ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4503/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4503/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de

27 decembrie 2011 sub nr. 11048/2/2011, reclamanta SC O.R. SRL a solicitat - în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței - anularea Deciziei nr. 59 din

18 noiembrie 2011 emisă de către Consiliul Concurenței, iar în subsidiar

modificarea acesteia în parte și înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale

cu cea a avertismentului, ori reducerea amenzii proporțional cu gradul de

vinovăție reținut în sarcina sa.

de fond

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea formulată de către reclamanta SC O.R. SRL ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin Decizia Consiliului Concurenței nr.

59 din 18 noiembrie 2011, s-a constatat "încălcarea dispozițiilor art. 5,

alin. (1) lit. a) din lege de către: SC U. SRL, SC T.G. SRL, SC S. SRL, SC O.R.

SRL, SC S.T. SRL, operatori dispeceri de taxi, prin stabilirea unei înțelegeri

anticoncurențiale, materializată prin semnarea unei înțelegeri de stabilire și

practicare a unor tarife de transport taxi minime unice. Această practică cade

sub incidența interdicției prevăzută de art. 5, alin. (1), lit. a) din lege

deoarece restricționează prin obiect concurența în sensul în care, înțelegerea

pe orizontală a determinat eliminarea concurenței pe piața transportului în

regim de taxi din municipiul Baia Mare." (art. 1) și s-a dispus

sancționarea cu amendă contravențională a întreprinderilor participante la

înțelegere, "în baza art. 55, alin. (4) din lege pentru săvârșirea

faptelor prevăzute la art. 51, alin. (1) lit. a) din lege, prin încălcarea

prevederilor art. 5, alin. (1) lit. a) cu aplicarea art. 52", dintre

acestea, reclamanta SC O.R. SRL, cu amendă în valoare de 8.575 lei,

reprezentând 6,12% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010 (art. 2).

Reclamanta a

contestat în fața curții de apel legalitatea și temeinicia deciziei prin care a

fost sancționată.

În privința criticii

referitoare la pretinsa lipsă a calității de subiect activ al contravenției

reținute, curtea de apel a apreciat că reclamanta tinde în mod nejustificat să

transfere propria sa responsabilitate asupra asociației profesionale Camera

Taximetriștilor din Județul Maramureș, în condițiile în care este o persoană

juridică de-sine-stătătoare, cu independență economică, decizională și

funcțională, atât în ceea ce privește calitatea sa de membru în cadrul

asociației profesionale, cât și în ceea ce privește luarea deciziilor de a

participa la ședințele organizate la sediul acesteia, precum și în manifestarea

propriei voințe juridice la luarea deciziei de majorare a tarifului minim.

Cât privește

susținerile reclamantei referitoare la neparticiparea sa la luarea deciziei,

instanța de fond a constatat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă contrară

celor făcute de Consiliul Concurenței, care să infirme participarea sa la

luarea deciziei.

Argumentele

reclamantei referitoare la eventuale justificări ale majorării tarifului minim,

exact în luna următoare celei la care s-a luat decizia (21 martie 2008), legate

de creșterea prețului la carburant, pierderea angajaților plătiți prin cote

procentuale etc. pe de o parte nu sunt de natură să răstoarne prezumția ce

acționează în defavoarea sa, după cum nu au aptitudinea de a justifica o

majorare a tarifului minim, în condițiile în care reclamanta avea posibilitatea

să practice orice tarif situat între tariful minim deja practicat și tariful

maxim aprobat de Consiliul local Baia Mare.

Pentru a îndeplini

cerința de a se fi distanțat public și, prin urmare, pentru a fi exonerată de

răspundere, reclamanta, în calitate de participant la întâlnirile cu caracter

anticoncurențial din data de 5 decembrie 2007, respectiv din data de 24

noiembrie 2009, trebuia să demonstreze că participarea sa la aceste întâlniri

era lipsită de orice interes anticoncurențial, prin dovedirea faptului că le-a

comunicat, în mod public și neechivoc, celorlalți agenți economici că participă

la aceste reuniuni din motive diferite de ale acestora.

