ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1739/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1739/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Hotărârea primei instanțe

Prin acțiunea

formulată, reclamantele SC M.T.T. SRL și SC V.T.T. SRL au chemat în judecată

pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând anularea Deciziei nr. 61 din 29

decembrie 2010 emisă de pârât și exonerarea de la plata amenzilor stabilite, cu

cheltuieli de judecată.

Prin

Sentința civilă nr. 5806 din 16 octombrie 2012, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea

formulată de reclamante, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că Președintele Consiliului

Concurenței a dispus, prin Ordinul nr. 299 din 27 august 2008, declanșarea din

oficiu a unei investigații privind posibila încălcare a dispozițiilor art. 5

alin. (1) din Legea nr. 21/1996, republicată, de către agenții economici

implicați în activitatea de taximetrie din Municipiul Timișoara și a art. 9 din

aceeași lege de către Consiliul local al Municipiului Timișoara.

În urma

analizei efectuate în cursul investigației și a documentelor aflate la dosar,

s-a ajuns la concluzia că în perioada 28 noiembrie 2007 - aprilie 2009, au fost

încălcate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, prin

realizarea unor înțelegeri și practici concertate având ca obiect majorarea

tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în

Municipiul Timișoara, începând cu luna decembrie 2007, de către 11

întreprinderi cu activitate de dispecerizare și operatori exclusivi de

transport persoane în regim de taxi.

De asemenea,

Consiliul local al Municipiului Timișoara, ca autoritate a administrației

publice locale, având rolul de a conduce, coordona și controla activitatea de

transport persoane în regim de taxi, s-a implicat în organizarea unei întâlniri

cu scop anticoncurențial între asociațiile de agenți economici de profil, în

care să se stabilească un tarif de distanță comun, dând posibilitatea

organizațiilor profesionale și patronale din domeniu de pe plan local, în acord

cu 11 întreprinderi implicate în activitatea de transport persoane în regim de

taxi din Municipiul Timișoara, să stabilească un tarif care trebuia practicat

de toți operatorii de transport.

În

consecință, Consiliul Concurenței a emis Decizia nr. 61 din 29 decembrie 2010

prin care a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 21/1996.

S-a

constatat, totodată, încălcarea dispozițiilor art. 9 lit. a) din Legea nr.

21/1996, prin acțiuni sau inacțiuni care restrâng, împiedică sau denaturează

concurența, constând în limitarea autonomiei întreprinderilor, exercitată cu

respectarea reglementărilor legale, de către Consiliul local al mun. Timișoara,

de la data de 19 septembrie 2007 până în luna decembrie 2009.

În

temeiul art. 55 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, reclamantele au fost sancționate

cu amenda contravențională în procent de 4,75% din cifra de afaceri totală

aferentă anului 2009, pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 51 alin. (1)

lit. a) din lege, prin încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a),

amenda stabilită pentru SC M.T.T. SRL fiind de 6.889 lei, iar pentru SC V.T.T.

SRL amenda fiind de 93.577 lei.

Curtea de

Apel a constatat că excepția prescripției dreptului material de a aplica

sancțiunea, invocată de reclamante, este neîntemeiată, nefiind aplicabile în cauză

dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001 care stabilesc că aplicarea sancțiunii

amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii

faptei, termen care în cazul contravențiilor continue curge de la data

constatării faptei.

Curtea de

Apel a avut în vedere că Legea nr. 21/1996 a fost modificată prin O.U.G. nr.

121/2003, aprobată prin Legea 184/2004, stabilindu-se două termene de

prescripție a dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale și anume: art.

58 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 (în numerotarea textelor după

republicare) reglementează un termen de prescripție de 3 ani pentru săvârșirea

contravențiilor prevăzute de art. 50 și art. 50

1

din lege constând

în încălcarea obligației de furnizare a informațiilor și datelor solicitate de

Consiliul Concurenței, iar art. 58 alin. (1) lit. b) reglementează un termen de

prescripție de 5 ani în cazul celorlalte contravenții, astfel că în speță este

aplicabil termenul de 5 ani, dată fiind contravenția pentru săvârșirea căreia

reclamantele au fost sancționate, termen care curge de la data încetării

ultimului act sau fapt anticoncurențial, conform art. 58 alin. (2) din lege,

fiind vorba despre o faptă cu caracter de continuitate.

O.G. nr.

