ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4503/2014

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Procedura în fața primei instanțe 1. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27 decembrie 2011 sub nr. 11048/2/2011, reclamanta SC O.R. SRL a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței - anularea Deciziei nr. 59 din 18 noiembrie 2011 emisă de către Consiliul Concurenței, iar în subsidiar modificarea acesteia în parte și înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu cea a avertismentului, ori reducerea amenzii proporțional cu gradul de vinovăție reținut în sarcina sa.

2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de către reclamanta SC O.R. SRL ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 59 din 18 noiembrie 2011, s-a constatat "încălcarea dispozițiilor art. 5, alin. (1) lit. a) din lege de către: SC U. SRL, SC T.G. SRL, SC S. SRL, SC O.R. SRL, SC S.T. SRL, operatori dispeceri de taxi, prin stabilirea unei înțelegeri anticoncurențiale, materializată prin semnarea unei înțelegeri de stabilire și practicare a unor tarife de transport taxi minime unice.

Această practică cade sub incidența interdicției prevăzută de art. 5, alin. (1), lit. a) din lege deoarece restricționează prin obiect concurența în sensul în care, înțelegerea pe orizontală a determinat eliminarea concurenței pe piața transportului în regim de taxi din municipiul Baia Mare." (art. 1) și s-a dispus sancționarea cu amendă contravențională a întreprinderilor participante la înțelegere, "în baza art. 55, alin. (4) din lege pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art. 51, alin. (1) lit. a) din lege, prin încălcarea prevederilor art. 5, alin. (1) lit. a) cu aplicarea art. 52", dintre acestea, reclamanta SC O.R. SRL, cu amendă în valoare de 8.575 lei, reprezentând 6,12% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010 (art. 2). Reclamanta a contestat în fața curții de apel legalitatea și temeinicia deciziei prin care a fost sancționată.

În privința criticii referitoare la pretinsa lipsă a calității de subiect activ al contravenției reținute, curtea de apel a apreciat că reclamanta tinde în mod nejustificat să transfere propria sa responsabilitate asupra asociației profesionale Camera Taximetriștilor din Județul Maramureș, în condițiile în care este o persoană juridică de-sine-stătătoare, cu independență economică, decizională și funcțională, atât în ceea ce privește calitatea sa de membru în cadrul asociației profesionale, cât și în ceea ce privește luarea deciziilor de a participa la ședințele organizate la sediul acesteia, precum și în manifestarea propriei voințe juridice la luarea deciziei de majorare a tarifului minim.

Cât privește susținerile reclamantei referitoare la neparticiparea sa la luarea deciziei, instanța de fond a constatat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă contrară celor făcute de Consiliul Concurenței, care să infirme participarea sa la luarea deciziei. Argumentele reclamantei referitoare la eventuale justificări ale majorării tarifului minim, exact în luna următoare celei la care s-a luat decizia (21 martie 2008), legate de creșterea prețului la carburant, pierderea angajaților plătiți prin cote procentuale etc. pe de o parte nu sunt de natură să răstoarne prezumția ce acționează în defavoarea sa, după cum nu au aptitudinea de a justifica o majorare a tarifului minim, în condițiile în care reclamanta avea posibilitatea să practice orice tarif situat între tariful minim deja practicat și tariful maxim aprobat de Consiliul local Baia Mare.

Pentru a îndeplini cerința de a se fi distanțat public și, prin urmare, pentru a fi exonerată de răspundere, reclamanta, în calitate de participant la întâlnirile cu caracter anticoncurențial din data de 5 decembrie 2007, respectiv din data de 24 noiembrie 2009, trebuia să demonstreze că participarea sa la aceste întâlniri era lipsită de orice interes anticoncurențial, prin dovedirea faptului că le-a comunicat, în mod public și neechivoc, celorlalți agenți economici că participă la aceste reuniuni din motive diferite de ale acestora. A reținut, de asemenea, că reclamanta nu poate dovedi preexistența unor analize economice de natura celor prezentate, care să fi fundamentat decizia de majorare, iar analiza pârâtului referitoare la modul în care a evoluta prețul la combustibil în perioada analizată răstoarnă teza propusă de către reclamantă.

