ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5240/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5240/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4731 din 13 iulie

2011, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 1270/2/2011, a fost

respinsă cererea de suspendare formulată de SC N.S. SRL, în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 60

din 29 decembrie 2010, Consiliul Concurenței a sancționat-o pe reclamantă cu o

amendă contravențională de 6% din cifra de afaceri, alături de alte 9

societăți, reținând încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței,

prin realizarea unor înțelegeri și practici concertate, având ca obiect

majorarea tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în

municipiul Constanța, începând cu luna iunie 2004.

În cauză, reclamanta

a solicitat suspendarea acestei decizii, însă argumentele invocate de

reclamantă nu ating cerința impusă de lege. Într-adevăr, aplicabilitatea, în

speță, a unui act normativ sau altul (posibilul conflict între prevederile

Legii taximetriei și cele ale Legii concurenței), împrejurarea dacă tarifele

stabilite de autoritatea locală la propunerea societăților sancționate

reprezintă „un tarif minim de supraviețuire” sau cea privind stabilirea cotei

de piață deținute de reclamantă și, implicit, incorecta calificare a faptei

reclamantei, reprezintă aspecte care necesită o analiză pe fond a raportului

juridic dedus judecății, neavând caracterul unor indicii aparente care să

răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Astfel, cum în mod

constant s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, „îndoiala serioasă” asupra legalității

actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări

sumare a aparenței dreptului, nefiind permisă judecarea fondului litigiului în

cadrul unei proceduri în cadrul căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii.

De altfel, motivele

expuse de către reclamantă în susținerea cazului bine justificat sunt identice

cu cele invocate în cererea de anulare a deciziei Consiliului Concurenței.

Referitor la

îndeplinirea condiției privind incidența producerii unei pagube, reclamanta nu

a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat

ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat.

Argumentul

reclamantei privitor la începerea executării silite și indisponibilizarea

acestor sume nu poate fi primit, instanța reținând, în raport cu jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție (de ex. Decizia nr. 3050/21/09.2006), că

iminența producerii unei pagube ar trebui să constea într-o consecință a

executării, iar nu în însăși executarea actului administrativ atacat.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal a formulat recurs reclamanta SC N.S. SRL.

În motivarea

recursului, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Instanța nu a arătat

în detaliu motivele pentru care a respins cererea de suspendare, motivând

laconic hotărârea atacată.

Legiferarea tarifelor

minime de către Consiliul Local Constanța prin hotărâre a fost o obligație

impusă de Legea nr. 38/2003.

Activitatea de

transport public local în regim de taxi se desfășoară sub controlul, conducerea

și coordonarea autorităților publice locale.

În acest sens,

Consiliul Local a adoptat Hotărârea nr. 464/2003, prin care a stabilit, în baza

competențelor sale legale, tariful de distanță la nivel minim de 30% și maxim

de 70% din prețul unui litru de benzină Premium la stațiile Petrom, iar această

hotărâre a stat la baza dimensionării tarifelor de taximetrie de către

societățile autorizate să practice această activitate.

Reclamanta nu poate

fi acuzată că a procedat la formarea unui cartel în condițiile în care

solicitarea adresată Consiliului Local a avut la bază prevederile Legii

taximetriei, iar atâta vreme cât o anumită conduită este permisă, dar și

obligatorie în același timp, conform unei legi, nu poate fi în același timp

considerată ca fiind nelegală.

Respectarea unor acte

normative ale administrației locale nu poate fi catalogată ca fiind un

comportament al agenților economici asupra căruia să planeze suspiciunea unei

posibile înțelegeri sub formă de cartel, conduită sancționată de art. 5 lit. a)

din Legea concurenței, cu atât mai mult cu cât tariful stabilit a avut la bază

un studiu întocmit de un auditor autorizat.

Tarifele stabilite de

Consiliul Local Constanța sunt tarife pentru activitatea de taximetrie și nu se

referă la activitatea de dispecerat taxi, activitate conexă acestui serviciu,

reclamanta nefiind cea care să stabilească tarifele practicate de taximetriștii

cu care are contracte de colaborare.

Contractele încheiate

de reclamantă cu transportatorii autorizați de taxi cuprind prevederi referitoare

la tarifele practicate, în temeiul art. 15 alin. (8) din Legea nr. 38/2003, iar

tarifele minime au fost stabilite prin HCLM nr. 181/2007, la nivelul de 1,48

RON/km, astfel că este incorectă susținerea că societățile comerciale care

asigură dispecerizarea sunt cele care au impus acel tarif operatorilor.

Societățile de

dispecerat taxi au obligația să controleze respectarea de către transportatorii

autorizați a prevederilor contractului de dispecerat, inclusiv respectarea

tarifului de transport.

Dispozițiile cuprinse

în art. 9 lit. a) din Legea concurenței, care incriminează acțiunile sau

inacțiunile care restrâng, împiedică sau denaturează concurența, constând în

limitarea autonomiei întreprinderilor exercitată cu respectarea reglementărilor

legale nu pot fi aplicate în activitatea de taximetrie.

