ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1390/2014

DECIZIA nr. 1390/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată la 14 februarie 2011, reclamanta SC A. SA Constanța a solicitat anularea Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 emisă de pârâtul Consiliul Concurenței, prin care s-a constatat că în perioada iulie 2004 - august 2008 a încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin realizarea unor înțelegeri și practici concertate, având ca obiect majorarea tarifelor pentru serviciile de persoane în regim de taxi în municipiul Constanța și a fost sancționată cu amendă contravențională în sumă de 45.955 lei, reprezentând 6% din cifra de afaceri.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că pârâtul a făcut o greșită individualizare a sancțiunii aplicate și să fie redus cuantumul amenzii contravenționale.

Reclamanta a solicitat de asemenea suspendarea executării Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 în privința sa până la soluționarea cererii de anulare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că nu a existat o înțelegere pe orizontală și nicio coordonare a comportamentului anticoncurențial, ci o simplă supunere voluntară la dispozițiile autorității administrației publice locale, avându-se în vedere că transporturile de persoane sau de bunuri în regim de taxi constituie un serviciu public de interes local, ceea ce exclude răspunderea contravențională.

Reclamanta a învederat că efectuează servicii de dispecerat și nu deține autorizații pentru transportul în regim de taxi, astfel că stabilirea tarifelor în regim de taxi nu o avantajează și nici nu o dezavantajează, obținând în perioada examinată de pârât numai venituri accesorii din activitatea de dispecerat, fără relevanță economică majoră.

Raportat la împrejurarea că autoritatea administrației publice locale, competentă să administreze aplicarea Legii nr. 38/2003 nu numai că nu a interzis activitățile sancționate de Consiliul Concurenței, dar le-a încurajat, reclamanta a susținut că nu se poate reține vinovăția sa sub forma intenției, fiind de bună-credință în continuarea activității sale.

Sub acest aspect, reclamanta a considerat că nu se poate reține vinovăția sa în săvârșirea contravenției prevăzută de art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, ceea ce determină neîntrunirea conținutului constitutiv al contravenției, prin lipsa elementului subiectiv și în consecință, nu poate fi angajată răspunderea contravențională a societății.

În subsidiar, s-a arătat că aspectele învederate sunt de natură să conducă la reducerea amenzii, excesivă în raport cu situația de fapt și cu forma elementului subiectiv al faptelor care pot fi reținute în sarcina reclamantei, constatându-se că pârâtul a efectuat o greșită individualizare a sancțiunii aplicate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Constanța, constatând legalitatea Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 prin care Consiliul Concurenței a dispus sancționarea reclamantei cu amendă contravențională în sumă de 45.955 lei pentru încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

Instanța de fond a respins apărarea reclamantei privind lipsa vinovăției sale în ceea ce privește participarea la înțelegerea anticoncurențială de a stabili același tarif prin contractele de dispecerizare taxi în perioada mai 2008 - septembrie 2009, reținându-se că două asociații profesionale și patronale și 10 agenți economici care desfășurau activitatea de dispecerizare taxi, printre care și reclamanta, au realizat o înțelegere anticoncurențială de a stabili același tarif prin contractele de dispecerizare.

În perioada respectivă, agenții economici care asigurau dispecerizarea activității de taxi și-au coordonat comportamentul pe piață, stabilind în mod concertat atât tariful de distanță, cât și celelalte tarife care rezultă din acesta.

Astfel s-a reținut că practicile anticoncurențiale în cauză reprezintă o restricționare gravă a concurenței, intrând sub incidența interdicțiilor instituite de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, conform cărora, sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau o parte a acesteia, în special cele care urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare a tarifelor.

Apărarea reclamantei privind justificarea comportamentului său anticoncurențial prin respectarea legislației în vigoare care impunea stabilirea tarifelor minime de către autoritățile administrative locale a fost respinsă de prima instanță, reținându-se că, Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere nu a prevăzut posibilitatea fixării unor tarife minime.

Judecătorul fondului a avut în vedere că și la nivel comunitar s-a statuat că, fixarea unui tarif minim, chiar a unuia care constituie o țintă sau o recomandare, afectează concurența, deoarece permite participanților să anticipeze cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de prețuri urmărită de concurenții lor (Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cauza C8/72 Vereeniging van Cementhandlaren, parag. 21).

O astfel de înțelegere pe orizontală privind tarifele reprezintă, prin urmare, o gravă restricționare a concurenței, având ca efect o creștere a tarifelor pe piață și restricționarea posibilităților de alegere pe care le are consumatorul final.

De asemenea, s-a reținut că, libertatea reclamantei de a-și stabili propriile tarife nu a fost îngrădită de prevederile Hotărârilor nr. 464/2004 și nr. 181/2007 ale Consiliului local al municipiului Constanța, care stabileau tariful minim și tariful maxim, deoarece reclamanta avea posibilitatea fixării unui tarif propriu între limita minimă și cea maximă, tarif determinat de costurile sale specifice (costuri diferite de la un agent economic la altul, în funcție de tipul de mașină folosit, de tipul de combustibil etc.).