În ceea ce privește cererea reclamantei de înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu avertismentul, prima instanță a reținut că sancțiunea aplicată reclamantei s-a stabilit în conformitate cu prevederile legii concurenței și cu Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute de art. 51 din Legea concurenței, faptelor contravenționale neaplicându-li-se dispozițiile generale din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor referitoare la înlocuirea amenzii cu sancțiunea avertismentului. Instanța a apreciat că raționamentul pârâtului, atât asupra elementelor constitutive ale faptei, cât și în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, este unul corect, decizia emisă fiind legală, iar acțiunea promovată de reclamantă neîntemeiată, motiv pentru care a dispus respingerea acesteia, în temeiul art. 55 alin. (5) din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, casarea cu trimitere pentru administrarea întregului probatoriu necesar, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței, admiterea acțiunii, anularea Deciziei nr. 59 din 18 noiembrie 2011 ori modificarea deciziei în sensul înlocuirii sancțiunii amenzii în cuantum de 8.575 lei cu avertismentul sau reducerii proporționale a amenzii. A invocat recurenta-reclamantă motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că instanța a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității reclamantei de subiect activ al contravenției, aprecierile pe acest aspect neacoperind toate argumentele invocate prin acțiune.

Camera Taximetriștilor era singura entitate cu personalitate juridică care se impunea a fi cercetată, întrucât membrii comitetului executiv al acesteia sunt cei care s-au înțeles și au votat stabilirea tarifului unic la nivel de 1,70 lei/km. În speță este vorba de o decizie a unei asociații de întreprinderi în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996. Potrivit actului său constitutiv, asociația are rol reprezentativ și decizional. Totodată, instanța nu a avut în vedere notele de ședință din 1 octombrie 2012, în care reclamanta a dezvoltat obligațiile ce-i revin în calitate de membru al CJTM și în considerarea cărora membrii asociației au votat decizia de a se propune CL Baia Mare propunerea de majorare a tarifelor minimale în cea ce privește transportul în regim de taxi‚ ce aparține Asociației CJTM.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de fond. În acest context a susținut următoarele: Piața serviciilor de transport în regim de taxi este o piață reglementată de Legea nr. 38/2003, că prin HCL Baia Mare nr. 289 din 27 iunie 2006 s-a stabilit un tarif minim de 1,00 lei/km și un tarif maxim de 3,00 lei/km, iar Legea nr. 265 din 19 iulie 2007 a adus modificări Legii nr. 38/2003, care au intrat în vigoare la 7 august 2007, fiind eliminată norma privind stabilirea de către autoritățile locale a tarifelor minimale. Totuși, Camera Taximetriștilor "în necunoștință de cauză și aflându-se în eroare" a solicitat Consiliului Local să stabilească un tarif minimal de 1,70 lei/km.

Lipsa de vinovăție a asociației și a societăților sancționate rezultă din adresele din 7 decembrie 2007 a CJTM către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare și din 11 noiembrie 2009 a Primăriei Baia Mare către Consiliul Concurenței. Buna credință a reclamantei și a CJTM, care nu au avut un comportament disimulat față de autorități, a fost evidentă. Eroarea de drept ca viciu de consimțământ (art. 1206 alin. (2) C. civ. interpretat per a contrario) este admisibilă și putea fi reținută, de vreme ce, în mod incontestabil, însuși Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost în eroare cu privire la posibilitatea legală de stabilire a unor tarife minimale în domeniul serviciilor de taximetrie, așa cum rezultă și din cuprinsul HCL nr. 41/2008, anexa 2. CJTM nu a urmărit stabilirea unui tarif unic, ci doar un tarif minim, însă instanța a omis să cerceteze acest aspect invocat de reclamantă.

Toate demersurile CJTM au fost fundamentate și amplu motivate prin raportul de expertiză întocmit și transmis o dată cu adresa din 4 noiembrie 2009 către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare. Nu se poate reține o înțelegere expresă sau tacită între reclamantă și celelalte societăți sancționate, în condițiile în care, începând cu sfârșitul anului 2007, "din partea SC O.R. SRL nu a mai participat nici un reprezentant la ședințele organizate de CJTM", Consiliul Concurenței reținând greșit că la ședința din 24 noiembrie 2009 a participat O.M. din partea O.R. SRL. Astfel, semnătura din dreptul numelui O. (corect, O.) M. nu aparține acestuia, iar numitul O.M1. nu mai era reprezentantul societății din 4 ianuarie 2007, când administrator a devenit O.I.A..