Consultările la

nivelul Asociațiilor Patronale nu pot constitui înțelegeri ale unui cartel

economic.

Măsura popririi

conturilor bancare are un impact negativ asupra desfășurării activității

reclamantei și poate conduce la un blocaj comercial prin neplata salariilor

angajaților, partenerilor de afaceri și a obligațiilor fiscale către bugetul de

stat.

Se impune a se avea

în vedere și Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de

Miniștri al Consiliului Europei, document în care se vorbește de asigurarea

unei protecții jurisdicționale provizorii pentru a nu se cauza un prejudiciu

ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura

posibilului.

Suportarea unei

sancțiuni importante din punct de vedere patrimonial, fără să fi fost exercitat

controlul judecătoresc al actelor și faptelor presupus anticoncurențiale ar fi

extrem de păgubitoare pentru societate, motiv pentru care se impune suspendarea

exercitării Deciziei nr. 224/2005.

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi

respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

- Suspendarea

judiciară a actelor infralegislative este reglementată în art. 14 alin. (1).

Curtea constată că în

art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt

precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei

condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative

prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei

pagube iminente.

Acest text legal are

următorul conținut: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în

care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de

60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate."

În ceea ce privește

condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală

trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate, se

precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate

de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ".

Referitor la condiția

iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului

administrativ conține o definiție a ei. În termenii art. 2 lit. ș) din Legea

nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public".

În speță, judecătorul

fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând că

două dintre condițiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiția

cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente.

În privința condiției

definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în

mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Cu ocazia

examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios

administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului

administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o

simplă „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata

dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității

actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia

cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat.

Or, ceea ce susține

reclamanta în privința acestei cerințe legale presupune o examinare pe fond a

legalității actului contestat, astfel cum corect a reținut prima instanță în

sentința recurată. Sentința Curții de Apel nu este laconic motivată astfel cum

se susține în recurs. Practic, judecătorul cauzei a procedat în limitele

învestirii sale cu o cerere de suspendare a unui act administrativ, reținând că

examenul propus de reclamantă asupra legalității deciziei emise de pârât excede

cadrului procesual din prezenta cauză și a evitat să facă o analiză pe fond a

raportului juridic dedus judecății. În deplin acord cu prima instanță, Înalta

Curte apreciază că reclamanta nu a furnizat argumente juridice aparent valabile

în contestarea legalității actului, în sensul art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că aceasta nu a demonstrat

existența cazului bine justificat, cerință legală imperativă pentru suspendarea

judiciară a actelor administrative, susținerile acesteia privind nelegalitatea

deciziei emise de Consiliul Concurenței putând fi examinate exclusiv de către

judecătorul învestit cu cererea de anulare a actului administrativ atacat.

Astfel, fie că este vorba de argumentele referitoare la competența Consiliului

Local de a reglementa tarifele de taximetrie și de obligația respectării

regulilor instituite de administrația publică locală, fie despre cele

privitoare la activitatea de dispecerat taxi desfășurată de către reclamantă,

despre conținutul contractelor încheiate de către reclamantă cu transportatorii

autorizați de taxi, de obligația societăților de dispecerat de a controla

respectarea prevederilor contractuale sau de consultările Asociațiilor

Patronale, acestea impun o analiză pe fond a legalității raportului juridic

dedus judecății, ceea ce este apanajul exclusiv al judecătorului învestit cu

acțiunea care are ca obiect anularea actului infralegislativ atacat. Instanța

de control judiciar constată că argumentele dezvoltate în recurs nu reprezintă

critici propriu-zise ale sentinței instanței de fond, ci, practic, reprezintă o

preluare filologică a acțiunii în contencios administrativ pronunțată de

reclamantă.

În privința condiției

pagubei iminente, în mod corect prima instanță a reținut că nici această

cerință legală nu este îndeplinită în cauză. Sub acest aspect, constată Înalta

Curte, amenda aplicată reclamantei este în procent de doar 6% din cifra de

afaceri, astfel că rezultă cu puterea evidenței că plata acestei sume nu poate

să conducă la consecințele negative despre care reclamanta face vorbire în

motivele de recurs.

Este de principiu că

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la

rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu

a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ

decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor

legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004.

În aceste condiții,

nu poate fi reținut argumentul că nu ar fi echitabil ca actul contestat să-și

producă efectele cât timp instanța de judecată este în curs de verificare a

legalității acestuia. Această afirmație nu este susținută de dispozițiile

legale care reglementează suspendarea judiciară a actelor administrative, pe de

pe o parte, iar pe de altă parte, ar însemna și că, de fiecare dată când un act

administrativ este contestat, în temeiul unui astfel de argument să se

procedeze, automat, la suspendarea efectelor actului, ceea ce ar afecta

caracterul executoriu al actului infralegislativ.

Față de cele ce

preced, reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de S.C. N.S. S.R.L. Constanța împotriva sentinței nr. 4731 din 13

iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.