2/2001 este un act normativ cu caracter general în materie contravențională, în

timp ce Legea nr. 21/1996 conține dispoziții cu caracter special în materie

contravențională în domeniul concurenței, în speță fiind aplicabile

dispozițiile Legii nr. 21/1996 conform principiului norma specială derogă de la

norma generală.

În

consecință, amenzile au fost aplicate societăților reclamante cu respectarea

termenului de prescripție de 5 ani, excepția fiind neîntemeiată.

Cât

privește Decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în care s-a statuat în

sensul aplicării dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 în privința termenului de

prescripție, s-a reținut că litigiul soluționat prin această decizie avea ca

obiect o decizie emisă de Consiliul Concurenței în anul 2002, anterior

modificării Legii nr. 21/1996 prin O.U.G. nr. 121/2003, astfel că această

hotărâre judecătorească nu poate constitui un argument în sprijinul

soluționării favorabile a excepției invocate de reclamante.

Curtea de

Apel a apreciat că decizia contestată de reclamante este legală, fiind emisă cu

respectarea dispozițiile Legii nr. 21/1996 care în art. 5 alin. (1) lit. a)

interzic orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori

asociațiile de agenți economici și orice practici concertate care au ca obiect

sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața

românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea

concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de

cumpărare, a tarifelor (...).

În raport

de materialul probator administrat în cauză, s-a constatat că a existat o

înțelegere între întreprinderile menționate în decizia contestată, pentru

practicarea tarifelor de distanță și a tarifelor subsecvente tarifului

principal, menționate în decizie, fiind vădit nefondată susținerea

reclamantelor referitoare la lipsa dovezilor directe privind faptele

anticoncurențiale.

Reclamantele

pun accent pe faptul că nu au participat la întâlnirea din 19 septembrie 2007

și că nu au semnat "înțelegerea" ce a avut loc la această dată.

Sub acest

aspect, Curtea de Apel a reținut că administratorul celor două reclamante face

parte din conducerea C.N.T.R. - Filiala Timiș care l-a delegat să participe la

ședința din 19 septembrie 2007 pe reprezentantul care a semnat Procesul-Verbal

din partea acestei asociații profesionale, iar ulterior semnării procesului -

verbal de către acest reprezentant, administratorul societăților reclamante nu

s-a manifestat în niciun fel în sensul că nu ar fi de acord cu aspectele

discutate și cu cele convenite prin respectivul proces-verbal.

Mai mult,

întâlnirea din 19 septembrie 2007 de la Primăria Municipiului Timișoara nu este

singura în care s-a discutat creșterea tarifelor de transport persoane în regim

de taxi, asemenea întâlniri s-au desfășurat și în perioada 15-20 noiembrie

2007, la acestea participând administratorii firmelor de dispecerat de pe raza

Municipiului Timișoara (SC M.T.T. SRL este o firmă de dispecerat), în vederea

luării unei decizii referitoare la creșterea tarifelor (declarația

administratorului SC P.U.).

Organizatoarele

întâlnirilor pe probleme de tarife erau C.N.T.R. și T.T., la acestea participa

din partea SC T.T., dl. P.T., conform declarației administratorului SC T.R.T.

și SC E.R.T., astfel că nu poate fi reținută susținerea că reclamantele nu au

participat la presupusa înțelegere.

Relevantă

în această privință este și jurisprudența comunitară care a stabilit că o

înțelegere anticoncurențială există acolo unde părțile aderă la un plan comun

de acțiune care limitează sau tinde să limiteze activitățile comerciale, prin

determinarea unei zone în care aceste firme se abțin să activeze. Nu este

neapărat necesar să existe o formă scrisă a înțelegerii, aceasta putând fi atât

expresă, cât și tacită și să conducă la un atare comportament concurențial al

părților.

S-a mai

reținut că reclamanta SC M.T.T. SRL a transmis la 28 noiembrie 2007 cerere de

modificare a tarifelor pentru operatorii dispecerizați la 1,49 lei/km către

firmele de servisare SC T.T.C. SA și SC T.N. SRL, la aceeași dată a transmis

prin fax comunicarea aceluiași tarif de 1,49 lei/km cu care va opera începând

cu data de 28 noiembrie 2007, către clientul său SC C.C.H., iar reclamanta SC

V.T.T. SRL (dispecerizată de SC M.T.T. SRL și având același administrator cu

aceasta) a trimis prin fax comunicarea aceluiași tarif cu care va opera (1,49

lei/km) începând cu 28 noiembrie 2007, către șase clienți ai săi - persoane

juridice.