A reținut, de

asemenea, că reclamanta nu poate dovedi preexistența unor analize economice de

natura celor prezentate, care să fi fundamentat decizia de majorare, iar

analiza pârâtului referitoare la modul în care a evoluta prețul la combustibil

în perioada analizată răstoarnă teza propusă de către reclamantă.

În ceea ce privește

cererea reclamantei de înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu

avertismentul, prima instanță a reținut că sancțiunea aplicată reclamantei s-a

stabilit în conformitate cu prevederile legii concurenței și cu Instrucțiunile

privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute de art.

51 din Legea concurenței, faptelor contravenționale neaplicându-li-se

dispozițiile generale din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravențiilor referitoare la înlocuirea amenzii cu sancțiunea

avertismentului.

Instanța a apreciat

că raționamentul pârâtului, atât asupra elementelor constitutive ale faptei,

cât și în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, este unul corect,

decizia emisă fiind legală, iar acțiunea promovată de reclamantă neîntemeiată,

motiv pentru care a dispus respingerea acesteia, în temeiul art. 55 alin. (5)

din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, casarea cu

trimitere pentru administrarea întregului probatoriu necesar, iar în subsidiar,

modificarea în tot a sentinței, admiterea acțiunii, anularea Deciziei nr. 59

din 18 noiembrie 2011 ori modificarea deciziei în sensul înlocuirii sancțiunii

amenzii în cuantum de 8.575 lei cu avertismentul sau reducerii proporționale a

amenzii.

A invocat

recurenta-reclamantă motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., susținând că instanța a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei

calității reclamantei de subiect activ al contravenției, aprecierile pe acest

aspect neacoperind toate argumentele invocate prin acțiune.

Camera

Taximetriștilor era singura entitate cu personalitate juridică care se impunea

a fi cercetată, întrucât membrii comitetului executiv al acesteia sunt cei care

s-au înțeles și au votat stabilirea tarifului unic la nivel de 1,70 lei/km. În

speță este vorba de o decizie a unei asociații de întreprinderi în sensul art.

5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.

Potrivit actului său

constitutiv, asociația are rol reprezentativ și decizional.

Totodată, instanța nu

a avut în vedere notele de ședință din 1 octombrie 2012, în care reclamanta a

dezvoltat obligațiile ce-i revin în calitate de membru al CJTM și în

considerarea cărora membrii asociației au votat decizia de a se propune CL Baia

Mare propunerea de majorare a tarifelor minimale în cea ce privește transportul

în regim de taxi‚ ce aparține Asociației CJTM.

Al doilea motiv de

recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., respectiv interpretarea și aplicarea greșită a legii de către

instanța de fond.

În acest context a

susținut următoarele:

Piața serviciilor de

transport în regim de taxi este o piață reglementată de Legea nr. 38/2003, că

prin HCL Baia Mare nr. 289 din 27 iunie 2006 s-a stabilit un tarif minim de

1,00 lei/km și un tarif maxim de 3,00 lei/km, iar Legea nr. 265 din 19 iulie

2007 a adus modificări Legii nr. 38/2003, care au intrat în vigoare la 7 august

2007, fiind eliminată norma privind stabilirea de către autoritățile locale a

tarifelor minimale.

Totuși, Camera

Taximetriștilor "în necunoștință de cauză și aflându-se în eroare" a

solicitat Consiliului Local să stabilească un tarif minimal de 1,70 lei/km.

Lipsa de vinovăție a

asociației și a societăților sancționate rezultă din adresele din 7 decembrie

2007 a CJTM către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare și din 11 noiembrie

2009 a Primăriei Baia Mare către Consiliul Concurenței.

Buna credință a

reclamantei și a CJTM, care nu au avut un comportament disimulat față de autorități,

a fost evidentă.

