ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1394/2014

Decizia nr. 1394/2014

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 1 februarie 2012, reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând, în principal, anularea Deciziei nr. 96 din 27 decembrie 2011 emisă de pârât, exonerarea reclamantelor de la plata amenzii aplicate prin decizia menționată și restituirea amenzii achitate de SC B. SRL, iar, în subsidiar, reducerea amenzii aplicate.

A. Prin Sentința nr. 4227 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.

B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Decizia nr. 96 din 27 decembrie 2011 s-a reținut încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, cu modificările și completările ulterioare, prin realizarea unei practici concertate privind stabilirea tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în municipiul Târgu Mureș în perioada martie 2007 - iulie 2010, de către 8 întreprinderi cu activitate de dispecerizare taxi, printre care s-au numărat și reclamantele.

Acestea au fost sancționate cu amendă contravențională de 45.119 lei, reprezentând 3,52% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010 (în cazul SC A. SRL) și de 63 lei, reprezentând 3,52% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2009 (în cazul SC B. SRL).

În esență, s-a reținut, pe baza investigației întreprinse de către C., că reclamantele împreună cu celelalte 6 întreprinderi nominalizate, în perioada menționată, au practicat un tarif unic pentru serviciile de transport în regim taxi, rezultat din coordonarea comportamentului concurențial, tarif unic pe care l-au impus transportatorilor dispecerizați, ceea ce reprezintă o practică concertată având obiect anticoncurențial, contravenind prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996. S-a reținut majorarea tarifului principal de distanță și a celor subsecvente acestuia, cu 50%, începând cu zilele de 5, 6 și 7 martie 2007 și practicarea tarifului unic convenit pe întreaga perioadă relevantă. S-a constatat că nu există dovezi asupra consultării transportatorilor taxi care au raporturi contractuale de dispecerizare cu părțile implicate, iar faptul că părțile implicate au majorat în același timp tarifele și la același nivel denotă faptul că acestea s-au înțeles asupra datei de punere în aplicare și asupra nivelului tarifelor de transport în regim de taxi.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamantele au invocat caracterul punctual al faptei anticoncurențiale constatate, referindu-se la datele de 5 - 7 martie 2007, în care s-ar fi consumat fapta, însă, așa cum rezultă din decizia atacată și din raportul asupra investigației, fapta anticoncurențială a avut caracter continuu, fiind analizată întreaga perioadă menționată anterior, pe parcursul căreia a fost menținut tariful unic. Prin urmare, trebuie avute în vedere nu numai dispozițiile Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere, de dinainte de modificare prin Legea nr. 265/2007, ci și dispozițiile relevante din aceeași lege, așa cum a fost modificată, începând cu luna august 2007.

A reținut instanța că în ceea ce privește existența unei hotărâri a administrației publice locale (H.C.L. Târgu Mureș nr. 174/2003), care a fixat tariful minim pentru prestarea serviciilor de transport persoane în regim de taxi, existența actului administrativ emis de autoritatea locală nu este de natură a exonera pe reclamante de răspundere în privința faptei anticoncurențiale reținute în sarcina lor, faptă care a fost favorizată de această reglementare locală, dar nu absolut determinată de ea.

Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 49 lit. d) din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 265/2007, autoritatea publică locală era îndrituită să stabilească tarifele maximale de distanță, iar nu tarife minime. Prin urmare, a stabilit instanța că reclamanta ar fi trebuit să se supună legislației de rang superior, iar nu reglementării locale nelegale.

Anterior modificării Legii nr. 38/2003 prin Legea nr. 265/2007, art. 49 lit. c) din lege se referea și la stabilirea nivelului tarifului de ruinare de către autoritatea administrației publice locale, legea nereferindu-se însă la un tarif unic. Or, fapta constatată a fost aceea de aliniere a dispeceratelor la același nivel de tarif și impunerea tarifului convenit taximetriștilor dispecerizați. Legea nr. 38/2003 (atât înainte, cât și după modificarea care i-a fost adusă prin Legea nr. 265/2007) nu permitea stabilirea unui tarif unic la nivelul dispeceratelor care activează pe o piață locală, interdicția de stabilire a unui tarif unic fiind prevăzută în Legea concurenței nr. 21/1996, pe întreaga perioadă a derulării practicii concertate în cauză.

În plus, săvârșirea contravenției în contextul existenței H.C.L. nr. 174/2003 a fost reținută drept circumstanță atenuantă și a fost avută în vedere la individualizarea amenzii.

Prin urmare, în mod legal și temeinic, raportat și la jurisprudența comunitară în materie (cauza C-280/08 Deutsche Telekom c. Comisia Europeană, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 14 octombrie 2010) s-a reținut că fapta anticoncurențială nu a fost determinată de prevederi din legislația națională care să fi îngrădit în mod absolut libertatea întreprinderilor în cauză de a-și stabili propriile tarife.