În sfârșit, a arătat recurenta reclamantă că "privitor la falsificarea semnăturii numitului O.M1. în ședințele Biroului Executiv al CJTM" se înscrie în fals, conform art. 180 - 184 C. proc. civ. A mai arătat recurenta-reclamantă SC O.R. SRL că și-a modificat tariful abia în luna aprilie 2008, nu în luna martie 2008, cum au procedat celelalte societăți sancționate. Decizia de a formula solicitarea către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost luată de membrii biroului executiv în calitate de persoane fizice, deci nu se poate imputa reclamantei participarea în luarea acestei decizii. Reclamanta a avut considerente proprii pentru modificarea tarifului în luna aprilie 2008, în acest sens fiind raportul justificativ pe care l-a întocmit anterior modificării tarifului.

A susținut că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se raportează și la greșita reținere de către instanță a aspectului că faptelor contravenționale prevăzute de Legea concurenței nu li se aplică dispozițiile generale din O.G. nr. 2/2001. Or, aceste dispoziții erau aplicabile, iar sancțiunea avertismentului se impunea în raport cu gradul de pericol social redus al faptei și cu circumstanțele personale ale reclamantei, nesocotite de Consiliul Concurenței. Față de situația precară a societății, a solicitat recurenta-reclamantă reducerea amenzii, ținând seama de toate argumentele de fapt și de drept expuse și proporțional cu gradul de vinovăție reținut în sarcina sa, inclusiv a faptului că actele întreprinse de ea nu au avut ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, modificarea de tarif vizând doar cele 12 autovehicule aflate în patrimoniul și sub dispeceratul societății.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Referitor la primul motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă susține că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității reclamantei de subiect activ al contravenției, aprecierile pe acest aspect neacoperind toate argumentele invocate prin acțiune. Din dezvoltarea acestei excepții, Înalta Curte constată - în primul rând - că nu este vorba despre o excepție procesuală (de procedură sau de fond) cu privire la care instanța de judecată să fie ținută să se pronunțe distinct și cu prioritate, ci o apărare de fond.

Această apărare a fost analizată corespunzător de instanța de fond, care a constatat în mod corect, întemeindu-se inclusiv pe prevederile Actului constitutiv al Camerei Taximetriștilor din Județul Maramureș, faptul că aceasta avea rol reprezentativ, rolul decizional revenind Biroului Camerei, în care fiecare dintre societățile membre avea un reprezentant cu drept de vot, astfel că susținerea recurentei reclamante în sensul că doar "Camera Taximetriștilor era singura entitate cu personalitate juridică care se impunea a fi cercetată" este lipsită de temei, în cauză fiind vorba de o decizie a unei asociații de întreprinderi în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 (acest text acoperind, de altfel, atât înțelegerile între întreprinderi, cât și deciziile unei asociații de întreprinderi sau practicile concertate).

Astfel, în conformitate cu art. 5 din lege: "(1) Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare; ..." În aceiași termeni urmează a fi înlăturată și afirmația că decizia de a formula solicitarea aprobării tarifului minim de către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost luată de membrii Biroului Executiv în calitate de persoane fizice (deci nu s-ar putea imputa recurentei reclamante participarea în luarea acestei decizii), de vreme ce din dispozițiile Actului constitutiv al CTJM rezultă că membrii Biroului Executiv își îndeplinesc atribuțiile tocmai în calitate de reprezentanți ai societăților afiliate.

Prin urmare, invocarea de către recurenta reclamantă a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., incident atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", nu se justifică. Cât privește motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că, prin Legea nr. 265 din 19 iulie 2007, s-au adus modificări Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere, care au intrat în vigoare la 7 august 2007, eliminându-se dispozițiile care prevedeau competența autorității administrative locale de a fixa tarife minimale de transport în regim de taxi.

