ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1739/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea primei instanțe Prin acțiunea formulată, reclamantele SC M.T.T. SRL și SC V.T.T. SRL au chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând anularea Deciziei nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de pârât și exonerarea de la plata amenzilor stabilite, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 5806 din 16 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamante, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că Președintele Consiliului Concurenței a dispus, prin Ordinul nr. 299 din 27 august 2008, declanșarea din oficiu a unei investigații privind posibila încălcare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, republicată, de către agenții economici implicați în activitatea de taximetrie din Municipiul Timișoara și a art. 9 din aceeași lege de către Consiliul local al Municipiului Timișoara.

În urma analizei efectuate în cursul investigației și a documentelor aflate la dosar, s-a ajuns la concluzia că în perioada 28 noiembrie 2007 - aprilie 2009, au fost încălcate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, prin realizarea unor înțelegeri și practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în Municipiul Timișoara, începând cu luna decembrie 2007, de către 11 întreprinderi cu activitate de dispecerizare și operatori exclusivi de transport persoane în regim de taxi.

De asemenea, Consiliul local al Municipiului Timișoara, ca autoritate a administrației publice locale, având rolul de a conduce, coordona și controla activitatea de transport persoane în regim de taxi, s-a implicat în organizarea unei întâlniri cu scop anticoncurențial între asociațiile de agenți economici de profil, în care să se stabilească un tarif de distanță comun, dând posibilitatea organizațiilor profesionale și patronale din domeniu de pe plan local, în acord cu 11 întreprinderi implicate în activitatea de transport persoane în regim de taxi din Municipiul Timișoara, să stabilească un tarif care trebuia practicat de toți operatorii de transport. În consecință, Consiliul Concurenței a emis Decizia nr. 61 din 29 decembrie 2010 prin care a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

S-a constatat, totodată, încălcarea dispozițiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 21/1996, prin acțiuni sau inacțiuni care restrâng, împiedică sau denaturează concurența, constând în limitarea autonomiei întreprinderilor, exercitată cu respectarea reglementărilor legale, de către Consiliul local al mun. Timișoara, de la data de 19 septembrie 2007 până în luna decembrie 2009. În temeiul art. 55 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, reclamantele au fost sancționate cu amenda contravențională în procent de 4,75% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2009, pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. a) din lege, prin încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), amenda stabilită pentru SC M.T.T.

SRL fiind de 6.889 lei, iar pentru SC V.T.T. SRL amenda fiind de 93.577 lei. Curtea de Apel a constatat că excepția prescripției dreptului material de a aplica sancțiunea, invocată de reclamante, este neîntemeiată, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001 care stabilesc că aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, termen care în cazul contravențiilor continue curge de la data constatării faptei. Curtea de Apel a avut în vedere că Legea nr. 21/1996 a fost modificată prin O.U.G.

nr. 121/2003, aprobată prin Legea 184/2004, stabilindu-se două termene de prescripție a dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale și anume: art. 58 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 (în numerotarea textelor după republicare) reglementează un termen de prescripție de 3 ani pentru săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 50 și art. 50 1 din lege constând în încălcarea obligației de furnizare a informațiilor și datelor solicitate de Consiliul Concurenței, iar art. 58 alin. (1) lit. b) reglementează un termen de prescripție de 5 ani în cazul celorlalte contravenții, astfel că în speță este aplicabil termenul de 5 ani, dată fiind contravenția pentru săvârșirea căreia reclamantele au fost sancționate, termen care curge de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial, conform art. 58 alin. (2) din lege, fiind vorba despre o faptă cu caracter de continuitate.