Instanța de fond a considerat că răspunderea contravențională nu poate fi înlăturată decât în cazul în care legislația națională ar îngrădi în mod absolut posibilitatea stabilirii de către agentul economic a propriilor tarife, dar în cauză, faptele anticoncurențiale au fost doar favorizate de legislația națională, motiv pentru care reclamanta a și beneficiat de o reducere de 5% a nivelului de bază al amenzii, tocmai ca rezultat al aplicării ca circumstanță atenuantă a faptului că încălcarea regulilor de concurență a fost favorizată de acțiunile administrației publice locale.

În acest context, a fost respinsă susținerea reclamantei cu privire la lipsa vinovăției pentru participarea sa la cartel, reținându-se că existența unui element favorizant în legislația națională pentru săvârșirea unei fapte anticoncurențiale nu determină înlăturarea răspunderii contravenționale.

Motivul de anulare argumentat de reclamantă prin faptul că stabilirea tarifului la nivel minim a fost rezultatul adoptării unui comportament imitativ de către agenții economici în cauză a fost respins pe baza probelor existente în dosarul de investigație și din care reiese în mod clar că fixarea tarifelor pentru serviciile de transport în regim de taxi reprezintă rezultatul unor înțelegeri și/sau practici concertate .

Conform regulilor de concurență, s-a avut în vedere că, fiecare operator economic trebuie să-și determine în mod independent politica pe care intenționează să o adopte pe piața pe care acționează și deși această cerință de independență nu aduce atingere dreptului agenților economici de a se adapta în mod inteligent la condițiile existente și de a anticipa comportamentul anticoncurențial, s-a reținut că este strict interzis orice contact direct sau indirect între operatori având ca obiect sau efect fie influențarea comportamentului pe piață al unui concurent real sau potențial, fie dezvăluirea către un concurent a comportamentului pe care a hotărât să-l adopte sau intenționează să-l adopte pe piață (Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cauza T - 303/02, Westfalen Gassen Nederland BV vs. Comisia, pct. 121).

Susținerea reclamantei privind lipsa vinovăției sale pentru că prestează servicii de dispecerat, iar nu de transport a fost respinsă de prima instanță cu motivarea că, în mod corect, autoritatea de concurență a stabilit vinovăția dispecerilor participanți la cartel, întrucât tarifele minime au fost propuse autorității publice locale de către asociațiile profesionale și patronale din domeniu prin Protocolul nr. 141.273 din 13 noiembrie 2003, la încheierea căruia a participat și B. - Filiala Constanța.

Instanța de fond a constatat și existența intenției în săvârșirea faptei contravenționale prin participarea reclamantei la încheierea Protocolului nr. 141.273 din 13 noiembrie 2003, prin care tarifele minime au fost propuse autorității publice locale, ca urmare a stabilirii acestora între dispecerii în cauză. În atare situație, s-a considerat că, la momentul realizării faptelor anticoncurențiale, reclamanta a prevăzut rezultatul faptei sale.

Cererea reclamantei de diminuare a cuantumului amenzii a fost respinsă, constatându-se că amenda aplicată a fost stabilită în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996 și ale Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute de art. 51 din Legea nr. 21/1996, publicate în M. Of. nr. 638/10.09.2010.

Modalitatea de individualizare a sancțiunii în cauză, prin aplicarea unei amenzi în procent de 6% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2009, a fost considerată de judecătorul fondului ca fiind conformă criteriilor de individualizare stabilite prin instrucțiuni, deoarece prin cuantumul amenzii aplicate s-a urmărit atât sancționarea comportamentului agentului economic vinovat, dar și descurajarea unor posibile comportamente similare pe viitor.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC A. SA Constanța, solicitând în principal, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare pentru corecta stabilire a stării de fapt, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii și anulării Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 emisă de Consiliul Concurenței.

Casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare s-au solicitat cu motivarea că hotărârea instanței de fond nu cuprinde în mod complet premisele de fapt care au condus la soluția cuprinsă în dispozitiv, nerealizând o analiză a probelor administrate de părți aplicată chestiunilor de esență ale raporturilor juridice deduse judecății și nu s-a realizat clarificarea situației de fapt.