Eroarea de drept ca

viciu de consimțământ (art. 1206 alin. (2) C. civ. interpretat per a contrario)

este admisibilă și putea fi reținută, de vreme ce, în mod incontestabil, însuși

Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost în eroare cu privire la

posibilitatea legală de stabilire a unor tarife minimale în domeniul

serviciilor de taximetrie, așa cum rezultă și din cuprinsul HCL nr. 41/2008,

anexa 2.

CJTM nu a urmărit

stabilirea unui tarif unic, ci doar un tarif minim, însă instanța a omis să

cerceteze acest aspect invocat de reclamantă.

Toate demersurile

CJTM au fost fundamentate și amplu motivate prin raportul de expertiză întocmit

și transmis o dată cu adresa din 4 noiembrie 2009 către Consiliul Local al

Municipiului Baia Mare.

Nu se poate reține o

înțelegere expresă sau tacită între reclamantă și celelalte societăți

sancționate, în condițiile în care, începând cu sfârșitul anului 2007,

"din partea SC O.R. SRL nu a mai participat nici un reprezentant la

ședințele organizate de CJTM", Consiliul Concurenței reținând greșit că la

ședința din 24 noiembrie 2009 a participat O.M. din partea O.R. SRL.

Astfel, semnătura din

dreptul numelui O. (corect, O.) M. nu aparține acestuia, iar numitul O.M1. nu

mai era reprezentantul societății din 4 ianuarie 2007, când administrator a

devenit O.I.A..

În sfârșit, a arătat

recurenta reclamantă că "privitor la falsificarea semnăturii numitului

O.M1. în ședințele Biroului Executiv al CJTM" se înscrie în fals, conform

art. 180 - 184 C. proc. civ.

A mai arătat

recurenta-reclamantă SC O.R. SRL că și-a modificat tariful abia în luna aprilie

2008, nu în luna martie 2008, cum au procedat celelalte societăți sancționate.

Decizia de a formula

solicitarea către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost luată de

membrii biroului executiv în calitate de persoane fizice, deci nu se poate

imputa reclamantei participarea în luarea acestei decizii.

Reclamanta a avut

considerente proprii pentru modificarea tarifului în luna aprilie 2008, în

acest sens fiind raportul justificativ pe care l-a întocmit anterior

modificării tarifului.

A susținut că art.

304 pct. 9 C. proc. civ. se raportează și la greșita reținere de către instanță

a aspectului că faptelor contravenționale prevăzute de Legea concurenței nu li

se aplică dispozițiile generale din O.G. nr. 2/2001.

Or, aceste dispoziții

erau aplicabile, iar sancțiunea avertismentului se impunea în raport cu gradul

de pericol social redus al faptei și cu circumstanțele personale ale

reclamantei, nesocotite de Consiliul Concurenței.

Față de situația

precară a societății, a solicitat recurenta-reclamantă reducerea amenzii,

ținând seama de toate argumentele de fapt și de drept expuse și proporțional cu

gradul de vinovăție reținut în sarcina sa, inclusiv a faptului că actele

întreprinse de ea nu au avut ca efect restrângerea, împiedicarea ori

denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia,

modificarea de tarif vizând doar cele 12 autovehicule aflate în patrimoniul și

sub dispeceratul societății.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Referitor la primul

motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

reclamantă susține că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției

lipsei calității reclamantei de subiect activ al contravenției, aprecierile pe

acest aspect neacoperind toate argumentele invocate prin acțiune.

Din dezvoltarea

acestei excepții, Înalta Curte constată - în primul rând - că nu este vorba

despre o excepție procesuală (de procedură sau de fond) cu privire la care

instanța de judecată să fie ținută să se pronunțe distinct și cu prioritate, ci

o apărare de fond.