Cât privește susținerile reclamantelor potrivit cărora, prin natura activității desfășurate, de dispecerat taxi, nu li se puteau imputa faptele anticoncurențiale în cauză, instanța a reținut că activitatea de dispecerat este conexă serviciului de transport călători în regim de taxi și că taximetriștii afiliați dispeceratelor reclamantelor desfășoară activitatea de transport călători în regim de taxi. Piața relevantă cuprinde, drept urmare, și serviciul conex, sub aspectul tarifului de transport persoane în regim de taxi pentru autoturismele alocate dispeceratului.

Cât privește invocarea lipsei unor dovezi concrete asupra faptelor de fixare a tarifului unic, instanța de primă jurisdicție a reținut că susținerile reclamantelor sunt nefondate, întrucât din probatoriul administrat de C. a fost dovedită practica concertată.

Astfel, s-a reținut că reclamantele, împreună cu celelalte 6 întreprinderi nominalizate, au solicitat în zilele de 5 - 7 martie 2007, prin comenzi scrise, societăților de servisare modificarea tarifelor în aparatele de taxat. Solicitările părților implicate au vizat un număr de 614 taximetre dispecerizate, reprezentând 84,92% din totalul celor autorizate de administrația publică locală. De asemenea, din declarațiile persoanelor implicate, a reieșit că tariful practicat începând cu luna martie 2007 a fost stabilit în urma întrunirii marilor operatori în regim de taxi de pe piața municipiului Târgu Mureș. A reținut instanța de fond că au fost avute în vedere acte și fapte care exclud invocatul paralelism sau comportament inteligent al pieței.

Cât privește micșorarea nejustificată a pieței relevante, Curtea reține că, în conformitate cu art. 8 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, republicată, cota de piață a participanților la o înțelegere/practică anticoncurențială nu are relevanță în cazul înțelegerilor/practicilor care conțin restricții grave, precum cea în cauză, de fixare a prețului/tarifului de vânzare a produselor/de prestare a serviciilor către terți.

Cât privește încălcarea dreptului la apărare al reclamantelor, prin îngrădirea accesului la informații esențiale privind incriminarea faptelor, considerate confidențiale, Curtea a constatat că dreptul de acces la dosarul investigației pentru părțile implicate se exercită conform art. 44 alin. (2) - (4) din Legea nr. 21/1996 și a Instrucțiunilor adoptate prin Ordinul nr. 421/2011 al Președintelui Consiliului Concurenței. Dreptul de acces nu se extinde asupra documentelor interne ale Consiliului Concurenței, asupra secretelor de afaceri ale altor întreprinderi sau a altor informații confidențiale (transmise de terți), în măsura în care dezvăluirea lor poate dăuna semnificativ unei persoane sau unei întreprinderi.

În nota nr. 128 din 18 mai 2012, C. a enumerat documentele (categorisite drept informații confidențiale, conform cadrului normativ anterior citat) din dosarul de investigație aferent Deciziei atacate. Reclamantele, pe de o parte, nu indică care dintre aceste documente ar conține informații esențiale privind incriminarea faptelor, iar, pe de altă parte, nu au recurs la procedura prevăzută de art. 44 alin. (4) din Legea concurenței, nesolicitând accesul la documentele confidențiale pe care le socotesc incriminatoare, președintelui C. Pentru aceste motive, a constatat instanța de primă jurisdicție că nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare al reclamantelor.

Prin cererea de recurs formulată, recurentele au criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, fiind invocate ca temei juridic al recursului formulat, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentele au arătat că au solicitat prin acțiunea introductivă ca instanța să analizeze cauza având în vedere aplicarea de către C. a unei legislații speciale în materia taximetrelor, alta decât cea în vigoare la momentul presupusei fapte anticoncurențiale, solicitând să se constate că întreaga Decizie este bazată pe un raționament total greșit, fiind indicate punctele din Decizia criticată ce au primit aplicarea greșită a legii în vigoare - pct. 22, 34, 96, 106.

Recurentele au arătat faptul că în transporturile de taxi la acel moment erau incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, arătând că taximetria era un sector economic unde concurența era exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul legii.

S-a susținut că în cauza dedusă judecății nu există dovezi directe privind faptele anticoncurențiale de fixare a prețurilor săvârșite de recurente, care să denote fără dubiu existența unei fapte antitrust și nu o politică de comportament inteligent al pieței.

Recurentele au arătat pe larg motivele formulate în fața primei instanțe, care au stat la baza contestării deciziei ce face obiectul acțiunii introductive și au arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate de reclamante.