Alte opt

întreprinderi au transmis la 28 noiembrie 2007, prin adrese scrise și

telefonic, cereri de modificare a tarifului de distanță existent la valoarea de

1,49 lei/km și, subsecvent, a celorlalte tarife către societățile comerciale

avizate de Direcția Regională de Metrologie Legală Timișoara pentru activitatea

de montare și reparare aparate de transport persoane în regim de taxi - firmele

de servisare, rezultând că a fost pusă în aplicare înțelegerea convenită.

Conform

declarației administratorului SC T.T.C. SRL, după ce a primit oficial tarifele

ce se vor practica începând cu data de 28 noiembrie 2007, de la firmele de

dispecerat, a început retarifările.

În

consecință, nu poate fi primită susținerea reclamantelor conform căreia pentru

a se putea vorbi despre existența unui cartel este necesar ca această

înțelegere să aibă în mod obligatoriu ca efect restrângerea, împiedicarea sau

denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

În speță,

înțelegerea dintre asociațiile profesionale și patronale și operatorii

dispeceri, precum și practica concertată constând în coordonarea

comportamentului concurențial al societăților comerciale cu activitate de

dispecerizare a avut ca obiect utilizarea de către operatorii de transport a

acelorași tarife de taximetrie, dar prin punerea în aplicare a tarifelor la

care se referă înțelegerea, a avut și ca efect denaturarea concurenței pe piața

taximetriei din Municipiul Timișoara, prin împiedicarea stabilirii în mod liber

a tarifelor de către taximetriști.

Una

dintre criticile formulate de reclamante vizează piața relevantă avută în

vedere de pârât la efectuarea investigației, acestea apreciind că a fost

limitată în mod neîntemeiat la segmentul operatorilor dispeceri, în condițiile

în care în decizia contestată se precizează că în Municipiul Timișoara, la

sfârșitul anului 2007, erau 147 firme de transport - transportatori autorizați

persoane juridice și 1367 transportatori autorizați persoane fizice și

asociații familiale.

În speță,

activitatea de dispecerat are relevanță prin prisma dispozițiilor art. 15 alin.

(5), (6) și (9) din Legea nr. 38/2003 conform cărora încheierea unui contract

de dispecerizare era obligatorie pentru fiecare taxi, în cadrul unui dispecerat

fiind permisă folosirea unui tarif unic de transport, conform contractului.

Curtea de

Apel a reținut că înțelegerea dispecerilor era de natură să afecteze

concurența, independent de comportamentul transportatorilor autorizați să

execute servicii de transport în regim de taxi, cu atât mai mult cu cât numărul

total al autoturismelor dispecerizate de cele 11 întreprinderi sancționate

deținea o pondere importantă în numărul total al autoturismelor autorizate

taxi.

În urma

înțelegerii, firmele de dispecerat investigate au programat taxiurile la

resetare la tarifele de 1,49 lei/km pentru distanță; 1,79 lei/km tarif de

noapte și 2,19 lei/km tarif de exterior, tarife care ar fi fost diferite dacă

erau stabilite în mod independent de fiecare agent economic, în raport de

situația economică a fiecăruia, de costurile specifice rezultate în urma

desfășurării activității.

Aprecierea

reclamantelor că la data de 19 septembrie 2007 erau aplicabile dispozițiile

Legii nr. 38/2003, în forma inițială, este vădit nefondată în condițiile în

care art. X din Legea nr. 265/2007 prevede că prezenta lege intră în vigoare în

termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea

I, prevedere în acord cu dispozițiile art. 78 din Constituție conform cărora

legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile

de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută de textul ei.

În

consecință, Legea nr. 265/2007 a intrat în vigoare la data de 7 august 2007,

astfel că la 19 septembrie 2007 - data ședinței desfășurate la Primăria

Municipiului Timișoara, erau în vigoare dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. d)

din Legea nr. 38/2003, modificată, care stabilesc că în cazul transportului de

persoane în regim de taxi, nivelul tarifelor de distanță nu poate depăși

tarifele maximale de distanță stabilite prin hotărâri ale autorităților administrației

publice locale sau a mun. București, după caz. Nivelul maxim al tarifelor de

distanță se stabilește pe baza metodologiei realizate de ANRSC și a datelor

furnizate la cererea autorității cu ocazia consultării filialelor locale ale

asociațiilor definite de art. 54.

