ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 677/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului se constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal,

reclamantul C.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, anularea

O.U.G. nr. 37 din 22 aprilie 2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a

activității administrației publice, anularea actului prin care a fost eliberat

din funcție, respectiv a Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării

rurale nr. 519 din 24 aprilie 2009 și suspendarea executării celor două acte

contestate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin Încheierea din

data de 16 iulie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins cererea de suspendare a

executării Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale

nr. 519 din 24 aprilie 2009 formulată de reclamant, apreciind în esență, faptul

că în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și iminența producerii unei

pagube.

În acest sens, Curtea

de Apel a constatat că prin Ordinul nr. 519 din 24 aprilie 2009 - act

administrativ întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 - s-a dispus

eliberarea reclamantului din funcția publică de conducere de director executiv

adjunct al Unității Fitosanitare, la Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare

Rurală cu acordarea unui termen de preaviz de 30 de zile, respectiv perioada

24.04 - 23 mai 2009.

Instanța a reținut că

natura măsurii dispuse prin actul a cărui suspendare se solicită nu constituie

prin ea însăși un caz bine justificat presupunând cercetarea în profunzime a

fondului cauzei și nu se circumscrie condiției prevăzute de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește

cea de a doua condiție legală a suspendării executării actului administrativ,

instanța a reținut că reclamantul nu a justificat în cuprinsul cererii de

chemare în judecată paguba iminentă ce i s-ar produce prin executarea actului

administrativ și nici nu a dovedit-o, astfel încât Curtea a apreciat că

argumentele invocate de reclamant nu sunt nici suficiente, nici concludente

pentru a se aprecia că sunt întrunite cerințele legale ce se impun pentru a se

suspenda executarea unui act administrativ, a cărei prezumție de legalitate nu

a fost răsturnată.

Împotriva acestei

încheieri reclamantul C.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie solicitând instanței de recurs modificarea în tot a acesteia în

sensul admiterii cererii sale de suspendare a executării Ordinului nr. 519 din

24 aprilie 2009 până la soluționarea pe fond a cauzei.

În motivarea

recursului se arată, în esență, faptul că hotărârea atacată este nelegală fiind

dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, în cauză, sunt îndeplinite

condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât sub

aspectul existenței unor cauze temeinic justificate legate de pretinsa

nelegalitate a Ordinului nr. 519/2009, cât și sub aspectul iminenței producerii

unei pagube.

Examinând cauza și

sentința atacată Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea

textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni

această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ

este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În mod evident,

ordinul aflat în discuție adoptă o măsură prin care se modifică raportul de

serviciu existent între o autoritate publică și un funcționar public.

În plus, măsura

supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în

vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a

O.U.G. nr. 37/2009.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe

prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis

autoritatea emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate

presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei.

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În cauza de față,

Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport

de împrejurarea că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată

neconstituțională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de

Curtea Constituțională.

Or, actul

administrativ aflat în discuție a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea

în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanței anterior

individualizate.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă

iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

În concepția

instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în

cauză, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu

material este viitor și previzibil cu evidență.

Pe de altă parte, se

poate afirma faptul că măsura adoptată în privința intimatului, datorită, pe

de-o parte, caracterului său imprevizibil iar, pe de altă parte, funcției de

conducere deținute de acesta, poate genera o perturbare previzibilă gravă a

funcționării serviciului public.

Suspendarea

executării unui act administrativ are ca sediu al materiei dispozițiile art. 14

și art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Statutul

funcționarilor publici nu cuprinde cazuri exprese de interzicere a adoptării

unor asemenea măsuri, cu caracter excepțional, pe cale judiciară, în cazul

încetării unui raport de serviciu.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile recurentului sunt întemeiate iar instanța de fond

a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru care, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis,

încheierea atacată va fi modificată în sensul că se va admite cererea

reclamantului și se va dispune suspendarea executării Ordinului nr. 519 din 24

aprilie 2009 emis de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea actului

administrativ atacat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de C.M. împotriva Încheierii din 16 iulie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal.

Modifică încheierea

atacată în sensul că admite cererea. Dispune suspendarea executării Ordinului

nr. 519/24 aprilie 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale până la soluționarea irevocabilă a dosarului de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2010.