Camera Județeană a Taximetriștilor din Municipiul Baia Mare "în necunoștință de cauză și aflându-se în eroare", după cum susține recurenta-reclamantă, a solicitat Consiliului Local să stabilească un tarif minim de 1,70 lei/km pentru transportul în regim de taxi pe raza municipiului, ceea ce ar atrage lipsa de vinovăție a CJTM și a societăților reprezentate de aceasta. Înalta Curte constată însă că reprezentanții societăților comerciale în Biroul Executiv al CJTM au propus și au votat în ședința din 5 decembrie 2007 majorarea tarifului minim la suma de 1,70 lei/km, în condițiile în care din lege fusese eliminată norma privind stabilirea de către autoritățile locale a tarifelor minimale, astfel că aspectul că ulterior aceștia s-au adresat Consiliului Local apare mai curând ca un demers prin care s-a dorit asigurarea unei aparențe de bună credință sau, cel puțin, de lipsă de intenție.

Referitor la invocarea erorii de drept ca viciu de consimțământ în temeiul art. 1206 alin. (2) C. civ. "interpretat per a contrario", Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că o astfel de apărare nu poate fi primită, în considerarea principiului general de drept nemo censetur ignorare legem, care exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranța sau eroarea sa în drept. Potrivit acestui principiu, se prezumă că toate persoanele fizice și juridice române cunosc legea și nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând necunoașterea prevederilor ei. În România, cunoașterea și respectarea legilor sunt, de altfel, îndatoriri primordiale, înscrise în Constituție.

Nici susținerea recurentei reclamante privind faptul că nu s-a urmărit stabilirea unui tarif unic, ci doar a unui tarif minim nu este întemeiată, fiind contrazisă, așa cum a constatat și instanța de fond, de însuși comportamentul societății care a început să practice exact același tarif de 1,70 lei/km, deși putea să practice orice alt tarif până la cel maxim aprobat de Consiliul Local al Municipiului Baia Mare. De altfel, chiar și în ceea ce privește fixarea unui preț/tarif minim, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat constant că fixarea prețului - chiar a unuia care constituie doar o țintă sau o recomandare - afectează concurența, deoarece permite participanților să anticipeze cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de prețuri urmărită de concurenții lor.

Recurenta reclamantă susține și că instanța de fond în mod greșit nu ar fi reținut că societatea SC O.R. SRL a avut considerente proprii pentru modificarea tarifului la începutul lunii aprilie 2008 (și nu în luna martie 2008, cum au procedat celelalte societăți sancționate), considerente decurgând din situația sa economică precară, ce a determinat și solicitări de demisie din partea mai multor șoferi.

Or, Înalta Curte constată, în primul rând, că la dosar a fost depusă o cerere de încetare a contractului de muncă înregistrată în luna mai 2008 la Inspectoratul Teritorial de Muncă, iar cea de-a doua (aparținând numitului P.A.G.), pentru "încetarea raportului de muncă începând cu data de 27 mai 2008"), este datată olograf la 12 ianuarie 2010 și înregistrată la ITM Maramureș abia la 15 ianuarie 2010. Aceste cereri sunt deci ulterioare, atât ședinței în care s-a hotărât tariful minim unic (decembrie 2007), cât și datei modificării efective a tarifului de către recurenta reclamantă.

De asemenea, la dosar au fost depuse balanțele contabile pe lunile martie și aprilie 2008 (închise pe pierdere, iar nu pe profit), care sunt tot ulterioare hotărârii de aliniere a tarifului și nu au împiedicat-o pe recurentă să se angajeze la încheierea, în 23 aprilie 2008, a Contractului de atribuire în gestiune delegată pentru executarea serviciului de transport în regim de taxi sau în regim de închiriere. În aceeași ordine de idei, a nedovedirii situației economice precare ce ar fi putut justifica o modificare a tarifului, se observă că doar cu puțin timp înainte de ședința din decembrie 2007, recurenta a realizat noi achiziții de autoturisme pentru activitatea de taxi (conform facturilor din 19 septembrie 2007 și 22 noiembrie 2007, depuse la dosar).

