ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 322/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin încheierea din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul N.N. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reține instanța de fond că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că existența unui caz bine justificat nu poate fi reținută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative emise în baza și în vederea executării legii.

În cadrul procedurii de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, nu poate fi prejudecat fondul litigiului, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Apreciază instanța de fond că natura măsurii dispuse prin actul contestat nu constituie prin ea însăși un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant presupun cercetarea în profunzime a fondului cauzei și nu se circumscriu noțiunii de caz bine justificat, fiind mai degrabă aspecte de fond care pot duce la înlăturarea măsurii dispuse numai în urma administrării de probe.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, consideră instanța de fond că nici această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât prejudiciul material viitor și previzibil nu trebuie să fie tocmai consecința emiterii actului deoarece în cazul în care se va constata nelegalitatea acestuia, reclamantul va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsit. 2. Cererea de recurs Împotriva încheierii din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul N.N. în temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele: Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține recurentul că în cauză o cercetare sumară a împrejurărilor cauzei, evidențiază fără echivoc o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a ordinelor emise de ANAF-ANV, în condițiile în care actele administrative cu caracter normativ nu au fost publicate în M. Of., iar autoritatea administrativă emitentă a dispus prin exces de putere luarea unor măsuri neprevăzute de lege, respectiv vacantarea unor anumite posturi ocupate legal de funcționari publici și a ignorat aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999, aspecte care relevă existența unui caz bine justificat în sensul reglementat de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Consideră recurentul că instanța de fond analizând existența cazului bine justificat a apreciat eronat că este necesară o cercetare în profunzime a fondului cauzei deoarece la o cercetare sumară, se poate constata încălcarea de către instituția emitentă a dispozițiilor din Legea nr. 188/1999 și H.G nr. 611/2008 care reglementează concursul pentru posturile vacante. În acest sens susține recurentul că ordinul contestat încalcă dispozițiile art. 88 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 deoarece dispune încetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea din funcția de inspector vamal la Biroul Vamal Constanța Sud, funcție din care era delegat și pe care o ocupase pe bază de concurs, decizia de concediere nu menționează durata preavizului, prin decizia de concediere nu i s-a comunicat lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care trebuia să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant.

Totodată, se susține că în procedura de selecționare și departajare a personalului încadrat în structuri supuse reorganizării, instituția emitentă a ignorat complet prevederile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Susține recurentul că nelegalitatea ordinului contestat este dată și de nelegalitatea actelor administrative anterioare prin care s-a organizat aceste examene sau concursuri, respectiv Ordinele nr. 2.406/4 iulie 2011 și nr. 2.407/04 iulie 2011 emise de ANAF, care nu au fost supuse procedurii de publicare în M. Of. Mai arată recurentul că instanța de fond analizând existența pagubei iminente a apreciat în mod eronat că această condiție în condițiile în care, prin încetarea raporturilor de serviciu i s-a creat un prejudiciu material, viitor și previzibil, starea de șomaj și lipsa mijloacelor financiare de subzistență, create de autoritatea administrativă printr-un comportament discreționar.

3. Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte nu va primi criticile referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând, că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Înainte de a analiza în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reamintește că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege În acest sens, analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurent pe fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut ca fiind neîndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, prin raportare la faptul că motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs vizează interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 188/1999, a căror analiză implică cercetarea fondului actului administrativ a cărei suspendare se solicită, ceea ce nu poate fi permis în procedura sumară a aparenței dreptului. Este de necontestat că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Prin urmare, susținerile recurentului referitoare la încălcarea, în cauză a dispozițiilor art. 88 alin. (4) și ale art. 100 din Legea nr. 188/1999 ca și cele referitoare la încălcarea a dispozițiilor H.G. nr. 611/2008, ca și calificarea Ordinelor nr. 2.406 și nr. 2.407 emise la data de 04 iulie 2011 de către Președintele ANAF, ca fiind acte administrative cu caracter individual sau normativ, pentru a se putea aprecia, astfel, asupra îndeplinirii procedurii de publicare în M. Of., sunt aspecte care vor putea fi analizate doar cu ocazia analizei fondului actului administrativ contestat și nu în procedura sumară de cercetare a respectivului act, realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.

Totodată, susținerea recurentului în sensul că executarea actului administrativ contestat are ca efect punerea sa în pericolul de a suferi o pagubă iminentă - prin neplata salariului nu reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantul N.N. împotriva încheierii din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.