ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 51/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 20 februarie 2006, sub

nr. 6580/3/2006, contestatorii B.G. și B.D.C. au solicitat în contradictoriu cu

intimatul Municipiul București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună anularea dispoziției din 27 decembrie 2005 prin care intimatul

a respins notificarea din 24 aprilie 2001 și să se emită o nouă dispoziție prin

care să se restituie în natură imobilul situat în București, sector 5.

Prin sentința civilă nr. 609 din 04

mai 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte contestația,

a anulat dispoziția contestată și a obligat intimatul să emită dispoziție prin care

să propună măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv,

constatând totodată că apartamentul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu

valabil.

Prin decizia civilă nr. 513 A din 14

septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva sentinței civile nr.

609 din 04 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a

admis apelul formulat de apelanții-contestatori B.G. și B.D.C., împotriva aceRONași

sentințe; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a stabilit dreptul

contestatorilor la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 205.652 euro, echivalent

în RON la data plății, pentru imobilul apartament nr. 3 situat în București, sector

5 și terenul aferent în cotă de 1/5 din suprafața de 454 mp, măsuri reparatorii

ce se vor acorda în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței și a obligat pe apelantul Municipiul București la 802,4

RON cheltuieli de judecată în apel către apelanții contestatori.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Prin decizia nr. 5240 din 17 iunie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei civile nr. 513 A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

A modificat în parte decizia, în sensul

că:

A respins ca nefondat și apelul declarat

de contestatorii B.G. și B.D.C. împotriva aceleiași sentințe; a înlăturat obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și s-au păstrat celelalte dispoziții

ale deciziei, pentru următoarele considerente:

Dispoziția contestată a fost emisă ulterior

intrării în vigoare la Legii nr. 247/2005, astfel încât instanțele de judecată numai

pot stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptățite

în cazul contestării dispoziției emise de entitatea notificată.

În

cadrul acestei proceduri instanța de judecată verifică legalitatea

dispoziției în raport de prevederile din lege, stabilind doar dacă persoana solicitantă

este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării

sau la măsuri reparatorii în echivalent.

În

speța de față sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005

Titlul VII care reglementează procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor.

Instanța de apel a reținut astfel în mod

greșit că prima instanță a refuzat să stabilească cuantumul despăgubirilor cuvenite

contestatorilor, prima instanță nefacând altceva decât să aplice corect dispozițiile

Legii nr. 247/2005.

Aceasta nu conduce la o situație discriminatorie

pentru cei cărora li s-au emis dispoziții ulterior intrării în vigoare a Legii 247/2005,

în raport cu cei cărora li s-au emis dispoziții de soluționare a notificărilor înainte

de intrarea în vigoare a acestei legi și care potrivit Deciziei 52/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pot beneficia de stabilirea întinderii despăgubirilor

chiar de către instanța de judecată investită cu soluționarea contestației.

Nu se poate reține nici faptul că nedeterminarea

valorii despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de stat echivalează cu o încălcare

a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din CEDO. Aceasta întrucât împotriva

deciziei ce se emite de Comisia Centrală de stabilire a despăgubirilor se poate

declanșa controlul judecătoresc în baza legii contenciosului administrativ, conform

art. 19 din Titlul VII Legea nr. 247/2005.

În

acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un

tribunal în sensul art 6 din Convenție care presupune că orice hotărâre a unui organism

administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supus examinării complete,

în fapt și în drept de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență

și imparțialitate impuse de acest articol.

Prin art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 legiuitorul a înțeles să facă o distincție între notificările ce erau

deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi și în care se menționa

cuantumul despăgubirilor și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea

modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate

Secretariatului Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor însoțite de documentele

cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

În

cauză exista o notificare care încă nu fusese soluționată

la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și în rezolvarea căreia entitatea

sesizată a ținut seama de dispozițiile art. 16 din Titlul VII din acest act normativ.

Celelalte motive de recurs sunt nefondate,

întrucât în mod greșit recurentul a respins notificarea pe baza considerentelor

că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, caracterul abuziv al imobilelor

preluate cu titlu valabil, rezultând din chiar prevederile art. 2 lit. h) din Legea

nr. 10/2001.

S-a reținut în același timp că pentru imobilul

în litigiu s-a constatat nevalabilitatea titlului statului conform sentinței civile

nr. 309/2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București, reținându-se nulitatea absolută

a deciziei nr. 1812/1976 prin care imobilul a fost preluat de către stat, în baza

Decretului nr. 223/1974.

De asemenea dovezile prevăzute de prevederile

art. 5 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea

în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri

potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie trebuiau administrare de entitatea investită

cu soluționarea notificării și nu de către persoana îndreptățită.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație

în anulare, contestatorii B.G. și B.D.C., invocând dispozițiile art. 318 C.

proc. civ..

În

dezvoltarea motivului de contestație în anulare s-a invocat

că decizia civilă nr. 5240 din 17 iunie 2011 pronunțată în Dosar nr. 6580/3/2006

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

conține o eroare materială, în sensul că deși recursul Primăriei Municipiului București

nu viza întinderea dreptului de proprietate care a fost stabilit prin admiterea

apelului, în sensul că, prin hotărârea din apel a fost recunoscut dreptul și asupra

unei cote de 1/5 din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției

în cotă de 1/5 din suprafața de 454 m.p., și deși a fost judecată doar problema

vizând stabilirea și plata despăgubirilor, recursul fiind admis, dintr-o eroare

materială a fost respins în tot apelul declarat de către aceștia, apelul trebuind

respins în parte și nu în tot, întrucât admițându-se recursul instanța nu a judecat

și problema întinderii dreptului de proprietate.

Contestația în anulare este nefondată pentru

următoarele considerente:

Ipoteza din art. 318 C. proc. civ. are

în vedere greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării

recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv

de interpretare și aplicare a legii.

Faptul că instanța a admis recursul, a

modificat decizia în parte, în sensul că a respins ca nefondat și apelul declarat

de către contestatori, reprezintă o chestiune de aplicare a dispozițiilor procedurale

referitoare la judecarea recursului și de interpretare și aplicare a legii pe fondul

judecății cauzei.

Dacă aceste dispoziții au fost sau nu corect

aplicate nu se poate verifica pe calea contestației în anulare, deoarece pretinsa

greșeală invocată de către contestatori nu se încadrează în categoria celor materiale,

la care se referă art. 318 C. proc. civ..

Aceasta cu atât mai mult cu cât contestatorii

solicită o nouă reapreciere a limitelor criticilor invocate în recurs și o nouă

reapreciere asupra întinderii dreptului la măsuri reparatorii în echivalent, ceea

ce nu este admisibil pe calea contestației în anulare.

Având în vedere aceste considerente, urmează

ca în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., a se respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatorii B.G. și B.D.C. împotriva deciziei nr. 5240 din 17 iunie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

în Dosarul nr. 6580/3/2006.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

ianuarie 2013.