501

din 23 aprilie 2009, pentru a fi reintegrată în postul deținut anterior

emiterii acestui ordin, acela de director executiv adjunct economic și pentru

a-i fi achitate cheltuielile de judecată.

In motivarea acțiunii, reclamanta a susținut

că actul este nelegal, întrucât este întemeiat pe art. III alin. (11) din O.U.G.

nr. 37/2009, care este în neconcordanță cu dispozițiile art. 97-99 din Legea

nr. l88/1999, în sensul că, această lege, nu include și cazul de încetare a

raporturilor de muncă instituit prin ordonanța amintită.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii cu motivarea că actul normativ a stabilit că

ocuparea funcțiilor, inclusiv a celei pe care a deținut-o reclamanta, trebuie

să se facă pe baza evaluării cunoștințelor și abilităților manageriale, fiind

respectat întocmai actul normativ.

Prin sentința civilă nr. 13/F-CONT din 20

ianuarie 2010 Curtea de Apel Pitești a admis acțiunea, a dispus anularea

Ordinului nr. 69501 din 23 aprilie 2009 și reintegrarea contestatoarei în

funcția avută anterior emiterii acestuia (director executiv adjunct economic).

Pentru a pronunța această sentință

instanța de fond a reținut că ordinul este nelegal, întrucât, deși sunt

reținute dispozițiile art. 99 din Legea nr. 188/1999, în textul de lege, nu se

regăsește situația prezentă, adică desființarea denumirii funcției publice, cu

menținerea acelorași atribuții.

De asemenea, acesta se întemeiază pe

O.U.G. nr. 37/2009, declarată neconstituțională, iar O.U.G. nr. 105/2009 care o

abrogă, a fost de asemenea, declarată neconstituțională.

Instanța de fond a mai reținut că art.

100 lit. a) din Legea nr. 188/1999, definește noțiunea de reorganizare a instituției

și numirea funcționarilor publici în noile funcții publice, atunci când se

modifică atribuțiile aferente unei funcții publice cu mai mult de 50%.

Cu alte cuvinte, modificarea

denumirii funcției, fără ca atribuțiile să se modifice cu peste 50%, trebuia să

conducă la menținerea reclamantei în această funcție și nu eliberarea acesteia

din funcția de director executiv adjunct economic.

De asemenea, art. 100 alin. (5) din

Legea nr. 188/1999, interzice înființarea de posturi similare celor

desființate, pentru o perioadă de un an de la data reorganizării, astfel cum

s-a întâmplat.

Pe de altă parte, analizând actul

administrativ atacat instanța de fond a apreciat că acesta nu este motivat, deoarece

nu justifică măsura adoptată, redă texte de lege în mod generic, care nu-și

găsesc aplicabilitatea în cauză.

Cerința motivării se impune pentru a

nu prejudicia interesele funcționarilor publici. Actele administrative trebuie

să prevadă în primul rând natura măsurii adoptate, sub aspectul modificării

unilaterale a raporturilor de muncă și corespondența acestora cu textele

legale, adică să se precizeze dacă este vorba de transfer, mutare definitivă,

sancțiune administrativă, etc.

Împotriva hotărârii instanței de fond

pârâta A.N.S.V.S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Recurenta-pârâtă, aduce, în esență,

următoarele critici sentinței recurate, care se subsumează motivului de recurs

invocat.

- funcția publică deținută de

reclamantă a fost desființată prin art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009,

iar măsura urma să devină efectivă în termen de 32 de zile de la data intrării

în vigoare a ordonanței de urgență, aceasta producându-se „

ope legis

”;

- instituția publică pârâtă nu a

avut un drept de opțiune în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. III

alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009;

- legalitatea unui act administrativ

se apreciată prin raportarea la cadrul legal existent la data emiterii sale,

respectiv dispozițiile legale imperative prevăzute de O.U.G. nr. 37/2009, în

vigoare la acel moment.

- Ordinul nr. 69501 din 22 mai 2009

a fost motivat atât în fapt cât și în drept, astfel că în mod eronat prima

instanță a reținut că acesta nu este motivat.