O.G. nr. 2/2001 este un act normativ cu caracter general în materie contravențională, în timp ce Legea nr. 21/1996 conține dispoziții cu caracter special în materie contravențională în domeniul concurenței, în speță fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 21/1996 conform principiului norma specială derogă de la norma generală. În consecință, amenzile au fost aplicate societăților reclamante cu respectarea termenului de prescripție de 5 ani, excepția fiind neîntemeiată. Cât privește Decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în care s-a statuat în sensul aplicării dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 în privința termenului de prescripție, s-a reținut că litigiul soluționat prin această decizie avea ca obiect o decizie emisă de Consiliul Concurenței în anul 2002, anterior modificării Legii nr. 21/1996 prin O.U.G.

nr. 121/2003, astfel că această hotărâre judecătorească nu poate constitui un argument în sprijinul soluționării favorabile a excepției invocate de reclamante. Curtea de Apel a apreciat că decizia contestată de reclamante este legală, fiind emisă cu respectarea dispozițiile Legii nr. 21/1996 care în art. 5 alin. (1) lit. a) interzic orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor (...).

În raport de materialul probator administrat în cauză, s-a constatat că a existat o înțelegere între întreprinderile menționate în decizia contestată, pentru practicarea tarifelor de distanță și a tarifelor subsecvente tarifului principal, menționate în decizie, fiind vădit nefondată susținerea reclamantelor referitoare la lipsa dovezilor directe privind faptele anticoncurențiale. Reclamantele pun accent pe faptul că nu au participat la întâlnirea din 19 septembrie 2007 și că nu au semnat "înțelegerea" ce a avut loc la această dată. Sub acest aspect, Curtea de Apel a reținut că administratorul celor două reclamante face parte din conducerea C.N.T.R.

- Filiala Timiș care l-a delegat să participe la ședința din 19 septembrie 2007 pe reprezentantul care a semnat Procesul-Verbal din partea acestei asociații profesionale, iar ulterior semnării procesului - verbal de către acest reprezentant, administratorul societăților reclamante nu s-a manifestat în niciun fel în sensul că nu ar fi de acord cu aspectele discutate și cu cele convenite prin respectivul proces-verbal. Mai mult, întâlnirea din 19 septembrie 2007 de la Primăria Municipiului Timișoara nu este singura în care s-a discutat creșterea tarifelor de transport persoane în regim de taxi, asemenea întâlniri s-au desfășurat și în perioada 15-20 noiembrie 2007, la acestea participând administratorii firmelor de dispecerat de pe raza Municipiului Timișoara (SC M.T.T.

SRL este o firmă de dispecerat), în vederea luării unei decizii referitoare la creșterea tarifelor (declarația administratorului SC P.U.). Organizatoarele întâlnirilor pe probleme de tarife erau C.N.T.R. și T.T., la acestea participa din partea SC T.T., dl. P.T., conform declarației administratorului SC T.R.T. și SC E.R.T., astfel că nu poate fi reținută susținerea că reclamantele nu au participat la presupusa înțelegere. Relevantă în această privință este și jurisprudența comunitară care a stabilit că o înțelegere anticoncurențială există acolo unde părțile aderă la un plan comun de acțiune care limitează sau tinde să limiteze activitățile comerciale, prin determinarea unei zone în care aceste firme se abțin să activeze.

Nu este neapărat necesar să existe o formă scrisă a înțelegerii, aceasta putând fi atât expresă, cât și tacită și să conducă la un atare comportament concurențial al părților. S-a mai reținut că reclamanta SC M.T.T. SRL a transmis la 28 noiembrie 2007 cerere de modificare a tarifelor pentru operatorii dispecerizați la 1,49 lei/km către firmele de servisare SC T.T.C. SA și SC T.N. SRL, la aceeași dată a transmis prin fax comunicarea aceluiași tarif de 1,49 lei/km cu care va opera începând cu data de 28 noiembrie 2007, către clientul său SC C.C.H., iar reclamanta SC V.T.T. SRL (dispecerizată de SC M.T.T. SRL și având același administrator cu aceasta) a trimis prin fax comunicarea aceluiași tarif cu care va opera (1,49 lei/km) începând cu 28 noiembrie 2007, către șase clienți ai săi - persoane juridice.