Această apărare a

fost analizată corespunzător de instanța de fond, care a constatat în mod

corect, întemeindu-se inclusiv pe prevederile Actului constitutiv al Camerei

Taximetriștilor din Județul Maramureș, faptul că aceasta avea rol

reprezentativ, rolul decizional revenind Biroului Camerei, în care fiecare

dintre societățile membre avea un reprezentant cu drept de vot, astfel că

susținerea recurentei reclamante în sensul că doar "Camera Taximetriștilor

era singura entitate cu personalitate juridică care se impunea a fi

cercetată" este lipsită de temei, în cauză fiind vorba de o decizie a unei

asociații de întreprinderi în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996

(acest text acoperind, de altfel, atât înțelegerile între întreprinderi, cât și

deciziile unei asociații de întreprinderi sau practicile concertate).

Astfel, în

conformitate cu art. 5 din lege: "(1) Sunt interzise orice înțelegeri între

întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici

concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori

denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în

special cele care:

a) stabilesc, direct

sau indirect, prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de

tranzacționare; ..."

În aceiași termeni

urmează a fi înlăturată și afirmația că decizia de a formula solicitarea

aprobării tarifului minim de către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a

fost luată de membrii Biroului Executiv în calitate de persoane fizice (deci nu

s-ar putea imputa recurentei reclamante participarea în luarea acestei

decizii), de vreme ce din dispozițiile Actului constitutiv al CTJM rezultă că

membrii Biroului Executiv își îndeplinesc atribuțiile tocmai în calitate de

reprezentanți ai societăților afiliate.

Prin urmare,

invocarea de către recurenta reclamantă a art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

incident atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii",

nu se justifică.

Cât privește motivul

de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de

recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că, prin Legea nr. 265 din 19 iulie

2007, s-au adus modificări Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de

taxi și în regim de închiriere, care au intrat în vigoare la 7 august 2007,

eliminându-se dispozițiile care prevedeau competența autorității administrative

locale de a fixa tarife minimale de transport în regim de taxi.

Camera Județeană a

Taximetriștilor din Municipiul Baia Mare "în necunoștință de cauză și

aflându-se în eroare", după cum susține recurenta-reclamantă, a solicitat

Consiliului Local să stabilească un tarif minim de 1,70 lei/km pentru

transportul în regim de taxi pe raza municipiului, ceea ce ar atrage lipsa de

vinovăție a CJTM și a societăților reprezentate de aceasta.

Înalta Curte constată

însă că reprezentanții societăților comerciale în Biroul Executiv al CJTM au

propus și au votat în ședința din 5 decembrie 2007 majorarea tarifului minim la

suma de 1,70 lei/km, în condițiile în care din lege fusese eliminată norma

privind stabilirea de către autoritățile locale a tarifelor minimale, astfel că

aspectul că ulterior aceștia s-au adresat Consiliului Local apare mai curând ca

un demers prin care s-a dorit asigurarea unei aparențe de bună credință sau,

cel puțin, de lipsă de intenție.

Referitor la

invocarea erorii de drept ca viciu de consimțământ în temeiul art. 1206 alin.

(2) C. civ. "interpretat per a contrario", Înalta Curte constată, în

acord cu prima instanță, că o astfel de apărare nu poate fi primită, în

considerarea principiului general de drept nemo censetur ignorare legem, care

exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranța sau eroarea sa în

drept.

Potrivit acestui

principiu, se prezumă că toate persoanele fizice și juridice române cunosc

legea și nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând necunoașterea

prevederilor ei. În România, cunoașterea și respectarea legilor sunt, de

altfel, îndatoriri primordiale, înscrise în Constituție.

Nici susținerea

recurentei reclamante privind faptul că nu s-a urmărit stabilirea unui tarif

unic, ci doar a unui tarif minim nu este întemeiată, fiind contrazisă, așa cum

a constatat și instanța de fond, de însuși comportamentul societății care a

început să practice exact același tarif de 1,70 lei/km, deși putea să practice

orice alt tarif până la cel maxim aprobat de Consiliul Local al Municipiului Baia

Mare.