Din

materialul probator a rezultat atât existența unor înțelegeri anticoncurențiale

pe perioada noiembrie 2007 - aprilie 2009 între asociațiile profesionale și/sau

patronale și firmele care asigurau dispecerizarea și transportul public de

persoane în regim de taxi, menționate în decizia contestată, cât și existența

unei practici concertate, derulate în perioada 28 noiembrie 2007 - aprilie

2009, a agenților economici cu activitate de dispecerizare și operatorii

aparținând acestora, înțelegându-se prin practici concertate, potrivit CEJ,

orice cooperare care conduce la un comportament anticoncurențial, fără a se

încheia o înțelegere scrisă sau un plan de acțiuni.

Sub

aspectul individualizării sancțiunilor, Curtea de Apel a reținut că în decizie,

la pct. 214 se precizează că potrivit prevederilor cuprinse în Instrucțiunile

emise de Consiliul Concurenței (menționându-se că este vorba despre

Instrucțiuni privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prev.

la art. 51 din Legea nr. 21/1996, puse în aplicare prin Ordinul Președintelui

Consiliului Concurenței nr. 420 din 20 septembrie 2010, publicate în M. Of.,

Partea I, nr. 638/10.09.2010), metodologia de determinare a cuantumului amenzii

se întemeiază pe fixarea unui nivel de bază care se va determina în funcție de

gravitatea și durata faptei.

S-a

constatat, așadar, că nu sunt aplicabile în speță Instrucțiunile la care fac

referire reclamantele, ci Instrucțiunile indicate în mod expres în decizie,

astfel că modul de calcul al amenzii prezentat de reclamante constând în

deducerea din cifra de afaceri a obligațiilor fiscale este nelegal, întrucât se

întemeiază pe dispozițiile art. 2.1 din Instrucțiunile publicate în M. Of. nr.

440/2004, neincidente în cauza de față.

Conform

art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, constituie contravenții și se

sancționează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată

în anul financiar anterior sancționării, următoarele fapte săvârșite cu

intenție sau din neglijență de întreprinderi sau de asociații de întreprinderi:

încălcarea prevederilor art. 5 și 6 din prezenta lege, precum și a prevederilor

art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

La

stabilirea amenzilor, pârâtul a avut în vedere gravitatea mare a faptei,

întrucât înțelegerea și practica concertată se încadrează în categoria

restricționărilor pe orizontală de tip cartel, stabilind un cuantum al amenzii

preconizate de 4%.

De

asemenea, a ținut cont de durata medie a faptei (de 18 luni), cuantumul adițional

aplicat fiind de 25% din cuantumul amenzii preconizate, rezultând un nivel de

bază al sancțiunii de 5% din cifra de afaceri realizată în anul 2009 de

reclamante, iar ca urmare a reținerii circumstanței atenuante de 5% din nivelul

de bază, constând în încurajarea comportamentului anticoncurențial de către

Consiliul local al Municipiului Timișoara, a rezultat o amendă de 4,75% din

cifra de afaceri totală realizată de fiecare reclamantă în anul 2009.

Instanța

de fond a apreciat că modul de calcul al amenzilor, utilizat de pârât, este cel

legal și respectă dispozițiile art. 51 din Legea nr. 21/1996 și Instrucțiunile

aprobate prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 420/2010, fiind

neîntemeiată cererea reclamantelor de reducere a amenzilor.

declarat în cauză

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamantele SC M.T.T. SRL și SC V.T.T. SRL au

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentele

au susținut în esență, că:

-

instanța de fond, deși se referă pe scurt la excepția prescripției în

considerentele sentinței, însă, cu prilejul deliberării și pronunțării

hotărârii recurate ce a avut loc la data de 16 octombrie 2012, nu s-a mai

pronunțat și asupra acesteia prin "minuta" ce se întocmește cu ocazia

deliberării, și nici prin dispozitivul sentinței redactate, așa cum rezultă din

hotărârea comunicată, de unde rezultă cu evidență că deliberarea nu a avut loc

și asupra acestei excepții, iar cu ocazia redactării hotărârii recurate,

instanța constatând că probabil nu a deliberat și nu s-a pronunțat și asupra

acestei excepții a găsit de cuviință să motiveze pe scurt și acest capăt de

cerere.