Alte opt întreprinderi au transmis la 28 noiembrie 2007, prin adrese scrise și telefonic, cereri de modificare a tarifului de distanță existent la valoarea de 1,49 lei/km și, subsecvent, a celorlalte tarife către societățile comerciale avizate de Direcția Regională de Metrologie Legală Timișoara pentru activitatea de montare și reparare aparate de transport persoane în regim de taxi - firmele de servisare, rezultând că a fost pusă în aplicare înțelegerea convenită. Conform declarației administratorului SC T.T.C. SRL, după ce a primit oficial tarifele ce se vor practica începând cu data de 28 noiembrie 2007, de la firmele de dispecerat, a început retarifările. În consecință, nu poate fi primită susținerea reclamantelor conform căreia pentru a se putea vorbi despre existența unui cartel este necesar ca această înțelegere să aibă în mod obligatoriu ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

În speță, înțelegerea dintre asociațiile profesionale și patronale și operatorii dispeceri, precum și practica concertată constând în coordonarea comportamentului concurențial al societăților comerciale cu activitate de dispecerizare a avut ca obiect utilizarea de către operatorii de transport a acelorași tarife de taximetrie, dar prin punerea în aplicare a tarifelor la care se referă înțelegerea, a avut și ca efect denaturarea concurenței pe piața taximetriei din Municipiul Timișoara, prin împiedicarea stabilirii în mod liber a tarifelor de către taximetriști.

Una dintre criticile formulate de reclamante vizează piața relevantă avută în vedere de pârât la efectuarea investigației, acestea apreciind că a fost limitată în mod neîntemeiat la segmentul operatorilor dispeceri, în condițiile în care în decizia contestată se precizează că în Municipiul Timișoara, la sfârșitul anului 2007, erau 147 firme de transport - transportatori autorizați persoane juridice și 1367 transportatori autorizați persoane fizice și asociații familiale. În speță, activitatea de dispecerat are relevanță prin prisma dispozițiilor art. 15 alin. (5), (6) și (9) din Legea nr. 38/2003 conform cărora încheierea unui contract de dispecerizare era obligatorie pentru fiecare taxi, în cadrul unui dispecerat fiind permisă folosirea unui tarif unic de transport, conform contractului.

Curtea de Apel a reținut că înțelegerea dispecerilor era de natură să afecteze concurența, independent de comportamentul transportatorilor autorizați să execute servicii de transport în regim de taxi, cu atât mai mult cu cât numărul total al autoturismelor dispecerizate de cele 11 întreprinderi sancționate deținea o pondere importantă în numărul total al autoturismelor autorizate taxi. În urma înțelegerii, firmele de dispecerat investigate au programat taxiurile la resetare la tarifele de 1,49 lei/km pentru distanță; 1,79 lei/km tarif de noapte și 2,19 lei/km tarif de exterior, tarife care ar fi fost diferite dacă erau stabilite în mod independent de fiecare agent economic, în raport de situația economică a fiecăruia, de costurile specifice rezultate în urma desfășurării activității.

Aprecierea reclamantelor că la data de 19 septembrie 2007 erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 38/2003, în forma inițială, este vădit nefondată în condițiile în care art. X din Legea nr. 265/2007 prevede că prezenta lege intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, prevedere în acord cu dispozițiile art. 78 din Constituție conform cărora legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută de textul ei.

În consecință, Legea nr. 265/2007 a intrat în vigoare la data de 7 august 2007, astfel că la 19 septembrie 2007 - data ședinței desfășurate la Primăria Municipiului Timișoara, erau în vigoare dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 38/2003, modificată, care stabilesc că în cazul transportului de persoane în regim de taxi, nivelul tarifelor de distanță nu poate depăși tarifele maximale de distanță stabilite prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau a mun. București, după caz.