De altfel, chiar și

în ceea ce privește fixarea unui preț/tarif minim, în jurisprudența Curții de

Justiție a Uniunii Europene s-a statuat constant că fixarea prețului - chiar a

unuia care constituie doar o țintă sau o recomandare - afectează concurența,

deoarece permite participanților să anticipeze cu un grad rezonabil de

certitudine care va fi politica de prețuri urmărită de concurenții lor.

Recurenta reclamantă

susține și că instanța de fond în mod greșit nu ar fi reținut că societatea SC

O.R. SRL a avut considerente proprii pentru modificarea tarifului la începutul

lunii aprilie 2008 (și nu în luna martie 2008, cum au procedat celelalte

societăți sancționate), considerente decurgând din situația sa economică

precară, ce a determinat și solicitări de demisie din partea mai multor șoferi.

Or, Înalta Curte

constată, în primul rând, că la dosar a fost depusă o cerere de încetare a

contractului de muncă înregistrată în luna mai 2008 la Inspectoratul Teritorial

de Muncă, iar cea de-a doua (aparținând numitului P.A.G.), pentru

"încetarea raportului de muncă începând cu data de 27 mai 2008"),

este datată olograf la 12 ianuarie 2010 și înregistrată la ITM Maramureș abia

la 15 ianuarie 2010.

Aceste cereri sunt

deci ulterioare, atât ședinței în care s-a hotărât tariful minim unic

(decembrie 2007), cât și datei modificării efective a tarifului de către

recurenta reclamantă.

De asemenea, la dosar

au fost depuse balanțele contabile pe lunile martie și aprilie 2008 (închise pe

pierdere, iar nu pe profit), care sunt tot ulterioare hotărârii de aliniere a

tarifului și nu au împiedicat-o pe recurentă să se angajeze la încheierea, în

23 aprilie 2008, a Contractului de atribuire în gestiune delegată pentru

executarea serviciului de transport în regim de taxi sau în regim de

închiriere.

În aceeași ordine de

idei, a nedovedirii situației economice precare ce ar fi putut justifica o

modificare a tarifului, se observă că doar cu puțin timp înainte de ședința din

decembrie 2007, recurenta a realizat noi achiziții de autoturisme pentru

activitatea de taxi (conform facturilor din 19 septembrie 2007 și 22 noiembrie

2007, depuse la dosar).

Tot astfel, recurenta

reclamantă se prevalează și de demersurile Camerei Taximetriștilor din Județul

Maramureș care ar fi fost "fundamentate și amplu motivate prin raportul de

expertiză întocmit și transmis o dată cu adresa din 4 noiembrie 2009 către

Consiliul Local al Municipiului Baia Mare". Or, atât adresa din 4

noiembrie 2009 către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare, de solicitare a

aprobării "majorării tarifului minim pe km taxat utilizat în transportul

public de persoane în regim de taxi la 1,70 RON", însoțită de un

"studiu de specialitate" intitulat "Raport de expertiză",

cât și procesul-verbal din 24 noiembrie 2009 în care se menționează că,

"cu ocazia discutării stabilirii tarifului minim ...", "s-a

supus la vot stabilirea tarifului de 1,7 lei/km pe raza Municipiului Baia

Mare", înaintat ca răspuns la solicitarea de relații din 20 noiembrie 2009

și adresa din 27 noiembrie 2009 (purtând semnăturile reprezentanților și

ștampilele societăților) au fost emise la aproape 2 ani de la ședința în care

s-a stabilit de principiu alinierea tarifului minim.

Aceste împrejurări,

alături de lipsa unei veritabile analize economice având dată certă anterioară

înțelegerii de principiu din luna decembrie 2007, contrazic principala apărare

a recurentei reclamante referitoare la considerentele proprii pentru care ar fi

acționat distinct de celelalte societăți implicate în înțelegerea pe

orizontală.

Prin urmare, în mod

judicios a reținut autoritatea de investigare că recurenta-reclamantă SC O.R.