Tot astfel, recurenta reclamantă se prevalează și de demersurile Camerei Taximetriștilor din Județul Maramureș care ar fi fost "fundamentate și amplu motivate prin raportul de expertiză întocmit și transmis o dată cu adresa din 4 noiembrie 2009 către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare". Or, atât adresa din 4 noiembrie 2009 către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare, de solicitare a aprobării "majorării tarifului minim pe km taxat utilizat în transportul public de persoane în regim de taxi la 1,70 RON", însoțită de un "studiu de specialitate" intitulat "Raport de expertiză", cât și procesul-verbal din 24 noiembrie 2009 în care se menționează că, "cu ocazia discutării stabilirii tarifului minim ...", "s-a supus la vot stabilirea tarifului de 1,7 lei/km pe raza Municipiului Baia Mare", înaintat ca răspuns la solicitarea de relații din 20 noiembrie 2009 și adresa din 27 noiembrie 2009 (purtând semnăturile reprezentanților și ștampilele societăților) au fost emise la aproape 2 ani de la ședința în care s-a stabilit de principiu alinierea tarifului minim.

Aceste împrejurări, alături de lipsa unei veritabile analize economice având dată certă anterioară înțelegerii de principiu din luna decembrie 2007, contrazic principala apărare a recurentei reclamante referitoare la considerentele proprii pentru care ar fi acționat distinct de celelalte societăți implicate în înțelegerea pe orizontală. Prin urmare, în mod judicios a reținut autoritatea de investigare că recurenta-reclamantă SC O.R. SRL nu a putut aduce justificări rezonabile pentru faptul că, ulterior ședinței din decembrie 2007, și-a modificat tariful la un interval de timp extrem de scurt după celelalte societăți sancționate (la începutul lunii aprilie 2008, față de 21 martie 2008, cum au procedat celelalte) și exact la același nivel de 1,70 lei/km, în condițiile în care din calculul propriu pe care recurenta reclamantă l-a depus la dosarul de fond, rezultă un alt nivel.

Referitor la susținerea inexistenței unei înțelegeri exprese sau tacite între recurenta reclamantă și celelalte societăți sancționate, pe motiv că - începând cu sfârșitul anului 2007 - "din partea SC O.R. SRL nu a mai participat niciun reprezentant la ședințele organizate de CJTM", iar decizia luată nu a vizat stabilirea unui tarif minimal unic sub care să circule toate taximetrele din Municipiul Baia Mare, Înalta Curte reține că - potrivit mențiunii din finalul recursului declarat de reclamantă, în sensul că aceasta se înscrie în fals "privitor la falsificarea semnăturii numitului O.M1. în ședințele Biroului Executiv al CJTM" - declarația a fost făcută pur formal, de vreme ce partea, deși legal citată, nu s-a prezentat prin reprezentant legal sau convențional pentru a stărui în declarație și a se putea proceda conform art. 180 și urm. C. proc.

civ. Or, potrivit art. 183 alin. (3) C. proc. civ., "dacă partea care a defăimat înscrisul ca fals lipsește sau nu voiește să răspundă sau nu stăruie în declarație, înscrisul va fi socotit ca recunoscut". În plus, recurenta reclamantă a afirmat că, încă din data de 4 ianuarie 2007, societatea ar fi fost reprezentată legal de numita O.I.A., această susținere nefiind însă dovedită, întrucât - deși în recurs se menționează că acest aspect "rezultă din înscrisurile anexate prezentului recurs" - nu există niciun act atașat, iar din extrasul de la Oficiul Registrului Comerțului, depus ulterior la dosar, reiese numirea unui alt administrator abia la 27 decembrie 2010 (dosar recurs), în condițiile în care actele și faptele care interesează în cauză datează din perioada 2007 - 2009. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține că numitul O.M1.

nu mai reprezenta legal (în sensul Legii nr. 31/1990) societatea la data adoptării propunerii de stabilire a tarifului de 1,70 lei/km, rămân deplin valabile celelalte dovezi și raționamente la care am făcut referire și care confirmă însușirea și punerea în aplicare a înțelegerii anticoncurențiale și de către recurenta-reclamantă. Recurenta-reclamantă a susținut și că actele întreprinse de ea nu au avut ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, modificarea de tarif vizând doar cele 12 autovehicule aflate în patrimoniul și sub dispeceratul societății.