Nivelul maxim al tarifelor de distanță se stabilește pe baza metodologiei realizate de ANRSC și a datelor furnizate la cererea autorității cu ocazia consultării filialelor locale ale asociațiilor definite de art. 54. Din materialul probator a rezultat atât existența unor înțelegeri anticoncurențiale pe perioada noiembrie 2007 - aprilie 2009 între asociațiile profesionale și/sau patronale și firmele care asigurau dispecerizarea și transportul public de persoane în regim de taxi, menționate în decizia contestată, cât și existența unei practici concertate, derulate în perioada 28 noiembrie 2007 - aprilie 2009, a agenților economici cu activitate de dispecerizare și operatorii aparținând acestora, înțelegându-se prin practici concertate, potrivit CEJ, orice cooperare care conduce la un comportament anticoncurențial, fără a se încheia o înțelegere scrisă sau un plan de acțiuni.

Sub aspectul individualizării sancțiunilor, Curtea de Apel a reținut că în decizie, la pct. 214 se precizează că potrivit prevederilor cuprinse în Instrucțiunile emise de Consiliul Concurenței (menționându-se că este vorba despre Instrucțiuni privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prev. la art. 51 din Legea nr. 21/1996, puse în aplicare prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 420 din 20 septembrie 2010, publicate în M. Of., Partea I, nr. 638/10.09.2010), metodologia de determinare a cuantumului amenzii se întemeiază pe fixarea unui nivel de bază care se va determina în funcție de gravitatea și durata faptei.

S-a constatat, așadar, că nu sunt aplicabile în speță Instrucțiunile la care fac referire reclamantele, ci Instrucțiunile indicate în mod expres în decizie, astfel că modul de calcul al amenzii prezentat de reclamante constând în deducerea din cifra de afaceri a obligațiilor fiscale este nelegal, întrucât se întemeiază pe dispozițiile art. 2.1 din Instrucțiunile publicate în M. Of. nr. 440/2004, neincidente în cauza de față. Conform art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării, următoarele fapte săvârșite cu intenție sau din neglijență de întreprinderi sau de asociații de întreprinderi: încălcarea prevederilor art. 5 și 6 din prezenta lege, precum și a prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

La stabilirea amenzilor, pârâtul a avut în vedere gravitatea mare a faptei, întrucât înțelegerea și practica concertată se încadrează în categoria restricționărilor pe orizontală de tip cartel, stabilind un cuantum al amenzii preconizate de 4%.

De asemenea, a ținut cont de durata medie a faptei (de 18 luni), cuantumul adițional aplicat fiind de 25% din cuantumul amenzii preconizate, rezultând un nivel de bază al sancțiunii de 5% din cifra de afaceri realizată în anul 2009 de reclamante, iar ca urmare a reținerii circumstanței atenuante de 5% din nivelul de bază, constând în încurajarea comportamentului anticoncurențial de către Consiliul local al Municipiului Timișoara, a rezultat o amendă de 4,75% din cifra de afaceri totală realizată de fiecare reclamantă în anul 2009. Instanța de fond a apreciat că modul de calcul al amenzilor, utilizat de pârât, este cel legal și respectă dispozițiile art. 51 din Legea nr. 21/1996 și Instrucțiunile aprobate prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 420/2010, fiind neîntemeiată cererea reclamantelor de reducere a amenzilor.

2. Recursul declarat în cauză Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantele SC M.T.T. SRL și SC V.T.T. SRL au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentele au susținut în esență, că: - instanța de fond, deși se referă pe scurt la excepția prescripției în considerentele sentinței, însă, cu prilejul deliberării și pronunțării hotărârii recurate ce a avut loc la data de 16 octombrie 2012, nu s-a mai pronunțat și asupra acesteia prin "minuta" ce se întocmește cu ocazia deliberării, și nici prin dispozitivul sentinței redactate, așa cum rezultă din hotărârea comunicată, de unde rezultă cu evidență că deliberarea nu a avut loc și asupra acestei excepții, iar cu ocazia redactării hotărârii recurate, instanța constatând că probabil nu a deliberat și nu s-a pronunțat și asupra acestei excepții a găsit de cuviință să motiveze pe scurt și acest capăt de cerere.

