ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5240/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4731 din 13 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 1270/2/2011, a fost respinsă cererea de suspendare formulată de SC N.S. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 60 din 29 decembrie 2010, Consiliul Concurenței a sancționat-o pe reclamantă cu o amendă contravențională de 6% din cifra de afaceri, alături de alte 9 societăți, reținând încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, prin realizarea unor înțelegeri și practici concertate, având ca obiect majorarea tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în municipiul Constanța, începând cu luna iunie 2004. În cauză, reclamanta a solicitat suspendarea acestei decizii, însă argumentele invocate de reclamantă nu ating cerința impusă de lege.

Într-adevăr, aplicabilitatea, în speță, a unui act normativ sau altul (posibilul conflict între prevederile Legii taximetriei și cele ale Legii concurenței), împrejurarea dacă tarifele stabilite de autoritatea locală la propunerea societăților sancționate reprezintă „un tarif minim de supraviețuire” sau cea privind stabilirea cotei de piață deținute de reclamantă și, implicit, incorecta calificare a faptei reclamantei, reprezintă aspecte care necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății, neavând caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Astfel, cum în mod constant s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, „îndoiala serioasă” asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, nefiind permisă judecarea fondului litigiului în cadrul unei proceduri în cadrul căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii. De altfel, motivele expuse de către reclamantă în susținerea cazului bine justificat sunt identice cu cele invocate în cererea de anulare a deciziei Consiliului Concurenței. Referitor la îndeplinirea condiției privind incidența producerii unei pagube, reclamanta nu a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat.

Argumentul reclamantei privitor la începerea executării silite și indisponibilizarea acestor sume nu poate fi primit, instanța reținând, în raport cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (de ex. Decizia nr. 3050/21/09.2006), că iminența producerii unei pagube ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu în însăși executarea actului administrativ atacat. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat recurs reclamanta SC N.S. SRL. În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esență, următoarele: Instanța nu a arătat în detaliu motivele pentru care a respins cererea de suspendare, motivând laconic hotărârea atacată. Legiferarea tarifelor minime de către Consiliul Local Constanța prin hotărâre a fost o obligație impusă de Legea nr. 38/2003.

Activitatea de transport public local în regim de taxi se desfășoară sub controlul, conducerea și coordonarea autorităților publice locale. În acest sens, Consiliul Local a adoptat Hotărârea nr. 464/2003, prin care a stabilit, în baza competențelor sale legale, tariful de distanță la nivel minim de 30% și maxim de 70% din prețul unui litru de benzină Premium la stațiile Petrom, iar această hotărâre a stat la baza dimensionării tarifelor de taximetrie de către societățile autorizate să practice această activitate. Reclamanta nu poate fi acuzată că a procedat la formarea unui cartel în condițiile în care solicitarea adresată Consiliului Local a avut la bază prevederile Legii taximetriei, iar atâta vreme cât o anumită conduită este permisă, dar și obligatorie în același timp, conform unei legi, nu poate fi în același timp considerată ca fiind nelegală.

Respectarea unor acte normative ale administrației locale nu poate fi catalogată ca fiind un comportament al agenților economici asupra căruia să planeze suspiciunea unei posibile înțelegeri sub formă de cartel, conduită sancționată de art. 5 lit. a) din Legea concurenței, cu atât mai mult cu cât tariful stabilit a avut la bază un studiu întocmit de un auditor autorizat. Tarifele stabilite de Consiliul Local Constanța sunt tarife pentru activitatea de taximetrie și nu se referă la activitatea de dispecerat taxi, activitate conexă acestui serviciu, reclamanta nefiind cea care să stabilească tarifele practicate de taximetriștii cu care are contracte de colaborare.

Contractele încheiate de reclamantă cu transportatorii autorizați de taxi cuprind prevederi referitoare la tarifele practicate, în temeiul art. 15 alin. (8) din Legea nr. 38/2003, iar tarifele minime au fost stabilite prin HCLM nr. 181/2007, la nivelul de 1,48 RON/km, astfel că este incorectă susținerea că societățile comerciale care asigură dispecerizarea sunt cele care au impus acel tarif operatorilor. Societățile de dispecerat taxi au obligația să controleze respectarea de către transportatorii autorizați a prevederilor contractului de dispecerat, inclusiv respectarea tarifului de transport. Dispozițiile cuprinse în art. 9 lit. a) din Legea concurenței, care incriminează acțiunile sau inacțiunile care restrâng, împiedică sau denaturează concurența, constând în limitarea autonomiei întreprinderilor exercitată cu respectarea reglementărilor legale nu pot fi aplicate în activitatea de taximetrie.

