ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 771/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Calea de atac exercitată

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul D.F.G. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor,

anularea Ordinului nr. 7217 din 2 august 2011 prin care s-a dispus eliberarea

sa din funcția deținută cu consecința reintegrării și a plății salariilor

aferente, ulterior reclamantul solicitând și suspendarea ordinului atacat în

condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de suspendare reclamantul

a arătat că executarea imediată a ordinului atacat îi produce o pagubă iminentă

de vreme ce în prezent face parte din corpul de rezervă a funcționarilor

publici situație ce impune însă interdicția de a se angaja în baza unui

contract de muncă cu o durată mai mare de 12 luni conform art. 105 alin. (2)

lit. c) din Legea nr. 188/1999, iar în ceea ce privește cazul bine justificat a

arătat că acesta rezidă din faptul că ordinul de eliberare din funcție s-a emis

cu încălcarea art. 99 și 100 din Legea nr. 188/1999 și art. 39 din H.G. nr.

611/2008.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea cererii de suspendare arătând că în speță nu sunt îndeplinite

condițiile privind cazul bine justificat și producerea pagubei iminente.

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2011, Curtea

de Apel Timișoara a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul

D.F.G. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut în esență, că prin ordinul atacat s-a procedat la încetarea

raporturilor de serviciu ale reclamantului prin eliberarea sa din funcția

publică de execuție, măsură ce a fost dispusă în urma rezultatelor finale ale

examenului de testare profesională desfășurat în perioada 18 - 29 iulie 2011 pentru

ocuparea funcțiilor publice vacante în cadrul instituției pârâte, prin

aplicarea dispozițiilor cuprinse în Ordinele ANAF nr. 2406 și nr. 2407 din 4

iulie 2011.

Cu privire la cazul bine justificat, instanța

de fond a reținut că în speță nu s-a relevat existența unui indiciu de

nelegalitate a ordinului atacat întrucât măsura dispusă a avut la bază

aplicarea prevederilor cuprinse în Ordinele ANAF nr. 2406 și 2407 din 4 iulie

2011, acte care reglementează o măsură distinctă de reorganizare a instituției

pârâte precum și un caz de încetare a raporturilor de serviciu (nepromovarea

examenului de testare profesională) diferit de cel cuprins în art. 100 din

Legea nr. 188/1999, republicată.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei

pagube iminente, instanța de fond a constatat că, în speță, nu s-a dovedit

îndeplinirea acestei condiții, întrucât prin măsura dispusă, privind eliberarea

din funcția publică de execuție, nu este de natură a produce o pagubă iminentă,

iar reclamantul nu a făcut dovada unei pagube ce nu poate fi reparată ulterior.

S-a mai arătat în considerentele sentinței

atacate că dispozițiile art. 105 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 188/1999,

invocate de reclamant, nu justifică o pagubă iminentă ce nu ar putea fi

ulterior reparată, în condițiile în care în ipoteza anulării ordinului atacat

și a reintegrării reclamantului acesta va beneficia de drepturile salariale pe

toată perioada cuprinsă între data emiterii ordinului și reintegrarea sa în

funcție, iar pe de altă parte, nimic nu-l împiedică pe reclamant să renunțe la

beneficiul corpului de rezervă al funcționarilor publici prin cererea formulată

în condițiile art. 105 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs

reclamantul D.F.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia

încheierea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii.

În motivarea căii de atac se susține, în

esență, că a fost dovedită îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența

producerii unei pagube, pentru a fi admisă cererea de suspendare formulată.

Se menționează, în esență, că în mod greșit

instanța de fond a reținut că nu există indicii în ceea ce privește

nelegalitatea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat deși, s-a

dovedit că acesta a fost emis cu încălcarea art. 99 alin. (1) și 3, art. 108 din

Legea nr. 554/1999, art. 39 din H.G. nr. 611/2008.

De asemenea, se precizează că prima instanță

în mod eronat a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției

referitoare la paguba iminentă deși includerea sa în corpul de rezervă al

funcționarilor publici îi impune anumite condiții restrictive, fapt ce

reprezintă un prejudiciu cert pe care îl produce aplicarea actului

administrativ a cărui suspendare o solicită.

Intimata Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, menționând că sentința recurată este legală

și temeinică întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, acest fapt fiind confirmat și de Sentința nr. 551 din 5 decembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care s-a respins acțiunea

reclamantului pe fondul cauzei.

Înalta Curte, analizând recursul în raport de

motivele invocate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de susținerile

părților, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat

pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Instanța de recurs apreciază că este nefondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia

„hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a

legii”.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să

ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Conform art. 15 alin. (1) din aceeași lege,

suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant

pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței

competente pentru anularea actului, astfel cum s-a procedat în cauza dedusă

judecății.

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare

a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de

fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act

administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine

justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului,

care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor

de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de

răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii

unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat este definit de art. 2

alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de

starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului

administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a

aparenței dreptului.

După cum se constată, prima instanța

soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este

îndeplinită condiția referitoare la „cazul bine justificat” întrucât

recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de

fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor

administrative fiscale a căror suspendare se solicită.

În jurisprudența sa constantă, secția de

contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți, a reținut că pentru

conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act

administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de

nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului

administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări

vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială

serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act

administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și

de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la

legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind:

emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea

competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate

neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a

actului administrativ în calea recursului administrativ.

Recurentul-reclamant, după cum se constată,

se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ

or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă

doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă

prejudecarea fondului litigiului.

În consecință, în mod corect, prima instanță

a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la cazul

bine justificat care să conducă la suspendarea executării actelor

administrative fiscale în cauză.

Faptul că instanța de fond a reținut în mod

corect că această condiție nu este îndeplinită, nefiind răsturnată prezumția de

legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, este

confirmată și de faptul că prin Sentința nr. 551 din 5 decembrie 2011

pronunțată pe fond de aceeași instanță, s-a respins acțiunea reclamantului, situație

necontestată de părțile în litigiu.

Cât privește criticile referitoare la

îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în

art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte constată, de

asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt fondate, pentru că

paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin

probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat niciun fel de probă de

natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube

materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final

actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al

suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea

în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, potrivit art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare

la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, or, în condițiile

în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea

unei condiții menționate, soluția pronunțată este temeinică și legală, nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Având în vedere toate considerentele expuse,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat

cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de D.F.G.

împotriva Încheierii din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

februarie 2012.

Procesat

de GGC - CL