ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 51/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 20 februarie 2006, sub nr. 6580/3/2006, contestatorii B.G. și B.D.C.

au solicitat în contradictoriu cu intimatul Municipiul București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției din 27 decembrie 2005 prin care intimatul a respins notificarea din 24 aprilie 2001 și să se emită o nouă dispoziție prin care să se restituie în natură imobilul situat în București, sector 5. Prin sentința civilă nr. 609 din 04 mai 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte contestația, a anulat dispoziția contestată și a obligat intimatul să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, constatând totodată că apartamentul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Prin decizia civilă nr. 513 A din 14 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 609 din 04 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a admis apelul formulat de apelanții-contestatori B.G. și B.D.C., împotriva aceRONași sentințe; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a stabilit dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 205.652 euro, echivalent în RON la data plății, pentru imobilul apartament nr. 3 situat în București, sector 5 și terenul aferent în cotă de 1/5 din suprafața de 454 mp, măsuri reparatorii ce se vor acorda în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat pe apelantul Municipiul București la 802,4 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanții contestatori.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primar general. Prin decizia nr. 5240 din 17 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 513 A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A modificat în parte decizia, în sensul că: A respins ca nefondat și apelul declarat de contestatorii B.G. și B.D.C.

împotriva aceleiași sentințe; a înlăturat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și s-au păstrat celelalte dispoziții ale deciziei, pentru următoarele considerente: Dispoziția contestată a fost emisă ulterior intrării în vigoare la Legii nr. 247/2005, astfel încât instanțele de judecată numai pot stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptățite în cazul contestării dispoziției emise de entitatea notificată. În cadrul acestei proceduri instanța de judecată verifică legalitatea dispoziției în raport de prevederile din lege, stabilind doar dacă persoana solicitantă este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării sau la măsuri reparatorii în echivalent.

În speța de față sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII care reglementează procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor. Instanța de apel a reținut astfel în mod greșit că prima instanță a refuzat să stabilească cuantumul despăgubirilor cuvenite contestatorilor, prima instanță nefacând altceva decât să aplice corect dispozițiile Legii nr. 247/2005. Aceasta nu conduce la o situație discriminatorie pentru cei cărora li s-au emis dispoziții ulterior intrării în vigoare a Legii 247/2005, în raport cu cei cărora li s-au emis dispoziții de soluționare a notificărilor înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și care potrivit Deciziei 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pot beneficia de stabilirea întinderii despăgubirilor chiar de către instanța de judecată investită cu soluționarea contestației.

Nu se poate reține nici faptul că nedeterminarea valorii despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de stat echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din CEDO. Aceasta întrucât împotriva deciziei ce se emite de Comisia Centrală de stabilire a despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc în baza legii contenciosului administrativ, conform art. 19 din Titlul VII Legea nr. 247/2005. În acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art 6 din Convenție care presupune că orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supus examinării complete, în fapt și în drept de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol.

Prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înțeles să facă o distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi și în care se menționa cuantumul despăgubirilor și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor. În cauză exista o notificare care încă nu fusese soluționată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și în rezolvarea căreia entitatea sesizată a ținut seama de dispozițiile art. 16 din Titlul VII din acest act normativ.

Celelalte motive de recurs sunt nefondate, întrucât în mod greșit recurentul a respins notificarea pe baza considerentelor că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, caracterul abuziv al imobilelor preluate cu titlu valabil, rezultând din chiar prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut în același timp că pentru imobilul în litigiu s-a constatat nevalabilitatea titlului statului conform sentinței civile nr. 309/2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București, reținându-se nulitatea absolută a deciziei nr. 1812/1976 prin care imobilul a fost preluat de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974.

De asemenea dovezile prevăzute de prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie trebuiau administrare de entitatea investită cu soluționarea notificării și nu de către persoana îndreptățită. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, contestatorii B.G. și B.D.C., invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ..

În dezvoltarea motivului de contestație în anulare s-a invocat că decizia civilă nr. 5240 din 17 iunie 2011 pronunțată în Dosar nr. 6580/3/2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, conține o eroare materială, în sensul că deși recursul Primăriei Municipiului București nu viza întinderea dreptului de proprietate care a fost stabilit prin admiterea apelului, în sensul că, prin hotărârea din apel a fost recunoscut dreptul și asupra unei cote de 1/5 din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției în cotă de 1/5 din suprafața de 454 m.p., și deși a fost judecată doar problema vizând stabilirea și plata despăgubirilor, recursul fiind admis, dintr-o eroare materială a fost respins în tot apelul declarat de către aceștia, apelul trebuind respins în parte și nu în tot, întrucât admițându-se recursul instanța nu a judecat și problema întinderii dreptului de proprietate.

Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente: Ipoteza din art. 318 C. proc. civ. are în vedere greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de interpretare și aplicare a legii. Faptul că instanța a admis recursul, a modificat decizia în parte, în sensul că a respins ca nefondat și apelul declarat de către contestatori, reprezintă o chestiune de aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la judecarea recursului și de interpretare și aplicare a legii pe fondul judecății cauzei. Dacă aceste dispoziții au fost sau nu corect aplicate nu se poate verifica pe calea contestației în anulare, deoarece pretinsa greșeală invocată de către contestatori nu se încadrează în categoria celor materiale, la care se referă art. 318 C. proc.

civ.. Aceasta cu atât mai mult cu cât contestatorii solicită o nouă reapreciere a limitelor criticilor invocate în recurs și o nouă reapreciere asupra întinderii dreptului la măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce nu este admisibil pe calea contestației în anulare. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., a se respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B.G. și B.D.C. împotriva deciziei nr. 5240 din 17 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6580/3/2006. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.