-

dezbaterile au avut loc la data de 09 octombrie 2012, iar din conținutul

încheierii de ședință în care au fost consemnate aceste dezbateri și prin care

s-a dispus amânarea pronunțării, nu rezultă că instanța a pus în discuția

părților excepția prescripției dreptului material al intimatului-pârât de a

aplica sancțiunea amenzii.

- a doua

critică vizează fondul dedus judecății, și anume neîndeplinirea condițiilor

cerute de ari. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, în sensul că din

probele administrate în cauză, argumentele instanței de fond nu pot fi reținute

relativ la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene întrucât

potrivit acesteia: "instanța de judecată are drept obligație să

stabilească dacă dovezile și celelalte informații avute în vedere de

autoritatea de concurență sunt suficiente pentru a constata pretinse încălcări

ale legii".

- din

examinarea conținutului procesului-verbal încheiat la data de 19 septembrie

2007 la sediul Primăriei Municipiului Timișoara, nu rezultă că reprezentanții

Camerei Naționale a Taximetriștilor din România - Filiala Timiș, reprezentanții

Asociației Naționale a Patronatului Operatorilor de Transport în Regim de Taxi

- Filiala Timiș și reprezentanții Sindicatului Independent al Taximetriștilor

Egali de Pretutindeni au stabilit în mod cert adoptarea unor practici de natură

anticoncurențiale prin impunerea unor tarife maximale și a unor tarife

minimale.

-

Primăria Municipiului Timișoara avea deplină competență în a organiza asemenea

întâlniri, contrar a ceea ce a reținut intimatul-pârât în decizia contestată și

mai ales instanța de fond în considerentele sentinței recurate, atunci când a

luat în considerare "existența înțelegerii având ca obiect fixarea

tarifului minim, aceasta a fost dovedită de Consiliul Concurenței atât prin

probe directe, cum este procesul-verbal din data de 19 septembrie 2007 încheiat

în urma întâlnirii de la Primăria Timișoara (..) ".

- în mod

greșit prima instanță a luat în considerare următoarele: "declarațiile a

trei întreprinderi de dispecerat participante la înțelegere care au recunoscut

fapta, precum contractele de dispecerizare în cuprinsul cărora s-a prevăzut

obligația taximetristului de a respecta tariful comunicat de firma de dispecer,

deși toate aceste aspecte nu pot fi considerate ca înțelegeri cu caracter

anticoncurențial, atâta timp cât este absolut necesar și legal ca în

activitatea pe care o desfășurau, acestea să lucreze cu tarife care să fie

cunoscute clienților.

- a treia

critică vizează modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) teza alia din Legea nr. 21/1996, de către instanța de fond, întrucât fără

a-și întemeia considerentele pe vreun argument de fapt ori de drept, a

considerat că nu se impune dovedirea efectului anticoncurențial, iar prezența

conjuncției "sau" denotă faptul că cele două cerințe sunt

alternative, fiind astfel suficient ca obiectul înțelegerii sau practicii

concertate să fie restricționarea concurenței, condiție ce a fost îndeplinită

în cauză.

- din

cele două texte, respectiv art. 101 din TFUE și art. 5 alin. (1) din Legea nr.

21/1996 rezultă că pentru existența unei înțelegeri anticoncurențiale trebuie

să fie întrunite următoarele elemente constitutive: a) să existe o înțelegere

între întreprinderi; b) să aibă ca obiect sau ca efect restricționarea

concurenței; c) înțelegerea este susceptibilă de a j afecta comerțul dintre

state sau restricționează concurența pe o piață națională sau pe o parte a

acesteia.

- în

cazul în care o înțelegere nu are ca obiect restrângerea concurenței, atunci ar

trebui analizată din punct de vedere al efectelor sale, reale sau potențiale,

asupra concurenței. în această privință, nu se poate vorbi de o prezumție a

existenței efectelor anticoncurențiale.

- în

fine, s-a arătat că pentru ca înțelegerea să fi fost restrictivă de concurență

prin efectele sale, ea trebuia să fi adus atingere concurenței de la momentul

respectiv sau potențial în așa măsură încât, efectele negative asupra

prețurilor calității serviciilor de pe piață, ce nu a fost stabilit dacă era

vorba despre o piață relevantă, puteau fi prevăzute cu suficientă precizie.

3.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele

expuse în continuare.