De asemenea, a fost criticată soluția pronunțată de instanța de fond, arătându-se că instanța a pronunțat o sentință lipsită de temei legal și/sau cu greșita aplicare a legii, întrucât temeiul de drept reținut de autoritatea pârâtă este greșit, în ceea ce privește momentul stabilirii acestor tarife, perioada 05 - 07 martie 2007. S-a arătat că, în ceea ce privește aspectul continuității, situația născută și constatată la momentul nașterii sale, 05 - 07 martie 2007, a dus un plus de individualizare a pedepsei contravenționale și atât, susținându-se că instanța de fond a aplicat în mod greșit legislația valabilă la momentul săvârșirii faptei, extinzând aplicarea dispozițiilor legale cu încălcarea principiului retroactivității legii. A fost invocată practica Curții Europene a Drepturilor Omului în susținerea recursului formulat, fiind invocate cauzele Maszini c. României, Anghel c. României, Ezeh și Connors vs Marea Britanie, Grecu c. României.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Criticile formulate de recurente nu pot fi admise de instanța de control judiciar, care va respinge apărările formulate în calea de atac formulată ca nefondate, având în vedere cele ce urmează:

Înalta Curte reține că investigația declanșată de intimata-pârâtă a fost derulată pe piața serviciului de transport persoane în regim de taxi din Municipiul Târgu Mureș, cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței interzic înțelegerile exprese sau tacite, dar și practicile concertate care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denunțarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

Înalta Curte reține că, prin decizia ce face obiectul acțiunii judiciare de față, C. a constatat stabilirea concertată a tarifelor pe piața serviciului de transport de persoane în regim de taxi, fiind întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, reținându-se faptul că prin înțelegerea dintre dispeceratele de taxi s-a determinat distorsionarea concurenței, fiind în măsură să influențeze total această piață, în detrimentul consumatorului final afectat de apariția cartelului de tarife de călătorie cu taxiul în Municipiul Târgu Mureș.

Principala critică formulată de recurente vizează raționamentul juridic al instanței de fond care a aplicat greșit dispozițiile legale, or, analizând actele și lucrările cauzei, instanța de control judiciar a reținut că Decizia nr. 96 din 27 decembrie 2011, ce face obiectul acțiunii introductive, a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind identificate elemente de nelegalitate cu privire la aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 265/2007, Hotărârea emisă de Consiliul Local nr. 47 din 30 septembrie 2004, privind tariful minim, și-a încetat aplicabilitatea, moment de la care taximetriștii nu trebuie să fie împiedicați în stabilirea liberă a tarifului de transport călători în regim de taxi, în funcție de gradul de dotare al mașinilor, marca și calitatea tehnică, confortul oferit, precum și în funcție de carburantul folosit.

Înalta Curte reține că după intrarea în vigoare a Legii nr. 265/2007 a fost adoptată H.C.L. nr. 46 din 11 februarie 2008 prin care s-a renunțat la stabilirea tarifului minim, fiind prevăzut doar un tarif maximal.

Cu privire la critica ce vizează activitatea reclamantelor de dispecerat, Înalta Curte reține că instanța de fond a reținut corect situația de fapt dedusă judecății, referitor la faptul că activitatea de dispecerat și taximetria sunt interdependente, întrucât este evidentă preocuparea acestora ca în mod organizat să stabilească tarife comune, unice.

Înalta Curte reține că implicarea într-o înțelegere ce privește un comportament anticoncurențial a constat în acțiunea de a hotărî, pentru taxiurile afiliate lor, majorarea simultană și la un nivel unic a tarifului de distanță și tarifelor subsecvente tarifului principal de călătorie cu taxiul, ceea ce indică în mod evident existența de practică concertată, care a fost dovedită, așa cum corect a reținut și instanța de fond, prin următoarele probe administrate, respectiv prin extrase de presă, bonuri fiscale, adrese de la firmele care au reglat aparatele de taxat, informații și declarații de la persoane din cadrul dispeceratelor investigate.

Înalta Curte reține că întotdeauna înțelegerile orizontale și practicile concertate între agenții economici concurenți aflați la același nivel al circuitului economic afectează mediul concurențial, deoarece conduc la restrângerea sau eliminarea concurenței pe piața relevantă.

Având în vedere că piața investigată este o piață restrânsă la nivelul Municipiului Târgu Mureș, în cazul concret al litigiului, Înalta Curte reține că înțelegerea dintre dispeceratele de taxi a determinat distorsionarea concurenței, fiind în măsură să influențeze această piață, în detrimentul consumatorului final afectat de apariția acestui cartel de tarife de călătorie cu taxiul.

Înalta Curte constată că nu sunt identificate motive de casare sau modificare a sentinței atacate și, prin urmare, va menține hotărârea instanței de fond ca legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de SC A. SRL și SC B. SRL împotriva Sentinței nr. 4227 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat de GGC - CT