Înalta Curte nu poate reține această apărare a recurentei-reclamante, întrucât nu poate fi contestat în cauză faptul că piața serviciilor de transport în regim de taxi este o piață reglementată, în sensul Legii nr. 21/1996, regimul său de organizare și funcționare fiind stabilit prin Legea nr. 38/2003, iar concurența pe această piață - parte a pieței românești - a fost afectată de punerea în aplicare și de către reclamantă a înțelegerii anticoncurențiale în discuție. Cât privește invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul greșitei interpretări a legii, respectiv a aspectului că faptelor contravenționale prevăzute de Legea concurenței nu li se aplică dispozițiile generale din O.G. nr. 2/2001 (în speță, cele referitoare la sancțiunea avertismentului), Înalta Curte reține că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. a) din O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, avertismentul constituie una dintre sancțiunile contravenționale principale, iar în conformitate cu art. 7 din același act normativ, "(1) Avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. (2) Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă. (3) Avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune". Având în vedere că legea-cadru a contravențiilor prevede avertismentul ca sancțiune cu aplicabilitate generală, în absența unor prevederi exprese în Legea concurenței care să interzică aplicarea unei astfel de sancțiuni, de lege lata nu se poate susține că sancțiunea avertismentului nu ar avea aplicabilitate și în privința contravențiilor prevăzute de Legea nr. 21/1996.

Această sancțiune ar putea fi aplicată însă doar în cazul unor încălcări de gravitate redusă, astfel cum sunt acestea definite de Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor (Cap. 2 pct. B) și doar pentru întreprinderi față de care nu s-ar reține niciuna dintre circumstanțele agravante prevăzute în aceleași Instrucțiuni (Cap. 3 lit. b)): să nu se afle în situația de recidivă, să fi încetat practica anticoncurențială cel mai târziu la momentul începerii investigației Consiliului Concurenței, să nu fi refuzat cooperarea cu Consiliul pe parcursul investigației, să nu fi obstrucționat în vreun fel investigația, să nu fi fost inițiatoare a practicii interzise sancționate).

În practica Curții de Justiție a Uniunii Europene se identifică și alte criterii, care limitează și mai mult sfera întreprinderilor față de care s-ar putea aplica sancțiunea avertismentului, cum ar fi: rolul exclusiv pasiv, existența unui dubiu major cu privire la caracterul anticoncurențial al comportamentului, faptul că o anumită practică anticoncurențială era, în realitate, chiar contrară interesului comercial al întreprinderii etc. Aplicarea sancțiunii avertismentului ar urma să se facă doar în cazuri excepționale, neputând fi ignorat nici faptul că efectul disuasiv al acesteia este mult mai redus decât cel al amenzii. Pe de altă parte, opinia instanței de fond în sensul că dispozițiile O.G.

nr. 2/2001 nu ar fi aplicabile în materia concurenței nu este de natură prin ea însăși să atragă modificarea soluției pronunțate, în condițiile în care fapta reținută în sarcina societății recurente reclamante este calificată ca una de gravitate mare, nu de gravitate redusă, astfel că nu se mai poate vorbi despre posibilitatea aplicării sancțiunii avertismentului, chiar în raport cu prevederile art. 7 din O.G. nr. 2/2001 invocate de recurentă.

Astfel, prin Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor (adoptate de către Consiliul Concurenței în temeiul art. 52 din Legea nr. 21/1996), restricționările pe orizontală de tipul cartelului, în vederea fixării prețurilor, cum este cazul faptelor prohibite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, se încadrează în categoria faptelor de gravitate mare (care se sancționează cu amendă ce pornește de la un nivel de bază stabilit între 4% și 8%), iar sancțiunea avertismentului se poate aplica, potrivit legii-cadru în materie contravențională, doar pentru fapte de gravitate redusă.