- dezbaterile au avut loc la data de 09 octombrie 2012, iar din conținutul încheierii de ședință în care au fost consemnate aceste dezbateri și prin care s-a dispus amânarea pronunțării, nu rezultă că instanța a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material al intimatului-pârât de a aplica sancțiunea amenzii. - a doua critică vizează fondul dedus judecății, și anume neîndeplinirea condițiilor cerute de ari.

5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, în sensul că din probele administrate în cauză, argumentele instanței de fond nu pot fi reținute relativ la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene întrucât potrivit acesteia: "instanța de judecată are drept obligație să stabilească dacă dovezile și celelalte informații avute în vedere de autoritatea de concurență sunt suficiente pentru a constata pretinse încălcări ale legii". - din examinarea conținutului procesului-verbal încheiat la data de 19 septembrie 2007 la sediul Primăriei Municipiului Timișoara, nu rezultă că reprezentanții Camerei Naționale a Taximetriștilor din România - Filiala Timiș, reprezentanții Asociației Naționale a Patronatului Operatorilor de Transport în Regim de Taxi - Filiala Timiș și reprezentanții Sindicatului Independent al Taximetriștilor Egali de Pretutindeni au stabilit în mod cert adoptarea unor practici de natură anticoncurențiale prin impunerea unor tarife maximale și a unor tarife minimale.

- Primăria Municipiului Timișoara avea deplină competență în a organiza asemenea întâlniri, contrar a ceea ce a reținut intimatul-pârât în decizia contestată și mai ales instanța de fond în considerentele sentinței recurate, atunci când a luat în considerare "existența înțelegerii având ca obiect fixarea tarifului minim, aceasta a fost dovedită de Consiliul Concurenței atât prin probe directe, cum este procesul-verbal din data de 19 septembrie 2007 încheiat în urma întâlnirii de la Primăria Timișoara (..) ". - în mod greșit prima instanță a luat în considerare următoarele: "declarațiile a trei întreprinderi de dispecerat participante la înțelegere care au recunoscut fapta, precum contractele de dispecerizare în cuprinsul cărora s-a prevăzut obligația taximetristului de a respecta tariful comunicat de firma de dispecer, deși toate aceste aspecte nu pot fi considerate ca înțelegeri cu caracter anticoncurențial, atâta timp cât este absolut necesar și legal ca în activitatea pe care o desfășurau, acestea să lucreze cu tarife care să fie cunoscute clienților.

- a treia critică vizează modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) teza alia din Legea nr. 21/1996, de către instanța de fond, întrucât fără a-și întemeia considerentele pe vreun argument de fapt ori de drept, a considerat că nu se impune dovedirea efectului anticoncurențial, iar prezența conjuncției "sau" denotă faptul că cele două cerințe sunt alternative, fiind astfel suficient ca obiectul înțelegerii sau practicii concertate să fie restricționarea concurenței, condiție ce a fost îndeplinită în cauză.

- din cele două texte, respectiv art. 101 din TFUE și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 rezultă că pentru existența unei înțelegeri anticoncurențiale trebuie să fie întrunite următoarele elemente constitutive: a) să existe o înțelegere între întreprinderi; b) să aibă ca obiect sau ca efect restricționarea concurenței; c) înțelegerea este susceptibilă de a j afecta comerțul dintre state sau restricționează concurența pe o piață națională sau pe o parte a acesteia. - în cazul în care o înțelegere nu are ca obiect restrângerea concurenței, atunci ar trebui analizată din punct de vedere al efectelor sale, reale sau potențiale, asupra concurenței. în această privință, nu se poate vorbi de o prezumție a existenței efectelor anticoncurențiale.

