ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5104/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 97 din 23 februarie 2010 a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul T.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale și în consecință a anulat Ordinul din 9 octombrie

2009 emis de pârât, dispunând reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior,

cu obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale aferente, de la data eliberării

din funcție și până la reintegrarea sa, actualizate la data plății.

Totodată, instanța a luat

act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind suspendarea

executării actului administrativ contestat.

În acest sens, s-a reținut

că este neîntemeiată excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de

pârât, cu motivarea că la dosar se află copia acestui demers, înregistrat la sediul

pârâtului sub nr. 53632 din 22 octombrie 2009 cât și răspunsul acestuia din urmă

cu adresa din 20 noiembrie 2009, constatându-se totodată și netemeinica excepției

lipsei de obiect, a cererii de suspendare invocată de aceeași parte, în condițiile

în care reclamantul a renunțat la acest capăt de cerere.

Pe fondul pricinii instanța

a reținut că, prin Ordinul din 9 octombrie 2009, pârâtul a dispus, începând cu data

de 12 octombrie 2009, acordarea unui preaviz de 15 zile reclamantului, ce deținea

funcția de director coordonator adjunct al Unității fitosanitare din cadrul Direcției

pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Gorj, urmând ca, la expirarea perioadei

de preaviz să înceteze aplicabilitatea Ordinului din 28 mai 2009 prin care reclamantul

a fost numit în funcție, precum și contractul de management nr. AA din 28 mai 2009.

În exercitarea controlului

legalității Ordinului din 9 octombrie 2009 Curtea de Apel a constatat că dispozițiile

actului normativ în aplicarea căruia acesta a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 105/2009,

a fost declarat neconstituțional, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții

Constituționale care a constatat că Guvernul a determinat ca prevederile actului

normativ abrogat și declarat neconstituțional, respectiv O.U.G. nr. 37/2009, să

producă în continuare efecte juridice sub forma unui act nou - O.U.G. nr. 105/2009,

care a preluat în integralitate, cu modificări nesemnificative, dispozițiile inițiale

în materia respectivă.

Reținând că declararea,

prin intermediul excepției de neconstituționalitate, a neconstituționalității unei

dispoziții legale conduce la suspendarea de drept și respectiv la încetarea efectelor

sale juridice, instanța de fond a concluzionat cu privire la nelegalitatea Ordinului

nr. din 9 octombrie 2009, fiind emis în aplicarea unor dispoziții legale declarate

neconstituționale, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și a

plății drepturilor salariale neîncasate.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul.

Recurentul a reiterat

excepția lipsei de obiect a acțiunii cu motivarea că actul de eliberare din funcție

a ajuns la termen anterior pronunțării și chiar introducerii acțiunii, iar pe fond

a susținut netemeinicia soluției de anulare a Ordinului din 9 octombrie 2009 invocând

dispozițiile legale în baza căruia a fost admis, respectiv art. IV alin. (1), (4)

și art. V din O.U.G. nr. 105/2009, în contextul aplicabilității, în speță a regulii

exprimate în adagiul „tempus regit actum”.

Recursul este fondat.

În speță, reclamanta a

invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe

de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ

emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională.

Înalta Curte precizează

că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile

jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare

ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului,

în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă

limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul

ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările

reglementate în Constituție.

În situația legiferării

prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative,

poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv

art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost

declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale

a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional

al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ

de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantei într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate

al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul

actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire

pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează

că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională

este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra

constituționalității legilor înainte de promulgare (control a priori) și asupra

excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ

(ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora,

dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale,

după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate

al Ordonanței de Urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

În același sens s-a pronunțat

și Curtea Constituțională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea

modificărilor aduse Legii nr. 188/1999 atunci când se face o analiză a efectelor

Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, s-a precizat

că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect

încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele

de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență).

În consecință, în baza

art. 312 și art. 304

1

C. proc. civ., se va admite recursul și se va modifica

hotărârea atacată în sensul că se va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr.

97 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2010.