În dezvoltarea acestei prime critici s-a arătat că:

- instanța de fond a înlăturat în mod greșit declarațiile martorilor audiați în cauză, cu motivarea că susținerile lor nu se coroborează cu celelalte probe administrate, ceea ce nu constituie un argument pentru înlăturarea depozițiilor, ci impune analiza lor în context pentru lămurirea deplină a împrejurărilor cauzei, cu atât mai mult cu cât este necontestat că recurenta a prestat numai servicii de dispecerizare, nu și servicii de transport în regim de taxi;

- instanța de fond a apreciat greșit probele administrate, stabilind că recurenta a participat prin intermediul lui C., președinte al B. - Filiala Constanța și administrator al societății recurente la încheierea Protocolului nr. 141.273 din 13 noiembrie 2003, deși din înregistrările efectuate la Registrul Comerțului și din încheierea de autentificare nr. 3.109 din 12 noiembrie 2003 emisă de D. rezultă că societatea recurentă a fost reprezentată de alte persoane;

- stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, dreptul și obligația acestor instanțe de a constata faptele, de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză și de a motiva soluția, cu suficientă claritate, cu privire la starea de fapt prin trimitere la probele de la dosar.

Modificarea hotărârii atacate s-a solicitat pentru aplicarea greșită a legii la o altă situație de fapt decât cea dovedită prin probe și în acest sens s-a susținut că recurenta nu a impus ori a influențat nici direct, nici indirect sau prin interpuși practicarea unui anumit tarif de către persoanele fizice și juridice autorizate pentru transportul în regim de taxi, ci aceștia au luat decizii împreună.

Recurența a învederat că nu a cerut firmelor autorizate să reseteze aparatele de taxat ale colaboratorilor pe care-i dispeceriza și nici nu le-a impus vreo modificare de tarif.

De asemenea, s-a arătat că recurenta prestează servicii de dispecerat și în condițiile în care nu deține autorizații pentru transportul în regim de taxi, rezultă că nu este nici avantajată, nici dezavantajată prin stabilirea tarifelor pentru transportul în regim de taxi.

Modificarea hotărârii atacate s-a solicitat și față de aplicarea retroactivă a legii contravenționale mai favorabile, care are drept consecință incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și împrejurarea că, art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, cu trimitere la art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege nu mai guvernează raportul juridic.

Astfel, s-a arătat că și în cazul în care se va reține existența practicilor anticoncurențiale, nu se mai poate reține contravenția prevăzută în art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 constând în încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, întrucât cota de piață nu atinge pragurile prevăzute în art. 8 din Legea nr. 21/1996, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 75/2010.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, conform cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În același sens, au fost invocate dispozițiile art. 12 din O.U.G. nr. 2/2001, care prevăd că, dacă printr-un act normativ fapta nu se mai sancționează, chiar dacă a fost săvârșită înainte de data intrării în vigoare a noului normativ, iar dacă sancțiunea prevăzută în noul act normativ este mai ușoară se va aplica aceasta.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin hotărârea pronunțată în cauză, instanța de fond a constatat corect legalitatea Deciziei nr. 60 din 29 decembrie 2010 emisă de Consiliul Concurenței, deoarece prin alinierea la un singur tarif, stabilit de către dispeceratele de taxi din municipiul Constanța, s-au pus bazele unui mecanism de consultare și schimb de informații legate de stabilirea unui tarif minim, concretizat prin înțelegerea asupra nivelului tarifului de transport în regim de taxi, la care s-au asociat societățile de dispecerizare, printre care și recurenta-reclamantă, aducându-se astfel atingere prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată.

Conform acestei reglementări, sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor.

Concluzia instanței de fond s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea corectă a acestor prevederi legale în raport cu situația concretă dovedită în cauză prin toate probatoriile administrate, iar nu numai prin declarațiile martorilor audiați, care nu au forță probantă determinantă atât față de obiectul pricinii, cât și față de următoarele înscrisuri din care rezultă în mod neechivoc participarea recurentei la săvârșirea faptei concurențiale:

- extrase de presă privind practicarea unui singur nivel de tarif în municipiul Constanța;

- studiu-expertiză privind stabilirea unui nivel de tarif comun, la care s-au aliniat contravenientele, constituindu-se astfel cartelul tarifului de transport persoane în regim de taxi;

- declarațiile date de administratorii firmelor de dispecerizare taxi sau salariați ai acestora, precum și de membri ai B., organism profesional fondat și de firmele de dispecerizare, printre care și recurenta, prin care s-a confirmat alinierea la un singur nivel de tarif în municipiul Constanța;

- scrisori/adrese ale firmelor de dispecerizare către societățile comerciale specializate în întreținerea aparatelor de taxat, cărora li s-a solicitat ca aparatele de taxat ale taximetrelor afiliate să fie setate la un tarif comun;

- contracte de dispecerizare, inclusiv contractul de prestări servicii dispecerizare provenind de la recurentă, prin care s-a prevăzut că taximetristul afiliat (persoană juridică sau persoană fizică autorizată) este obligat să respecte tariful comunicat de dispecerat, tarif care a fost comun tuturor dispeceratelor sancționate de Consiliul Concurenței.