Referitor la solicitarea recurentei reclamante de reducere a amenzii, ținând seama de toate argumentele de fapt și de drept expuse și proporțional cu gradul de vinovăție reținut și față de situația sa economică precară, Înalta Curte reține că, potrivit art. 52 din Legea nr. 21/1996, "Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii vreuneia dintre contravențiile prevăzute la art. 50 și 51 se face ținând seama de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra concurenței.

Sancțiunile vor fi gradate pe tranșe, prin instrucțiuni adoptate de către Consiliul Concurenței". Prin hotărârea pronunțată în cauză, instanța de fond a constatat corect legalitatea Deciziei nr. 59 din 18 noiembrie 2011 emisă de Consiliul Concurenței, deoarece prin activitatea comună a reprezentanților societăților de taxi din municipiul Baia Mare, s-au pus bazele unui mecanism de consultare și schimb de informații legate de stabilirea unui tarif minim, concretizat prin înțelegerea asupra nivelului tarifului de transport în regim de taxi, la care s-au asociat societățile de taxi, între care și recurenta-reclamantă, aducându-se astfel atingere prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Conform acestei reglementări, sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor.

Concluzia instanței de fond s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea corectă a acestor prevederi legale în raport cu situația concretă dovedită în cauză prin toate probatoriile administrate, din care rezultă în mod neechivoc participarea recurentei la săvârșirea faptei concurențiale: - proces-verbal al ședinței din 5 decembrie 2007, în care se menționează scopul întâlnirii "pentru stabilirea tarifului minim în urma unui calcul al cheltuielilor de transport", dar și faptul că, în urma votului "împotrivă nu este nimeni", procesul-verbal fiind semnat pentru SC O.R. SRL, de numitul O.M1. - proces-verbal al ședinței din 31 martie 2008, de asemenea, semnat de numitul O.M1.

ca "director executiv" al societății recurente-reclamante; - studiu intitulat "raport de expertiză" care a stat la baza stabilirii unui nivel de tarif comun, la care s-au aliniat contravenientele, constituindu-se astfel cartelul tarifului de transport persoane în regim de taxi; - cererile către SC V.C. SRL (societate comercială specializată în întreținerea aparatelor de taxat) căreia i s-a solicitat, de către firmele de taxi sancționate, ca aparatele de taxat ale taximetrelor afiliate să fie setate la un tarif comun și facturile aferente acestor servicii depuse la dosarul de fond. Exercitând controlul jurisdicțional asupra legalității deciziei adoptate de Consiliul Concurenței pentru sancționarea încălcării Legii Concurenței, instanța de fond a pronunțat în mod legal și temeinic soluția de respingere a acțiunii în anulare, constatând existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, la care a participat cu vinovăție și societatea recurentă.

Soluția astfel pronunțată este în deplină concordanță cu jurisprudența Tribunalului și Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a apreciat ca practică concertată orice formă de coordonare între întreprinderi care substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea și, deci, pentru a exista un acord anticoncurențial este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într-un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, F 7/89 pct. 256, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB Holding și alții/Comisia, T - 9/99, pct. 199, Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, C - 49/92 P, pct. 115 și Hüls/Comisia, C- 199/92P, pct. 158). Înțelegerea anticoncurențială a fost determinată, atât temporal, întrucât resetarea aparatelor s-a comandat și s-a efectuat aproape simultan (21 martie 2008 - aprilie 2008) de către societățile implicate, cât și economic, deoarece resetarea s-a făcut pentru același nivel de tarif comandat de către toate societățile sancționate.

Încadrarea juridică a faptei și individualizarea sancțiunii în cazul SC O.R. SRL au fost corect realizate de autoritatea de concurență, fiind avute în vedere circumstanțe atenuante, pentru care s-a acordat societății recurente un punctaj de 5% pentru colaborarea deplină și efectivă cu Consiliul Concurenței pe perioada desfășurării investigației și, respectiv, de 10% pentru participarea redusă la punerea în practică a înțelegerii. Totodată, Consiliul Concurenței aplicat o majorare de 20% din cuantumul determinat de gravitatea faptei, având în vedere derularea practicii anticoncurențiale pe parcursul a doi ani (până în luna mai 2010). Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte constată că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă SC O.R. SRL împotriva Sentinței civile nr. 5588 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 26 noiembrie 2014. Procesat de GGC - CL