ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2630/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 189/

F-CONT din 4 noiembrie 2009, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamantul S.N.M., în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., având ca obiect

constatarea nulității absolute a deciziei nr. 611 din 28 aprilie 2009, emisă de

conducătorul autorității pârâte și anularea măsurii acordării preavizului și

eliberării din funcție, cu consecința reintegrării pe vechiul post și obligării

pârâtei la plata sumei de 60.000 lei, reprezentând echivalentul prejudiciului

mora încercat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, privitor la susținerea reclamantului, de neconstituționalitate a

dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, invocată drept temei al deciziei contestate,

că prin decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009 s-a

statuat asupra caracterului neconstituțional al ordonanței, iar ieșirea ei din

vigoare se produsese prin abrogarea din 6 octombrie 2009.

Pe fond s-a apreciat că decizia

susmenționată este lipsită de incidență în cauză întrucât ea se aplică doar

situațiilor juridice născute ulterior publicării ei, în virtutea principiului

neretroactivității, respectiv anterioare publicării în M. Of. care s-a făcut la

7 noiembrie 2009.

Pentru această rațiune instanța de

fond a apreciat, de asemenea, că se impune analizarea legalității deciziei

contestate sens în care s-a reținut că dispozițiile cuprinse în art. 97 lit. c),

art. 99 alin. (1) lit. b) și art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999,

referitoare la încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici,

nu pot înlătura, din punctul de vedere al instanței de drept comun, dreptul

legiuitorului, ca printr-un act normativ special, derogatoriu de la o lege

organică în vigoare, să adopte reglementări care să permită desființarea unor

posturi în alte condiții, astfel cum este cazul în speță unde, prin Decizia nr.

611/2009 funcția de director executiv la Centrul Județean A.P.I.A. Argeș, deținută de reclamant, s-a desființat, nu în condițiile Legii nr. 188/1999, ci în condițiile

O.U.G. nr. 37/2009, iar eliberarea acestuia din funcție a fost numai consecința

desființării postului.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, a declarat recurs reclamantul, susținând că hotărârea instanței

de fond a fost dată cu încălcarea greșită a legii, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că motivarea

instanței de fond nu poate fi reținută atâta vreme cât, prin Decizia nr. 1257/2009,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra neconstituționalității O.U.G. nr. 37/2009,

act normativ ce a stat la baza deciziei nr. 611/2009, emisă de intimată și a

cărei anulare se solicită.

Recurentul a criticat, de asemenea,

motivarea primei instanțe în sensul că dispozițiile Legii nr. 188/1999 nu pot

înlătura dreptul legiuitorului ca, printr-un act normativ, derogatoriu de la

legea organică să adopte o altă reglementare și a invocat în acest sens decizia

Curții Constituționale prin care s-a reținut că ordonanța de urgență

încriminată a afectat grav activitatea instituțiilor statului vizate de acest

act normativ.

Înalta Curte, analizând recursul

declarat în cauză, constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Pe cale de consecință se reține că

actul administrativ atacat, respectiv decizia nr. 611 din 24 aprilie 2009 este

nelegal, fiind emis în temeiul unei ordonanțe de urgență în privința căreia

Curtea Constituțională a statuat că este afectat de un viciu de

neconstituționalitate, ulterior fiind abrogată.

Pe

de altă parte,

dispozițiile art.

126 alin.

(6) din Constituție și art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu completările și modificările ulterioare, au instituit o

soluție juridică nouă, de natură să lipsească de efecte juridice un act

administrativ care a fost dat în baza unei ordonanțe sau dispoziții din

ordonanță care au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) - (4)

din Legea nr. 554/2004 „1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce

acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de

neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea

neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

2) Instanța de contencios

administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art.

29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea

Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.

3) După pronunțarea Curții

Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă

termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost

declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz

contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă.

4) În situația în care decizia de

declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă

cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ

competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, Partea I”.

Cu alte cuvinte, un act

administrativ care a fost dat în baza unei ordonanțe sau dispoziție dintr-o

ordonanță declarată ulterior neconstituțională, poate fi lipsit de efectele

sale, dacă este atacat în termenele prevăzute la art. 9 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește capătul de

cerere din acțiune privind acordarea de daune morale, instanța constată că este

neîntemeiat întrucât intimata pârâtă a pus în executare un act normativ al

cărui viciu de neconstituționalitate nu este răspunzătoare, situație în care

lipsește elementul de vinovăție, astfel că nu sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, prin admiterea acțiunii

s-a reparat și paguba pe care recurentul reclamant a suferit-o prin încetarea

raportului de funcție.

În același timp, având în vedere

dispozițiile art. 274 alin. (1) potrivit cărora „Partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată” urmează a fi

obligată intimata la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată, către

recurent.

În raport de considerentele de mai

sus, în baza art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul declarat în cauză și

se va modifica sentința atacată în sensul admiterii acțiunii, se va respinge

capătul de cerere privind plata daunelor morale și va fi obligată intimata

pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul menționat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.N.M.

împotriva sentinței civile nr. 189/ F-CONT din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul

că admite în parte acțiunea.

Dispune anularea deciziei nr. 611

din 24 aprilie 2009, precum și reintegrarea recurentului reclamant S.N.M. în

funcția deținută anterior emiterii deciziei.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea

de acordare a daunelor morale.

Obligă intimata pârâtă la plata

sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată, către recurentul reclamant cheltuieli

efectuate la fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2010.