- în fine, s-a arătat că pentru ca înțelegerea să fi fost restrictivă de concurență prin efectele sale, ea trebuia să fi adus atingere concurenței de la momentul respectiv sau potențial în așa măsură încât, efectele negative asupra prețurilor calității serviciilor de pe piață, ce nu a fost stabilit dacă era vorba despre o piață relevantă, puteau fi prevăzute cu suficientă precizie. 3. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Criticile recurentelor referitoare la faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat cu privire la excepția prescripției dreptului material al intimatului-pârât de a aplica sancțiunea amenzii, sunt nefondate, întrucât din considerentele sentinței atacate rezultă cu certitudine că instanța a analizat prescripția dreptului de a aplica sancțiunea și a constatat că trimiterea făcută de reclamante la dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001, care instituie un termen general de prescripție de 6 luni, este eronată, întrucât în speță se aplică dispozițiile din Legea specială nr. 21/1996, în forma ulterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 121/2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004.

Instanța de control judiciar apreciază că nu se impune casarea sentinței atacate, fiind neîntemeiate susținerile recurentelor potrivit cărora prima instanță nu a pus în discuția părților, nu a deliberat și nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului de a aplica sancțiunea, atâta vreme cât prescripția dreptului de a aplica sancțiunea a fost unul din motivele pe care s-a întemeiat acțiunea. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă anularea Deciziei nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de pârât și exonerarea reclamantelor de la plata amenzii în cuantum de 4,75% din cifra de afaceri aferenta anului 2009, ce le-a fost aplicată pentru încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

Prin Decizia nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de Consiliul Concurenței s-a reținut încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996 rep., cu modificările și completările ulterioare, prin realizarea unor înțelegeri și practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în municipiul Timișoara, de către 11 întreprinderi cu activitate de dispecerizare și operatori exclusivi de transport persoane în regim taxi, printre care și reclamantele SC E.T.M. SRL și SC V.B. SRL, care au fost sancționate cu amendă contravențională în procent de 4,75% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2009, în baza art. 55 alin. (4) din Legea concurenței, pentru săvârșirea, în perioada noiembrie 2007 - aprilie 2009, a faptelor prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) rap.

la art. 5 alin. (1) lit. a) din lege. În stabilirea sancțiunii, s-a aplicat o reducere de 5% din nivelul de bază al amenzii, ca urmare a reținerii, în favoarea tuturor întreprinderilor implicate, a circumstanței atenuante constând în aceea că atitudinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara a încurajat comportamentul anticoncurențial. A rezultat o amendă de 141.232 lei în cazul SC E.T.M. SRL, respectiv 56.576 lei în cazul SC V.B.

SRL, Contrar susținerilor recurentelor în sensul că Primăria Municipiului Timișoara avea deplină competență în a organiza asemenea întâlniri, astfel cum a arătat și instanța de fond, prevederile art. 13 lit. b) din Legea nr. 38/2003 în forma modificată, au restrâns competențele autorităților locale în materie de stabilire de prețuri, în sensul că se permite consiliilor locale ca, în cadrul atribuțiilor de coordonare a activităților de taximetrie, să emită reglementări referitoare numai la nivelul tarifelor maximale, spre deosebire de prevederile legale anterioare, care permiteau și reglementarea locală a tarifului minim, prin urmare, în luna septembrie 2007, Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu mai avea atribuții de stabilire a unor tarife minime.

Înalta Curte constată că problema pusă în discuție și căreia trebuie să i se dea o rezolvare este aceea dacă fapta reținută în sarcina recurentelor-reclamante poate fi încadrată în practicile anticoncurențiale interzise de Legea concurenței nr. 21/1996, modificată și completată.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996: "sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale". Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că înțelegerile realizate între agenții economici sau asociațiile de agenți economici, deciziile și practicile concertate sunt interzise, fie că au ca obiect, fie că au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, indiferent dacă sunt săvârșite cu intenție sau din culpă.

Astfel fiind, urmarea imediată a săvârșirii contravenției constă fie în efectul propriu-zis asupra concurenței prin împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, fie numai prin crearea unei situații de pericol asupra concurenței, care ia naștere chiar și în lipsa efectelor propriu-zise, fiind determinată de obiectul anticoncurențial al unei astfel de înțelegeri. În speță, acordul de fixare a unui tarif de distanță comun, reprezintă o înțelegere anticoncurențială prin obiect, în care urmarea imediată suficientă pentru constatarea existenței contravenției este reprezentată de starea de pericol generată de obiectivul anticoncurențial al înțelegerii și care poate fi însoțită sau nu de producerea efectelor propriu-zise de distorsionare a concurenței.