Recursul este nefondat.

În cauză este necontestat că Ordinul

nr. 69501 din 23 aprilie 2009 a fost emis de către președintele A.N.S.V.S.A. ca

urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de

îmbunătățire a activității administrației publice care, la art. III alin. (1)

și (3) a stabilit că: „(1) Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și

posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător

al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe

ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale

prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă

din aceasta, precum și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de

zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) La expirarea termenului prevăzut

la alin. (1) din prezenta ordonanță de urgență, serviciile publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației

publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la

prezenta ordonanță de urgență vor fi conduse de un director coordonator al

serviciului public deconcentrat. Directorul coordonator este ajutat de unul sau

mai mulți adjuncți, în limita numărului de posturi care se desființează”.

De asemenea, este necontestat că

prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a

unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat

că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/ 2009 este neconstituțională, ca urmare

a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de

neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor

art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență(…)

nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului(…)”.

Or, a argumentat Curtea

Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria

funcționarilor publici de conducere funcțiile de director executiv și director

executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M.Of.

nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a

fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și

26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea

conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au

constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității

căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională a

reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat

și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

sale sunt general obligatorii.

În esență, instanța de fond a

motivat că actul administrativ atacat – Ordinul nr. 69501 din 23 aprilie 2009,

este nelegal fiind emis în temeiul unei Ordonanțe de urgență în privința căreia

Curtea Constituțională a statuat că este afectată de un viciu de

neconstituționalitate.

De cealaltă parte, autoritatea

publică recurentă, emitenta actului administrativ anulat de instanța de fond, a

susținut, în esență, că legalitatea unui act administrativ trebuie să fie

verificată în raport cu cadrul legal în vigoare la data emiterii actului

administrativ și nu în funcție de evenimente survenite ulterior, precum

declararea neconstituționalității sau abrogarea actului normativ în temeiul

căruia a fost emis actul administrativ respectiv, ceea ce este parțial

adevărat.

Într-adevăr, având în vedere că

actul administrativ este emis pentru organizarea executării legii sau aplicarea

în concret a legii, deci în baza și în limitele legii, rezultă că instanța

trebuie să-și limiteze verificarea conformității actului administrativ cu

legea, raportându-se la data emiterii sau adoptării actului administrativ.

Art.126 alin. (6) din Constituție și

art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu completările

și modificările ulterioare, au instituit o soluție juridică nouă, de natură să

lipsească de efecte juridice un act administrativ care a fost dat în baza unei

ordonanțe sau dispoziții din ordonanță care au fost declarate ca fiind

neconstituționale.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (1)-(4)

din Legea nr. 554/2004 „1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce

acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de

neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea

neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

2) Instanța de contencios

administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de

art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere

motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.

3) După pronunțarea Curții

Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă

termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost

declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz

contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă.

4) În situația în care decizia de

declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă

cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios

administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an,

calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul

Oficial al României, Partea I”.

Deci, cu alte cuvinte, un act

administrativ care a fost dat în baza unei ordonanțe sau dispoziție dintr-o

ordonanță declarată ulterior neconstituțională, poate fi lipsit de efectele

sale, dacă este atacat în termenele prevăzute la art. 9 din Legea nr. 554/2004,

cum s-a procedat, de altfel, în cauza de față.

Mai mult, în considerentele Deciziei

nr. 413/2010, Curtea Constituțională antamând situația creată ca urmare a

aplicării O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 a menționat în mod expres

că: „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept

efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora

(contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două

ordonanțe de urgență etc.)”.

În concluzie, față de cele reținute,

Înalta Curte va menține soluția instanței de fond, privind anularea Ordinului

nr. 69501 din 23 aprilie 2009 urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza II C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, să respingă recursul formulat de recurentul-pârât ca

fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.S.V.S.A.

împotriva sentinței civile nr. 13/F-CONT 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 24 iunie 2010.