Criticile

recurentelor referitoare la faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat cu

privire la excepția prescripției dreptului material al intimatului-pârât de a

aplica sancțiunea amenzii, sunt nefondate, întrucât din considerentele

sentinței atacate rezultă cu certitudine că instanța a analizat prescripția

dreptului de a aplica sancțiunea și a constatat că trimiterea făcută de

reclamante la dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001, care instituie un

termen general de prescripție de 6 luni, este eronată, întrucât în speță se

aplică dispozițiile din Legea specială nr. 21/1996, în forma ulterioară

modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 121/2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004.

Instanța

de control judiciar apreciază că nu se impune casarea sentinței atacate, fiind

neîntemeiate susținerile recurentelor potrivit cărora prima instanță nu a pus

în discuția părților, nu a deliberat și nu s-a pronunțat asupra excepției

prescripției dreptului de a aplica sancțiunea, atâta vreme cât prescripția

dreptului de a aplica sancțiunea a fost unul din motivele pe care s-a întemeiat

acțiunea.

Pe fondul

cauzei, Înalta Curte constată că obiectul cererii deduse judecății îl

reprezintă anularea Deciziei nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de pârât și

exonerarea reclamantelor de la plata amenzii în cuantum de 4,75% din cifra de

afaceri aferenta anului 2009, ce le-a fost aplicată pentru încălcarea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

Prin

Decizia nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de Consiliul Concurenței s-a reținut

încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr.

21/1996 rep., cu modificările și completările ulterioare, prin realizarea unor

înțelegeri și practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor pentru

serviciile de transport persoane în regim de taxi în municipiul Timișoara, de

către 11 întreprinderi cu activitate de dispecerizare și operatori exclusivi de

transport persoane în regim taxi, printre care și reclamantele SC E.T.M. SRL și

SC V.B. SRL, care au fost sancționate cu amendă contravențională în procent de

4,75% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2009, în baza art. 55 alin.

(4) din Legea concurenței, pentru săvârșirea, în perioada noiembrie 2007 -

aprilie 2009, a faptelor prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5

alin. (1) lit. a) din lege. În stabilirea sancțiunii, s-a aplicat o reducere de

5% din nivelul de bază al amenzii, ca urmare a reținerii, în favoarea tuturor

întreprinderilor implicate, a circumstanței atenuante constând în aceea că atitudinea

Consiliului Local al Municipiului Timișoara a încurajat comportamentul

anticoncurențial. A rezultat o amendă de 141.232 lei în cazul SC E.T.M. SRL,

respectiv 56.576 lei în cazul SC V.B. SRL,

Contrar

susținerilor recurentelor în sensul că Primăria Municipiului Timișoara avea

deplină competență în a organiza asemenea întâlniri, astfel cum a arătat și

instanța de fond, prevederile art. 13 lit. b) din Legea nr. 38/2003 în forma

modificată, au restrâns competențele autorităților locale în materie de stabilire

de prețuri, în sensul că se permite consiliilor locale ca, în cadrul

atribuțiilor de coordonare a activităților de taximetrie, să emită reglementări

referitoare numai la nivelul tarifelor maximale, spre deosebire de prevederile

legale anterioare, care permiteau și reglementarea locală a tarifului minim,

prin urmare, în luna septembrie 2007, Consiliul Local al Municipiului Timișoara

nu mai avea atribuții de stabilire a unor tarife minime.

Înalta

Curte constată că problema pusă în discuție și căreia trebuie să i se dea o

rezolvare este aceea dacă fapta reținută în sarcina recurentelor-reclamante

poate fi încadrată în practicile anticoncurențiale interzise de Legea

concurenței nr. 21/1996, modificată și completată.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996: "sunt

interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori

asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți

economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect

restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau

pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în

mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor,

a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții

comerciale".

Din

interpretarea acestor prevederi legale rezultă că înțelegerile realizate între

agenții economici sau asociațiile de agenți economici, deciziile și practicile

concertate sunt interzise, fie că au ca obiect, fie că au ca efect

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, indiferent dacă sunt

săvârșite cu intenție sau din culpă.

Astfel

fiind, urmarea imediată a săvârșirii contravenției constă fie în efectul

propriu-zis asupra concurenței prin împiedicarea, restrângerea sau denaturarea

concurenței, fie numai prin crearea unei situații de pericol asupra

concurenței, care ia naștere chiar și în lipsa efectelor propriu-zise, fiind

determinată de obiectul anticoncurențial al unei astfel de înțelegeri.