Această interpretare a dispozițiilor legale mai sus menționate a fost confirmată și de jurisprudența instanței supreme, potrivit căreia este suficient ca practicile să fie de natură a produce efecte anticoncurențiale pentru a fi sancționate, nefiind necesar ca efectele păgubitoare să se fi produs, deoarece ele au ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că sentința recurată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și cuprinde motivele pe care se sprijină prin analizarea situației de fapt care rezultă din probele administrate în privința legalității deciziei contestate.

Înalta Curte reține că înțelegerea pentru aplicarea aceluiași tarif de distanță de 1,49 lei/km, cu aplicarea acelorași valori pentru toate tarifele subsecvente, realizată de asociațiile de agenți economici de profil, face parte din categoria celor mai grave încălcări ale legislației concurenței - astfel cum a subliniat și doctrina în materie -, care, prin însăși natura ei, are capacitatea de a restrânge concurența, deoarece practicarea unor prețuri sub această limită nu mai este posibilă, fiind eliminată concurența prin preț, iar dreptul consumatorilor de a beneficia de prețuri concurențiale ca urmare a confruntării dintre cerere și ofertă, este afectat.

În acest context, este de menționat faptul că, potrivit prevederilor legale aplicabile în speță, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, existența efectelor anticoncurențiale nu este reglementată ca o condiție cumulativă celei privind obiectul anticoncurențial al înțelegerii/practicii, aceste prevederi fiind, de altfel, preluate din legislația comunitară, respectiv dispozițiile art. 81 din Tratatul CE (actual art. 101 din Tratatul asupra funcționării Uniunii Europene) și confirmate și de practica în materie a Curții Europene de Justiție - Cauza C-8/2008 "T-Mobile Netherlands BV", pct. 28 al hotărârii pronunțate la 9 iunie 2009, potrivit căruia obiectul anticoncurențial al faptei, pe de o parte și efectele anticoncurențiale ale faptei, pe de altă parte, reprezintă condiții alternative, iar nu cumulative pentru încadrarea înțelegerii/practicii ca având caracter anticoncurențial.

Înalta Curte constată că participarea administratorului la întâlnirea din data de 19 septembrie 2007 de la sediul Primăriei Timișoara în calitate de reprezentant al unei asociații profesionale și nu în calitate de reprezentant al recurentelor-reclamante, nu este de natură a înlătura răspunderea celor două societăți, căci comportamentul anticoncurențial al acestora rezultă din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză.

Instanța de fond, în mod corect, a reținut faptul că reprezentantul reclamantelor a participat în mod direct și nemijlocit la înțelegere, chiar dacă într-o altă calitate, deținută concomitent, alături de alți operatori, au aplicat înțelegerea prin modificarea tarifelor, fiind astfel evident că au acționat cu vinovăție și în deplină cunoștință de cauză, comportamentul lor intrând sub incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 rep., care interzice nu doar înțelegerile între întreprinderi prin care se stabilesc prețuri de vânzare, ci și practicile concertate în acest sens.

În concluzie, Înalta Curte reține că întotdeauna înțelegerile orizontale și practicile concertate între agenții economici concurenți aflați la același nivel al circuitului economic afectează mediul concurențial, deoarece conduc la restrângerea sau eliminarea concurenței pe piața relevantă, prin urmare, autoritatea de concurență a încadrat corect faptele săvârșite de recurentele-reclamante în practicile anticoncurențiale interzise de Legea concurenței nr. 21/1996 modificată și completată, fiind sancționate contravențional pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de societățile reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC M.T.T. SRL și de SC V.T.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 5806 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014. Procesat de GGC - GV