SRL nu a putut aduce justificări rezonabile pentru faptul că, ulterior ședinței

din decembrie 2007, și-a modificat tariful la un interval de timp extrem de

scurt după celelalte societăți sancționate (la începutul lunii aprilie 2008,

față de 21 martie 2008, cum au procedat celelalte) și exact la același nivel de

1,70 lei/km, în condițiile în care din calculul propriu pe care recurenta

reclamantă l-a depus la dosarul de fond, rezultă un alt nivel.

Referitor la

susținerea inexistenței unei înțelegeri exprese sau tacite între recurenta

reclamantă și celelalte societăți sancționate, pe motiv că - începând cu

sfârșitul anului 2007 - "din partea SC O.R. SRL nu a mai participat niciun

reprezentant la ședințele organizate de CJTM", iar decizia luată nu a

vizat stabilirea unui tarif minimal unic sub care să circule toate taximetrele

din Municipiul Baia Mare, Înalta Curte reține că - potrivit mențiunii din

finalul recursului declarat de reclamantă, în sensul că aceasta se înscrie în

fals "privitor la falsificarea semnăturii numitului O.M1. în ședințele

Biroului Executiv al CJTM" - declarația a fost făcută pur formal, de vreme

ce partea, deși legal citată, nu s-a prezentat prin reprezentant legal sau

convențional pentru a stărui în declarație și a se putea proceda conform art.

180 și urm. C. proc. civ.

Or, potrivit art. 183

alin. (3) C. proc. civ., "dacă partea care a defăimat înscrisul ca fals

lipsește sau nu voiește să răspundă sau nu stăruie în declarație, înscrisul va

fi socotit ca recunoscut".

În plus, recurenta

reclamantă a afirmat că, încă din data de 4 ianuarie 2007, societatea ar fi

fost reprezentată legal de numita O.I.A., această susținere nefiind însă

dovedită, întrucât - deși în recurs se menționează că acest aspect

"rezultă din înscrisurile anexate prezentului recurs" - nu există

niciun act atașat, iar din extrasul de la Oficiul Registrului Comerțului, depus

ulterior la dosar, reiese numirea unui alt administrator abia la 27 decembrie

2010 (dosar recurs), în condițiile în care actele și faptele care interesează

în cauză datează din perioada 2007 - 2009.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar reține că numitul O.M1. nu mai reprezenta legal (în sensul

Legii nr. 31/1990) societatea la data adoptării propunerii de stabilire a

tarifului de 1,70 lei/km, rămân deplin valabile celelalte dovezi și

raționamente la care am făcut referire și care confirmă însușirea și punerea în

aplicare a înțelegerii anticoncurențiale și de către recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă

a susținut și că actele întreprinse de ea nu au avut ca efect restrângerea,

împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a

acesteia, modificarea de tarif vizând doar cele 12 autovehicule aflate în

patrimoniul și sub dispeceratul societății.

Înalta Curte nu poate

reține această apărare a recurentei-reclamante, întrucât nu poate fi contestat

în cauză faptul că piața serviciilor de transport în regim de taxi este o piață

reglementată, în sensul Legii nr. 21/1996, regimul său de organizare și

funcționare fiind stabilit prin Legea nr. 38/2003, iar concurența pe această

piață - parte a pieței românești - a fost afectată de punerea în aplicare și de

către reclamantă a înțelegerii anticoncurențiale în discuție.

Cât privește

invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul greșitei interpretări a

legii, respectiv a aspectului că faptelor contravenționale prevăzute de Legea

concurenței nu li se aplică dispozițiile generale din O.G. nr. 2/2001 (în

speță, cele referitoare la sancțiunea avertismentului), Înalta Curte reține că,

potrivit art. 5 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic

al contravențiilor, avertismentul constituie una dintre sancțiunile

contravenționale principale, iar în conformitate cu art. 7 din același act

normativ, "(1) Avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a

contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de

recomandarea de a respecta dispozițiile legale. (2) Avertismentul se aplică în

cazul în care fapta este de gravitate redusă. (3) Avertismentul se poate aplica

și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției

nu prevede această sancțiune".