Consultările la nivelul Asociațiilor Patronale nu pot constitui înțelegeri ale unui cartel economic. Măsura popririi conturilor bancare are un impact negativ asupra desfășurării activității reclamantei și poate conduce la un blocaj comercial prin neplata salariilor angajaților, partenerilor de afaceri și a obligațiilor fiscale către bugetul de stat. Se impune a se avea în vedere și Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, document în care se vorbește de asigurarea unei protecții jurisdicționale provizorii pentru a nu se cauza un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului. Suportarea unei sancțiuni importante din punct de vedere patrimonial, fără să fi fost exercitat controlul judecătoresc al actelor și faptelor presupus anticoncurențiale ar fi extrem de păgubitoare pentru societate, motiv pentru care se impune suspendarea exercitării Deciziei nr. 224/2005.

Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. - Suspendarea judiciară a actelor infralegislative este reglementată în art. 14 alin. (1). Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

Acest text legal are următorul conținut: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin cazuri bine justificate, se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conține o definiție a ei. În termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În speță, judecătorul fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând că două dintre condițiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiția cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente.

În privința condiției definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține reclamanta în privința acestei cerințe legale presupune o examinare pe fond a legalității actului contestat, astfel cum corect a reținut prima instanță în sentința recurată.

Sentința Curții de Apel nu este laconic motivată astfel cum se susține în recurs. Practic, judecătorul cauzei a procedat în limitele învestirii sale cu o cerere de suspendare a unui act administrativ, reținând că examenul propus de reclamantă asupra legalității deciziei emise de pârât excede cadrului procesual din prezenta cauză și a evitat să facă o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

În deplin acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că reclamanta nu a furnizat argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că aceasta nu a demonstrat existența cazului bine justificat, cerință legală imperativă pentru suspendarea judiciară a actelor administrative, susținerile acesteia privind nelegalitatea deciziei emise de Consiliul Concurenței putând fi examinate exclusiv de către judecătorul învestit cu cererea de anulare a actului administrativ atacat.

Astfel, fie că este vorba de argumentele referitoare la competența Consiliului Local de a reglementa tarifele de taximetrie și de obligația respectării regulilor instituite de administrația publică locală, fie despre cele privitoare la activitatea de dispecerat taxi desfășurată de către reclamantă, despre conținutul contractelor încheiate de către reclamantă cu transportatorii autorizați de taxi, de obligația societăților de dispecerat de a controla respectarea prevederilor contractuale sau de consultările Asociațiilor Patronale, acestea impun o analiză pe fond a legalității raportului juridic dedus judecății, ceea ce este apanajul exclusiv al judecătorului învestit cu acțiunea care are ca obiect anularea actului infralegislativ atacat.

Instanța de control judiciar constată că argumentele dezvoltate în recurs nu reprezintă critici propriu-zise ale sentinței instanței de fond, ci, practic, reprezintă o preluare filologică a acțiunii în contencios administrativ pronunțată de reclamantă. În privința condiției pagubei iminente, în mod corect prima instanță a reținut că nici această cerință legală nu este îndeplinită în cauză. Sub acest aspect, constată Înalta Curte, amenda aplicată reclamantei este în procent de doar 6% din cifra de afaceri, astfel că rezultă cu puterea evidenței că plata acestei sume nu poate să conducă la consecințele negative despre care reclamanta face vorbire în motivele de recurs. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În aceste condiții, nu poate fi reținut argumentul că nu ar fi echitabil ca actul contestat să-și producă efectele cât timp instanța de judecată este în curs de verificare a legalității acestuia. Această afirmație nu este susținută de dispozițiile legale care reglementează suspendarea judiciară a actelor administrative, pe de pe o parte, iar pe de altă parte, ar însemna și că, de fiecare dată când un act administrativ este contestat, în temeiul unui astfel de argument să se procedeze, automat, la suspendarea efectelor actului, ceea ce ar afecta caracterul executoriu al actului infralegislativ.

Față de cele ce preced, reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de S.C. N.S. S.R.L. Constanța împotriva sentinței nr. 4731 din 13 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.