ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 705/2011

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta B.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale constatarea nulității Ordinului

nr. 1017 din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă prin care reclamanta a fost

revocată din funcția de director coordonator la Casei Județene de Pensii Sibiu

și prin care a încetat contractul de management; reintegrarea sa în funcția de

director coordonator menționată; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri

reprezentând suma drepturilor salariale și a prestațiilor de asigurări sociale

ce i s-ar fi cuvenit de la momentul încetării contractului de management până

la reîncadrarea în funcția deținută anterior emiterii ordinului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că Ordinul prin care a fost eliberată din funcția de director

coordonator adjunct al Casei Județene de Pensii Sibiu este nelegal și netemeinic,

întrucât este emis în baza O.U.G. nr. 105/2009 care a preluat în integralitate

dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 declarată neconstituțională prin Decizia nr.

1257 din 7 octombrie 2009 emisă de Curtea Constituțională.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta Casa

Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale a invocat excepțiile

netimbrării și prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale

pasive a Președintelui C.N.PA.S.

Prin sentința nr. 81/F/CA din 23 martie

2010, Curtea de Apel Alba – Iulia, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins excepțiile netimbrării și prematurității acțiunii invocate de

pârâta C.N.P.A.S. cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Președintelui C.N.P.A.S.; a admis acțiunea formulată de reclamanta B.M., a

anulat Ordinul nr. 1017 din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă și a dispus

obligarea acesteia să plătească reclamantei drepturile bănești cuvenite în

temeiul art. 4 lit. a) și b) din Contractul de Management anexat Ordinului nr.

1250 din 25 mai 2009 al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

începând cu data 14 octombrie 2009 până la data de 01 martie 2010; a respins

cererea de reintegrarea în funcția de director coordonator la Casa Județeană de

Pensii Sibiu și a respins în rest acțiunea reclamantei.

Cu privire la excepția netimbrării

acțiunii, s-a reținut că aceasta este nefondată întrucât vizează raporturile de

muncă, astfel că potrivit dispozițiilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997

este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Și în ceea ce privește excepția

prematurității acțiunii s-a reținut că este nefondată, întrucât la data

sesizării instanței era emis răspunsul la plângerea prealabilă.

In ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a Președintelui C.N.P.A.S., s-a apreciat că a rămas

fără obiect având în vedere precizarea de acțiune a reclamantei în care a

arătat că înțelege să cheme în judecată autoritatea publică în numele căreia a

fost emis actul și nu președintele în nume propriu.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că

având în vedere că actul normativ în baza căruia au fost emise ordinele atacate

a fost declarat neconstituțional, rezultă că actele emise în baza acestora sunt

nelegale.

Referitor la solicitarea de reintegrare

a reclamantei în funcția deținută anterior, instanța a constatat că aceasta nu

poate fi soluționată în mod favorabil întrucât reclamanta nu mai poate fi

reintegrată pe o funcție care nu mai există.

În ceea ce privește solicitarea de

obligare a pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite,

s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată atâta timp cât revocarea sa din

funcție s-a realizat în mod nelegal.

Împotriva sentinței nr. 81/F/CA din 23

martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și

fiscal, au declarat recurs Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de

Asigurări Sociale și B.M.

Recursul Casei

Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Se critică soluția instanței de fond

pentru că a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece modificarea

raportului de serviciu al reclamantei cu C.J.P. Sibiu s-a realizat în baza

dispozițiilor art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, iar faptul că aceasta

a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/1999 și declarată neconstituțională de

Curtea Constituțională nu are nicio relevanță întrucât la momentul modificării

raportului de serviciu dintre părți au fost respectate aceste dispoziții

legale, imperative, ce erau în vigoare la acel moment.

Solicitarea reclamantei cu privire la

repunerea sa în funcția publică de conducere este apreciată neîntemeiată pentru

că postul de director coordonator s-a desființat conform dispozițiilor

imperative ale O.U.G. nr. 37/2009, iar eliberarea din funcția publică era

obligatorie și în conformitate cu dispozițiile legale în materie.

Cu privire la plata unei despăgubiri

egale cu salariile încasate s-a solicitat să se constate că lipsirea

reclamantei de plata drepturilor salariale este o consecință legală a

eliberării acesteia din funcția publică.

S-a solicitat admiterea recursului și,

pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Recursul

reclamantei B.M.

Se arată că instanța de fond în mod

nelegal a respins cererea de reintegrare a reclamantei în funcția de director

coordonator, întrucât la această dată funcția există în organigrama și statul

de funcții al C.J.P. Sibiu.

Examinând cauza și sentința atacată în

raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Prin Ordinul nr. 1250 din 25 mai 2009,

recurenta-reclamantă B.M. a fost numită în funcția de Director Coordonator la

Casa Județeană de Pensii Sibiu ordin emis în temeiul prevederilor art. III

alin. (3), (4), (5), (6) – (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele

măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice.

Prin Ordinul nr. 1017 din 13 octombrie

2009, emis în temeiul dispozițiilor art. IV și art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009

privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea

capacității manageriale la nivelul serviciilor publice ale ministerelor și ale

celorlalte organe ale administrației publice centrale, s-a dispus revocarea din

funcție a recurentei-reclamante.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de

Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

In cadrul controlului a priori

realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare a

ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării

prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată

de legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată s-a reținut

neconstituționalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de

către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii

organice.

Așa cum s-a arătat și în decizia nr.

1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea

de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din

Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii

organice.

In ceea ce privește O.U.G. nr.

105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat

neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr.

37/2009, întrucât conține aceleași soluții legislative.

În speță, reclamanta a invocat beneficiul

numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență

declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis

în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională.

Înalta Curte precizează că actele

administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem în prezența unei

situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției

constituționale.

Puterile discreționare ale

autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în

condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă

limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul ca unică

autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările

reglementate în Constituție.

În situația legiferării prin ordonanță

sau ordonanță de urgență, Guvernul, în baza delegării legislative, poate

interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv

art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G. nr.

37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost

declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât

modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de

numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu

încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al

actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului

administrativ de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate

asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantei

într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate

prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate

fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate al

actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și

viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul

de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit

prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea

Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care

se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control

a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și

ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ (ca

și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea

acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli

constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar

neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate al

Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

În același sens s-a pronunțat și

Curtea Constituțională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la

neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999 atunci când se

face o analiză a efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629

din 3 noiembrie 2009, s-a precizat că „lipsirea de temei constituțional a

actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor

subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele

administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență).

În ceea ce

privește recursul declarat de reclamanta B.M. se

apreciază că acesta este nefondat,

întrucât instanța de fond în mod just

a respins cererea de reintegrare în funcția de director coordonator, Ordinul de

numire nemaifiind aplicabil, deoarece și acesta a fost emis în temeiul unui act

normativ declarat ulterior neconstituțional.

Față de cele expuse anterior, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 va fi admis recursul declarat de C.N.P.A.S., urmând ca recursul

reclamantei B.M. să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.M.

împotriva sentinței nr. 8l/F/CA din 23 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Casa

Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva aceleiași

sentințe.

Modifică sentința atacată în sensul

respingerii în tot a acțiunii formulată de reclamanta B.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 februarie 2011.