Având în vedere că

legea-cadru a contravențiilor prevede avertismentul ca sancțiune cu

aplicabilitate generală, în absența unor prevederi exprese în Legea concurenței

care să interzică aplicarea unei astfel de sancțiuni, de lege lata nu se poate

susține că sancțiunea avertismentului nu ar avea aplicabilitate și în privința

contravențiilor prevăzute de Legea nr. 21/1996.

Această sancțiune ar

putea fi aplicată însă doar în cazul unor încălcări de gravitate redusă, astfel

cum sunt acestea definite de Instrucțiunile privind individualizarea

sancțiunilor (Cap. 2 pct. B) și doar pentru întreprinderi față de care nu s-ar

reține niciuna dintre circumstanțele agravante prevăzute în aceleași

Instrucțiuni (Cap. 3 lit. b)): să nu se afle în situația de recidivă, să fi

încetat practica anticoncurențială cel mai târziu la momentul începerii

investigației Consiliului Concurenței, să nu fi refuzat cooperarea cu Consiliul

pe parcursul investigației, să nu fi obstrucționat în vreun fel investigația,

să nu fi fost inițiatoare a practicii interzise sancționate).

În practica Curții de

Justiție a Uniunii Europene se identifică și alte criterii, care limitează și

mai mult sfera întreprinderilor față de care s-ar putea aplica sancțiunea

avertismentului, cum ar fi: rolul exclusiv pasiv, existența unui dubiu major cu

privire la caracterul anticoncurențial al comportamentului, faptul că o anumită

practică anticoncurențială era, în realitate, chiar contrară interesului

comercial al întreprinderii etc.

Aplicarea sancțiunii

avertismentului ar urma să se facă doar în cazuri excepționale, neputând fi

ignorat nici faptul că efectul disuasiv al acesteia este mult mai redus decât

cel al amenzii.

Pe de altă parte,

opinia instanței de fond în sensul că dispozițiile O.G. nr. 2/2001 nu ar fi

aplicabile în materia concurenței nu este de natură prin ea însăși să atragă

modificarea soluției pronunțate, în condițiile în care fapta reținută în

sarcina societății recurente reclamante este calificată ca una de gravitate

mare, nu de gravitate redusă, astfel că nu se mai poate vorbi despre

posibilitatea aplicării sancțiunii avertismentului, chiar în raport cu

prevederile art. 7 din O.G. nr. 2/2001 invocate de recurentă.

Astfel, prin

Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor (adoptate de către

Consiliul Concurenței în temeiul art. 52 din Legea nr. 21/1996),

restricționările pe orizontală de tipul cartelului, în vederea fixării

prețurilor, cum este cazul faptelor prohibite de art. 5 alin. (1) lit. a) din

Lege, se încadrează în categoria faptelor de gravitate mare (care se

sancționează cu amendă ce pornește de la un nivel de bază stabilit între 4% și

8%), iar sancțiunea avertismentului se poate aplica, potrivit legii-cadru în

materie contravențională, doar pentru fapte de gravitate redusă.

Referitor la

solicitarea recurentei reclamante de reducere a amenzii, ținând seama de toate

argumentele de fapt și de drept expuse și proporțional cu gradul de vinovăție

reținut și față de situația sa economică precară, Înalta Curte reține că,

potrivit art. 52 din Legea nr. 21/1996, "Individualizarea sancțiunii în cazul

săvârșirii vreuneia dintre contravențiile prevăzute la art. 50 și 51 se face

ținând seama de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra

concurenței. Sancțiunile vor fi gradate pe tranșe, prin instrucțiuni adoptate

de către Consiliul Concurenței".

Prin hotărârea

pronunțată în cauză, instanța de fond a constatat corect legalitatea Deciziei

nr. 59 din 18 noiembrie 2011 emisă de Consiliul Concurenței, deoarece prin

activitatea comună a reprezentanților societăților de taxi din municipiul Baia

Mare, s-au pus bazele unui mecanism de consultare și schimb de informații

legate de stabilirea unui tarif minim, concretizat prin înțelegerea asupra

nivelului tarifului de transport în regim de taxi, la care s-au asociat

societățile de taxi, între care și recurenta-reclamantă, aducându-se astfel

atingere prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996,

republicată.