În consecință, înlăturarea de către instanța de fond a dovezii cu martori nu poate fi reținută ca un motiv întemeiat de casare, fiind justificată de conținutul acestor declarații prin care nu s-au confirmat susținerile din acțiune, recunoscându-se chiar practicarea nivelului de tarif de cartel.

De asemenea, nu este întemeiat motivul de casare prin care s-a invocat eroarea săvârșită de prima instanță cu privire la persoana care a avut calitatea de administrator al societății recurente în perioada supusă investigației efectuate de Consiliul Concurenței.

Această eroare materială nu afectează legalitatea hotărârii atacate, întrucât declarațiile persoanei respective nu infirmă participarea recurentei la înțelegerea anticoncurențială, participare dovedită în mod concludent prin toate înscrisurile anexate raportului de investigație, avute în vedere la întocmirea deciziei administrative contestate în cauză.

Instanța de fond a stabilit deci în mod corect situația de fapt și după o analiză completă a circumstanțelor cauzei, a verificat toate motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, reținând în mod justificat că actul de sancționare întocmit de Consiliul Concurenței reprezintă aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cazul existenței unor înțelegeri anticoncurențiale.

Toate acestea au determinat convingerea instanței de fond, argumentată convingător și clar prin considerentele de fapt și de drept expuse în hotărârea motivată în conformitate cu exigențele impuse de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și motivele invocate de societatea recurentă pentru modificarea hotărârii instanței de fond, întrucât soluția de respingere a acțiunii este rezultatul aplicării corecte a legii față de fapta contravențională săvârșită de societatea recurentă și sancționată prin decizia contestată în cauză.

Menținând această decizie, judecătorul fondului a stabilit în mod întemeiat că, deși activitatea principală a recurentei este de dispecerizare, aceasta s-a comportat totuși anticoncurențial pe piața transportului de călători cu taxiurile, prin implicarea sa în stabilirea unor tarife comune, unice, de transport persoane în regim de taxi, realizând astfel cartelul tarifelor de taximetrie practicate în municipiul Constanța.

Această situație rezultă cu evidență din următoarele aspecte constatate și în investigația efectuată de către autoritatea de concurență:

- dispeceratul s-a interferat în raportul juridic dintre taximetrist și pasager, reglementând tariful pe care pasagerul trebuia să-l achite taximetristului;

- tariful pe care pasagerul trebuia să-l achite taximetristului a fost majorat la același nivel, simultan, de către firmele de dispecerizare;

- la firmele specializate în setarea aparatelor de taxare s-a constatat că dispeceratele investigate au programat taxiurile la resetare, simultan, la același nivel de tarife.

În consecință, înțelegerea anticoncurențială a fost determinată atât de factorul temporal, întrucât resetarea aparatelor s-a comandat și s-a efectuat simultan de către societățile sancționate, cât și de factorul economic, deoarece resetarea s-a făcut pentru același nivel de tarif comandat de toate societățile sancționate.

Motivul de recurs prin care s-a invocat incidența legii mai favorabile, respectiv a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2010, se dovedește a fi nefondat, întrucât acest act normativ nu a modificat și art. 8 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, republicată, potrivit căruia excepțiile prevăzute la alin. (1) din același text de lege nu se aplică atunci când practicile anticoncurențiale privesc prețuri și tarife.

În perioada supusă investigației de concurență, dar și la data emiterii deciziei contestate, Legea nr. 21/1996 a prevăzut aceeași reglementare care nu permitea excepții de la sancționare în cazul practicilor anticoncurențiale interzise prin art. 5 și 6 din această lege, atunci când înțelegerile respective au ca obiect prețuri și tarife.

Este deci inoperant în cauză argumentul privind încălcarea regimului juridic al contravențiilor stabilit prin art. 15 alin. (2) din Constituție și O.U.G. nr. 2/2001, reținându-se că a fost corect aplicată prevederea în vigoare pentru raportul juridic dedus judecății.

Exercitând controlul jurisdicțional asupra legalității deciziei adoptate de Consiliul Concurenței pentru sancționarea încălcării dreptului concurenței, instanța de fond a pronunțat în mod legal și temeinic soluția de respingere a acțiunii în anulare, constatând existența unei înțelegeri anticoncurențiale, prin participarea cu vinovăție și a societății recurente.

Soluția astfel pronunțată este în deplină concordanță cu jurisprudența Tribunalului și Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi care substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea și deci pentru a exista un acord anticoncurențial este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într-un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, F 7/89 pct. 256. Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB Holding și alții/Comisia, T - 9/99, pct. 199, Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anie Partecipazioni C - 49/92 P, pct. 115 și Hüls/Comisia, C- 199/92P, pct. 158).

Pentru considerentele care au fost expuse, constatându-se că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.

În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va menține ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarant de SC A. SA Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA Constanța împotriva Sentinței civile nr. 2256 din 29 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat de GGC - CT