ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 322/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 octombrie 2011, Curtea

de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul N.N. în contradictoriu

cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reține instanța de

fond că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 14 și art. 15 din

Legea nr. 554/2004, rezultă că existența unui caz bine justificat nu poate fi

reținută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și

evidentă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele

administrative emise în baza și în vederea executării legii.

În cadrul procedurii

de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, nu

poate fi prejudecat fondul litigiului, instanța având posibilitatea să

efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Apreciază instanța de

fond că natura măsurii dispuse prin actul contestat nu constituie prin ea

însăși un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de

reclamant presupun cercetarea în profunzime a fondului cauzei și nu se

circumscriu noțiunii de caz bine justificat, fiind mai degrabă aspecte de fond

care pot duce la înlăturarea măsurii dispuse numai în urma administrării de

probe.

În ceea ce privește

condiția prevenirii unei pagube iminente, consideră instanța de fond că nici

această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât prejudiciul material

viitor și previzibil nu trebuie să fie tocmai consecința emiterii actului

deoarece în cazul în care se va constata nelegalitatea acestuia, reclamantul va

primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsit.

Împotriva încheierii

din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul N.N. în

temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență,

următoarele:

Printr-un set de

critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține recurentul că în cauză o cercetare sumară a împrejurărilor

cauzei, evidențiază fără echivoc o îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate a ordinelor emise de ANAF-ANV, în condițiile în care

actele administrative cu caracter normativ nu au fost publicate în M. Of., iar

autoritatea administrativă emitentă a dispus prin exces de putere luarea unor

măsuri neprevăzute de lege, respectiv vacantarea unor anumite posturi ocupate

legal de funcționari publici și a ignorat aplicarea dispozițiilor art. 100 din

Legea nr. 188/1999, aspecte care relevă existența unui caz bine justificat în

sensul reglementat de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Consideră recurentul

că instanța de fond analizând existența cazului bine justificat a apreciat

eronat că este necesară o cercetare în profunzime a fondului cauzei deoarece la

o cercetare sumară, se poate constata încălcarea de către instituția emitentă a

dispozițiilor din Legea nr. 188/1999 și H.G nr. 611/2008 care reglementează

concursul pentru posturile vacante.

În acest sens susține

recurentul că ordinul contestat încalcă dispozițiile art. 88 alin. (4) din

Legea nr. 188/1999 deoarece dispune încetarea raporturilor de serviciu prin

eliberarea din funcția de inspector vamal la Biroul Vamal Constanța Sud,

funcție din care era delegat și pe care o ocupase pe bază de concurs, decizia

de concediere nu menționează durata preavizului, prin decizia de concediere nu

i s-a comunicat lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și

termenul în care trebuia să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant.

Totodată, se susține că în procedura de selecționare și departajare a personalului

încadrat în structuri supuse reorganizării, instituția emitentă a ignorat

complet prevederile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Susține recurentul că

nelegalitatea ordinului contestat este dată și de nelegalitatea actelor

administrative anterioare prin care s-a organizat aceste examene sau

concursuri, respectiv Ordinele nr. 2.406/4 iulie 2011 și nr. 2.407/04 iulie

2011 emise de ANAF, care nu au fost supuse procedurii de publicare în M. Of.

Mai arată recurentul

că instanța de fond analizând existența pagubei iminente a apreciat în mod

eronat că această condiție în condițiile în care, prin încetarea raporturilor

de serviciu i s-a creat un prejudiciu material, viitor și previzibil, starea de

șomaj și lipsa mijloacelor financiare de subzistență, create de autoritatea

administrativă printr-un comportament discreționar.

instanței de recurs

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

C. proc. civ., Înalta Curte nu va primi criticile referitoare la nelegalitatea

și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, critici care se

circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

constatând, că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză, nu sunt

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului

administrativ.

Înainte de a analiza

în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte,

reamintește că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea

coroborată a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că

este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care

se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura

legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea

efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului

atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine

justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și

t) din aceeași lege

În acest sens,

analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de

răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ

contestat și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de

reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind

neîntemeiate toate criticile formulate de recurent pe fondul cererii de

suspendare.

Astfel, Înalta Curte

constată că în mod justificat instanța de fond a reținut ca fiind neîndeplinită

condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea

contenciosului administrativ, prin raportare la faptul că motivele de

nelegalitate invocate prin cererea de recurs vizează interpretarea și aplicarea

unor dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 188/1999, a căror analiză implică

cercetarea fondului actului administrativ a cărei suspendare se solicită, ceea

ce nu poate fi permis în procedura sumară a aparenței dreptului.

Este de necontestat

că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce

țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul

actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Prin urmare,

susținerile recurentului referitoare la încălcarea, în cauză a dispozițiilor

art. 88 alin. (4) și ale art. 100 din Legea nr. 188/1999 ca și cele referitoare

la încălcarea a dispozițiilor H.G. nr. 611/2008, ca și calificarea Ordinelor

nr. 2.406 și nr. 2.407 emise la data de 04 iulie 2011 de către Președintele ANAF,

ca fiind acte administrative cu caracter individual sau normativ, pentru a se

putea aprecia, astfel, asupra îndeplinirii procedurii de publicare în M. Of.,

sunt aspecte care vor putea fi analizate doar cu ocazia analizei fondului

actului administrativ contestat și nu în procedura sumară de cercetare a

respectivului act, realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.

Totodată, susținerea

recurentului în sensul că executarea actului administrativ contestat are ca

efect punerea sa în pericolul de a suferi o pagubă iminentă - prin neplata

salariului nu reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura

prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantul N.N. împotriva încheierii din 6 octombrie 2011 a Curții

de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.