Conform acestei

reglementări, sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții

economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate,

care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea

concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care

urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de

vânzare ori de cumpărare, a tarifelor.

Concluzia instanței

de fond s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea corectă a acestor prevederi

legale în raport cu situația concretă dovedită în cauză prin toate probatoriile

administrate, din care rezultă în mod neechivoc participarea recurentei la

săvârșirea faptei concurențiale:

- proces-verbal al

ședinței din 5 decembrie 2007, în care se menționează scopul întâlnirii

"pentru stabilirea tarifului minim în urma unui calcul al cheltuielilor de

transport", dar și faptul că, în urma votului "împotrivă nu este

nimeni", procesul-verbal fiind semnat pentru SC O.R. SRL, de numitul O.M1.

- proces-verbal al

ședinței din 31 martie 2008, de asemenea, semnat de numitul O.M1. ca

"director executiv" al societății recurente-reclamante;

- studiu intitulat

"raport de expertiză" care a stat la baza stabilirii unui nivel de

tarif comun, la care s-au aliniat contravenientele, constituindu-se astfel

cartelul tarifului de transport persoane în regim de taxi;

- cererile către SC

V.C. SRL (societate comercială specializată în întreținerea aparatelor de

taxat) căreia i s-a solicitat, de către firmele de taxi sancționate, ca

aparatele de taxat ale taximetrelor afiliate să fie setate la un tarif comun și

facturile aferente acestor servicii depuse la dosarul de fond.

Exercitând controlul

jurisdicțional asupra legalității deciziei adoptate de Consiliul Concurenței

pentru sancționarea încălcării Legii Concurenței, instanța de fond a pronunțat

în mod legal și temeinic soluția de respingere a acțiunii în anulare,

constatând existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, la care a

participat cu vinovăție și societatea recurentă.

Soluția astfel

pronunțată este în deplină concordanță cu jurisprudența Tribunalului și Curții

de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a apreciat ca practică concertată

orice formă de coordonare între întreprinderi care substituie în mod conștient

riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea și, deci, pentru a

exista un acord anticoncurențial este suficient ca întreprinderile în cauză să

își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într-un anumit mod

(Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, F

7/89 pct. 256, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB Holding și

alții/Comisia, T - 9/99, pct. 199, Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, C -

49/92 P, pct. 115 și Hüls/Comisia, C- 199/92P, pct. 158).

Înțelegerea

anticoncurențială a fost determinată, atât temporal, întrucât resetarea

aparatelor s-a comandat și s-a efectuat aproape simultan (21 martie 2008 -

aprilie 2008) de către societățile implicate, cât și economic, deoarece

resetarea s-a făcut pentru același nivel de tarif comandat de către toate

societățile sancționate.

Încadrarea juridică a

faptei și individualizarea sancțiunii în cazul SC O.R. SRL au fost corect

realizate de autoritatea de concurență, fiind avute în vedere circumstanțe

atenuante, pentru care s-a acordat societății recurente un punctaj de 5% pentru

colaborarea deplină și efectivă cu Consiliul Concurenței pe perioada

desfășurării investigației și, respectiv, de 10% pentru participarea redusă la

punerea în practică a înțelegerii.

Totodată, Consiliul

Concurenței aplicat o majorare de 20% din cuantumul determinat de gravitatea

faptei, având în vedere derularea practicii anticoncurențiale pe parcursul a

doi ani (până în luna mai 2010).

Pentru considerentele

care au fost expuse, Înalta Curte constată că nu există motive de casare sau de

modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

III. Soluția

instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la

art. 304 pct. 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va

menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă

ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta reclamantă SC O.R. SRL împotriva Sentinței civile nr.

5588 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 26 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL