ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7805/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin decizia nr. 678 A din 12 noiembrie 2010,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

pârâții S.G.M., F.N. și F.M. împotriva sentinței civile nr. 719 din 13 mai 2009

precum și a încheierii de ședință din 1 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

A schimbat în parte

sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare. A

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a trimis spre rejudecare la

aceeași instanță cererea subsidiară formulată de reclamant.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a arătat că nevalabilitatea actului de preluare a

imobilului în litigiu prin Decretul nr. 92/1950 nu produce niciun efect juridic

asupra situației juridice a apelanților-pârâți, atâta timp cât aceștia pot

invoca că există în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra bunului

litigios.

Reclamantul nu mai

are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios,

deoarece acesta a ieșit definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare

a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 și nu mai

există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea

acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Reclamantul nu mai

are în patrimoniul lui nici un "bun" și nici o "speranță

legitimă" în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a

bunului preluat abuziv.

În patrimoniul

reclamantului s-ar putea naște numai un drept de indemnizare, în condițiile

Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Reclamantul a

formulat notificarea nr. X/2001, astfel încât are vocația concretă la

dobândirea unui drept la indemnizare pentru imobilul care formează obiectul

acțiunii în revendicare.

Prin compararea

titlurilor exhibate de părțile litigante rezultă că pârâții au un drept de

proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.

2.1. Motive

Reclamantul a

declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:

Instanța de apel nu a

ținut cont de legislația română atunci când a soluționat cauza, ci a încercat

să se substituie Curții Europene a Drepturilor Omului, cu consecința

pronunțării unei hotărâri nelegale.

Acțiunea a fost întemeiată

pe art. 480 C. civ. pe care instanța de apel a refuzat să-l aplice.

Instanța națională

trebuie să soluționeze cererile deduse judecății în funcție de legislația

națională, și doar în situația în care anumite norme naționale vin în

contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt înlăturate și se

aplică direct Convenția.

Hotărârea pronunțată

de instanța de apel este contradictorie și dată cu aplicarea greșită a legii

întrucât, deși constată că preluarea imobilului a fost abuzivă, susține că prin

această preluare imobilul a intrat în patrimoniul statului, care ulterior l-a

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Deși arată că

acțiunea în revendicare este o acțiune reală, dacă imobilul a fost transmis

unui terț obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în

despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. S-a invocat în mod greșit

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În mod nelegal a

stabilit instanța de apel în motivarea subsidiară că acțiunea în revendicare

este neîntemeiată în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, deci fine de

neprimire.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 nu îl reprezintă instituirea unei noi forme

de revendicare, ci repararea daunelor produse de stat proprietarilor ale căror

bunuri imobile au fost naționalizate. Art. 21 alin. (5) din lege se referă

exclusiv la pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

Legea nr. 10/2001

este subsidiară dreptului comun, iar susținerea netemeiniciei acțiunii în

revendicare, pentru pretextul că adevăratului proprietar i se cuvin doar

despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 semnifică chiar pierderea proprietății

de către acesta.

În ierarhizarea

izvoarelor de drept Constituția ocupă locul suprem, legea fiind un act normativ

cu o forță inferioară. Chiar de la activitatea de interpretare, parte a

activității de aplicare a dreptului, trebuie să se interpreteze norma juridică

inferioară în sensul care a dat satisfacție normei juridice superioare și

principiului fundamental.

Hotărârea conține

motive contradictorii în motivarea subsidiară față chiar de jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Reclamantul a

formulat acțiunea în revendicare la data de 12 noiembrie 2008.

Într-adevăr într-o

motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă,

cu aprecieri de ordin teoretic asupra acțiunii în revendicare, precum și cu o

prezentare a jurisprudenței relevante în materie a Curții Europene a

Drepturilor Omului, instanța de apel a pronunțat, însă, asupra acestei acțiuni

în revendicare, o hotărâre care nu poate fi calificată drept nelegală, din perspectiva

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii speciale, nu poate fi soluționată "doar" potrivit dreptului

comun, cu aplicarea criteriilor doctrinare de comparare a titlurilor, ci

trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor

imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială, în respectarea art. 480 C.

civ.

Legat de faptul că se

revendică un bun preluat în mod abuziv de stat, în Decizia nr. 33/2008 dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a arătat că Legea nr.

10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate

fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 conform cu care, imobilele

preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, nu

mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație.

Numai persoanele

exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, tocmai acest

lucru l-a arătat și instanța de apel care s-a folosit, pentru motivarea

soluției date, de jurisprudența în același sens a Curții Europene a Drepturilor

Omului. Instanța de apel nu a făcut, prin aceasta, aplicarea prioritară a

dreptului european, cu nesocotirea dreptului intern - lucru care, potrivit

recurentului, nu ar fi fost posibil pentru că nu există nicio contradicție

între legislația internă și cea europeană - de vreme ce nu a spus că art. 480

C. civ. este înlăturat. Dimpotrivă, instanța de apel a arătat că sunt

neîntemeiate criticile privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

și că orice parte, în conformitate cu art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza instanța de

judecată cu privire la ocrotirea unui drept civil. Ca atare, instanța de apel

s-a comportat ca instanță națională și nicidecum nu "s-a substituit Curții

Europene a Drepturilor Omului", așa cum susține recurentul.

Pe de altă parte, din

considerentele hotărârii date în apel rezultă că, în mod corect, instanța de

apel, în compararea titlurilor părților, a dat prioritate titlului cumpărătorilor

care au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. Câtă vreme nu s-a probat

anularea contractului de vânzare-cumpărare al chiriașilor, așa cum impune art.

45 din Legea nr. 10/2001, aceștia sunt cei care au în patrimoniul lor un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

titlul lor fiind preferabil.

Întrucât, față de

datele concrete ale speței, restituirea în natură a imobilului revendicat nu

mai este posibilă nu numai ca efect al unei eventuale admiteri a acțiunii în

revendicare, ci și în sistemul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a stabilit

în mod temeinic, faptul că - așa cum însuși reclamantul a solicitat prin

subsidiarul cererii de chemare în judecată - reclamantul urmează să își

valorifice pretențiile în condițiile legii speciale de reparație.

Prin urmare,

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi

primite.

Față de cele statuate

prin decizia asupra recursului în interesul legii, în sensul că în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate,

iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, critica

privitoare la faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât

judecătorul redactor a făcut trimitere la practica Curții Europene a

Drepturilor Omului, nu întrunește cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta, deoarece, judecătorul a avut în vedere practica Curții Europene a

Drepturilor Omului care vizează aspecte relevante în speță, iar nu o

jurisprudență străină de natura pricinii.

Având în vedere cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul N.Ș.C. împotriva deciziei nr. 678 A din 12

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 noiembrie 2011.