În speță,

acordul de fixare a unui tarif de distanță comun, reprezintă o înțelegere

anticoncurențială prin obiect, în care urmarea imediată suficientă pentru

constatarea existenței contravenției este reprezentată de starea de pericol generată

de obiectivul anticoncurențial al înțelegerii și care poate fi însoțită sau nu

de producerea efectelor propriu-zise de distorsionare a concurenței.

Această

interpretare a dispozițiilor legale mai sus menționate a fost confirmată și de

jurisprudența instanței supreme, potrivit căreia este suficient ca practicile

să fie de natură a produce efecte anticoncurențiale pentru a fi sancționate,

nefiind necesar ca efectele păgubitoare să se fi produs, deoarece ele au ca

obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței.

Din

această perspectivă, instanța de control judiciar constată că sentința recurată

reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 21/1996 și cuprinde motivele pe care se sprijină prin analizarea

situației de fapt care rezultă din probele administrate în privința legalității

deciziei contestate.

Înalta

Curte reține că înțelegerea pentru aplicarea aceluiași tarif de distanță de

1,49 lei/km, cu aplicarea acelorași valori pentru toate tarifele subsecvente,

realizată de asociațiile de agenți economici de profil, face parte din

categoria celor mai grave încălcări ale legislației concurenței - astfel cum a

subliniat și doctrina în materie -, care, prin însăși natura ei, are

capacitatea de a restrânge concurența, deoarece practicarea unor prețuri sub

această limită nu mai este posibilă, fiind eliminată concurența prin preț, iar

dreptul consumatorilor de a beneficia de prețuri concurențiale ca urmare a

confruntării dintre cerere și ofertă, este afectat.

În acest

context, este de menționat faptul că, potrivit prevederilor legale aplicabile

în speță, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

21/1996, existența efectelor anticoncurențiale nu este reglementată ca o

condiție cumulativă celei privind obiectul anticoncurențial al

înțelegerii/practicii, aceste prevederi fiind, de altfel, preluate din

legislația comunitară, respectiv dispozițiile art. 81 din Tratatul CE (actual

art. 101 din Tratatul asupra funcționării Uniunii Europene) și confirmate și de

practica în materie a Curții Europene de Justiție - Cauza C-8/2008

"T-Mobile Netherlands BV", pct. 28 al hotărârii pronunțate la 9 iunie

2009, potrivit căruia obiectul anticoncurențial al faptei, pe de o parte și

efectele anticoncurențiale ale faptei, pe de altă parte, reprezintă condiții

alternative, iar nu cumulative pentru încadrarea înțelegerii/practicii ca având

caracter anticoncurențial.

Înalta

Curte constată că participarea administratorului la întâlnirea din data de 19

septembrie 2007 de la sediul Primăriei Timișoara în calitate de reprezentant al

unei asociații profesionale și nu în calitate de reprezentant al

recurentelor-reclamante, nu este de natură a înlătura răspunderea celor două

societăți, căci comportamentul anticoncurențial al acestora rezultă din

coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză.

Instanța

de fond, în mod corect, a reținut faptul că reprezentantul reclamantelor a

participat în mod direct și nemijlocit la înțelegere, chiar dacă într-o altă

calitate, deținută concomitent, alături de alți operatori, au aplicat

înțelegerea prin modificarea tarifelor, fiind astfel evident că au acționat cu

vinovăție și în deplină cunoștință de cauză, comportamentul lor intrând sub

incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 rep., care interzice

nu doar înțelegerile între întreprinderi prin care se stabilesc prețuri de

vânzare, ci și practicile concertate în acest sens.

În

concluzie, Înalta Curte reține că întotdeauna înțelegerile orizontale și

practicile concertate între agenții economici concurenți aflați la același

nivel al circuitului economic afectează mediul concurențial, deoarece conduc la

restrângerea sau eliminarea concurenței pe piața relevantă, prin urmare,

autoritatea de concurență a încadrat corect faptele săvârșite de

recurentele-reclamante în practicile anticoncurențiale interzise de Legea

concurenței nr. 21/1996 modificată și completată, fiind sancționate

contravențional pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Lege.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) -

(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul formulat de societățile reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC M.T.T. SRL și de SC V.T.T. SRL împotriva Sentinței

civile nr. 5806 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014.

Procesat de GGC - GV