ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 705/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta B.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale constatarea nulității Ordinului nr. 1017 din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă prin care reclamanta a fost revocată din funcția de director coordonator la Casei Județene de Pensii Sibiu și prin care a încetat contractul de management; reintegrarea sa în funcția de director coordonator menționată; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri reprezentând suma drepturilor salariale și a prestațiilor de asigurări sociale ce i s-ar fi cuvenit de la momentul încetării contractului de management până la reîncadrarea în funcția deținută anterior emiterii ordinului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că Ordinul prin care a fost eliberată din funcția de director coordonator adjunct al Casei Județene de Pensii Sibiu este nelegal și netemeinic, întrucât este emis în baza O.U.G. nr. 105/2009 care a preluat în integralitate dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 emisă de Curtea Constituțională. Prin întâmpinarea depusă, pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale a invocat excepțiile netimbrării și prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui C.N.PA.S. 2. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 81/F/CA din 23 martie 2010, Curtea de Apel Alba – Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile netimbrării și prematurității acțiunii invocate de pârâta C.N.P.A.S.

cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui C.N.P.A.S.; a admis acțiunea formulată de reclamanta B.M., a anulat Ordinul nr. 1017 din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă și a dispus obligarea acesteia să plătească reclamantei drepturile bănești cuvenite în temeiul art. 4 lit. a) și b) din Contractul de Management anexat Ordinului nr. 1250 din 25 mai 2009 al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, începând cu data 14 octombrie 2009 până la data de 01 martie 2010; a respins cererea de reintegrarea în funcția de director coordonator la Casa Județeană de Pensii Sibiu și a respins în rest acțiunea reclamantei. Cu privire la excepția netimbrării acțiunii, s-a reținut că aceasta este nefondată întrucât vizează raporturile de muncă, astfel că potrivit dispozițiilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Și în ceea ce privește excepția prematurității acțiunii s-a reținut că este nefondată, întrucât la data sesizării instanței era emis răspunsul la plângerea prealabilă. In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui C.N.P.A.S., s-a apreciat că a rămas fără obiect având în vedere precizarea de acțiune a reclamantei în care a arătat că înțelege să cheme în judecată autoritatea publică în numele căreia a fost emis actul și nu președintele în nume propriu. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că având în vedere că actul normativ în baza căruia au fost emise ordinele atacate a fost declarat neconstituțional, rezultă că actele emise în baza acestora sunt nelegale. Referitor la solicitarea de reintegrare a reclamantei în funcția deținută anterior, instanța a constatat că aceasta nu poate fi soluționată în mod favorabil întrucât reclamanta nu mai poate fi reintegrată pe o funcție care nu mai există.

În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată atâta timp cât revocarea sa din funcție s-a realizat în mod nelegal. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva sentinței nr. 81/F/CA din 23 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și B.M. Recursul Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale. Se critică soluția instanței de fond pentru că a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece modificarea raportului de serviciu al reclamantei cu C.J.P.

Sibiu s-a realizat în baza dispozițiilor art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, iar faptul că aceasta a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/1999 și declarată neconstituțională de Curtea Constituțională nu are nicio relevanță întrucât la momentul modificării raportului de serviciu dintre părți au fost respectate aceste dispoziții legale, imperative, ce erau în vigoare la acel moment. Solicitarea reclamantei cu privire la repunerea sa în funcția publică de conducere este apreciată neîntemeiată pentru că postul de director coordonator s-a desființat conform dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 37/2009, iar eliberarea din funcția publică era obligatorie și în conformitate cu dispozițiile legale în materie.

Cu privire la plata unei despăgubiri egale cu salariile încasate s-a solicitat să se constate că lipsirea reclamantei de plata drepturilor salariale este o consecință legală a eliberării acesteia din funcția publică. S-a solicitat admiterea recursului și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. Recursul reclamantei B.M. Se arată că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de reintegrare a reclamantei în funcția de director coordonator, întrucât la această dată funcția există în organigrama și statul de funcții al C.J.P. Sibiu. 4. Soluția instanței de recurs. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Ordinul nr. 1250 din 25 mai 2009, recurenta-reclamantă B.M. a fost numită în funcția de Director Coordonator la Casa Județeană de Pensii Sibiu ordin emis în temeiul prevederilor art. III alin. (3), (4), (5), (6) – (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. Prin Ordinul nr. 1017 din 13 octombrie 2009, emis în temeiul dispozițiilor art. IV și art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale, s-a dispus revocarea din funcție a recurentei-reclamante.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. In cadrul controlului a priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare. Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și în decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. In ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține aceleași soluții legislative. În speță, reclamanta a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională.

Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut. Însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale. Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat. În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție.

În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative, poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României. În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantei într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional. Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999 atunci când se face o analiză a efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, s-a precizat că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență). În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta B.M. se apreciază că acesta este nefondat, întrucât instanța de fond în mod just a respins cererea de reintegrare în funcția de director coordonator, Ordinul de numire nemaifiind aplicabil, deoarece și acesta a fost emis în temeiul unui act normativ declarat ulterior neconstituțional.

Față de cele expuse anterior, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul declarat de C.N.P.A.S., urmând ca recursul reclamantei B.M. să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.M. împotriva sentinței nr. 8l/F/CA din 23 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva aceleiași sentințe. Modifică sentința atacată în sensul respingerii în tot a acțiunii formulată de reclamanta B.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.